„Prietene, pentru ce ai venit?”

Nici o prietenie nu se leaga doar cu gandul, sau doar cu scrisul.

Suntem mereu in cautarea prietenului desavarsit. Cand insa timpul incepe sa-ti imputineze prieteniile, sa ti le slabeasca in loc sa le intareasca, incepi sa te ingrijorezi.

Prieteniile in care nu avem dreptul sa ne spunem totul trebuie desfiintate, sunt false prietenii, se rup fara regrete, caci s-au format superficial. Poti sa ai cu cineva relatii prietenesti, fara sa-ti fie prieten. Cand in prietenie amesteci egoul agresiv, sau cand e bazata pe fictiuni, aceasta se desfiinteaza. Prietenia are ritmul ei, potrivirile ei. Faci lucruri cu prieteni ca din obisnuinta – acea pozitiva obisnuinta a firescului. O prietenie nepotrivita se va anula singura la moment dat. Un gest, un cuvant, o reactie, un orgoliu, o simpla manie sunt suficiente sa intunece totul.

Cui altul, daca nu unui prieten poti sa-i spui povestirile pe care nimeni nu poate sa le auda? Prietenii adevarati isi marturisesc cel mai limpede tocmai ceea ce doresc sa ascunda. Cand parerile coincid intru totul incep sa-si impartaseasca treptat tot ce le framanta sufletul. Pana la urma, fiecare isi dezvaluie taina in intregime!

De un prieten te desparti doar cu bucuria de a te revedea. Fara aceasta bucurie totul s-a dus. Prietenia e ca o forma de sfiala…

Mi s-a intamplat sa critic prieteni remarcabil de inteligenti, dar nu mi-am dorit vreodata sa-l las pe celalalt lovit de intristare. Dar ei s-au intristat! Uneori adevarul e o otrava mortala! Cand prietenii incep sa ma paraseasca, risc sa incep sa cred ca am luat-o razna, ca traiesc o viata lipsita de scop, sau falsa, ca sunt nociv fara voie. Unele reactii ma fac sa ma simt cumva nedreptatit. Nu sunt staruitor, dar nu mi-as ierta daca nu as fi incercat sa lamuresc lucrurile. Nici o suparare nu poate sa nu fie transformata intr-o impacare, mai ales cand stii ca nu ai gresit celuilalt. Ma simt de parca as fi fost manipulat. Cand te dezamageste un prieten, urmeaza imediat regretul ca tocmai lui ti-ai deschis inima. Ti-e drag cand prietenul iti cerceteaza sufletul, ti-e greu cand iti imputa cele ce nu-ti sunt firesti.

In prieteniile la distanta, traind in afara evenimentelor, e normal sa ramai pentru ceilalti un element abstract, plasat cel mai adesea in trecut, cand ai atras, cand le placeai.

Fortarea unei prietenii e o grava eroare. Daca se putea, se implinea. Nu mai ramane decat sa incerci sa scrii interesant pentru a acoperi in cuvinte o ruptura.

Prima intalnire cu un public nu e niciodata inocenta , si daca totusi ar fi ?

Înaintea oricărui debut, nu poţi scăpa de fiorul întrebării: se va găsi oare inspiraţia care să pună într-o carte cele ce vor cu adevărat să dăinuie? Îi este accesibilă oricui acea înţelepciune a cărţii? E suficient doar curajul răspunsurilor simple? E acelaşi curaj cu acela de a pune semnătură în josul unei scrisori? Cartea te poate forţa să mai vorbeşti.  De aceea am acceptat strangerea intr-un volum a notitelor din Jurnal –  librarie online aici.

Jurnalul e o unealtă precum altele, are tendinţa de a te face mai vizibil semenului. În jurnal n-ai timp de gânduri vechi. Trebuie bun-simţ, modestie şi efort personal susţinut pentru ca şi celălalt să profite de experienţa ta. O experienţă poate fi eronată sau înşelătoare. Dar nu şi ceea ce a fost experimentat. Falsă sau autentică, nu putem nega că experienţa a avut loc.

Acest jurnal se doreşte o introducere în intimitatea unei minţi, un exerciţiu umilitor şi greu, o cursă de anduranţă zilnică, nefalsificată, cu teama de a nu deveni prizonierul neesenţialului, o încercare a unui exilat de a păstra contactul cu limba română şi respectarea materialităţii unui text supus regulilor literare. Suntem obişnuiţi cu jurnalele personalităţilor din viaţa culturală şi literară, dar oare cititorii nu pot întâmpina cu bucurie şi curiozitate jurnalul unui anonim? „În fond nu oricine poate ţine un jurnal interesant, semnificativ. Talentul de scriitor nu joacă, în acest caz, nici un rol”, scria Mircea Eliade, în jurnalul său, pe 22 septembrie1946.

… extras ….

Ce virtuozitate trebuie dobândită pentru a transmite ceva ? Jurnalul e centura de siguranţă oferită anonimului ce îşi doreşte să scrie, când simte în fine gândirea pregătită să pornească în competiţia ideilor, neuitând simbioza cu emoţiile şi sentimentele. Nu-mi mai amintesc exact de ce am început acest jurnal, nu mi-am testat nici o motivaţie, poate ar fi fost una – absenţa limbii române, dispărută deja sonor din anturajul meu. Când aud vorbindu-se româneşte la TV, mă emoţionez întotdeauna, sunetele îmi par foarte diferite, mai melodioase. Poate că îţi dai seama de diferenţe doar după ce urechea pierde anumite obişnuinţe. Ideea acestui tip de jurnal a venit descoperind în lecturile mele o suită de puncte literare ce mie mi s-a părut valoroasă, stimulantă, creatoare a unui adevărat univers. Îmi doresc ca punctele, ce păreau până acum invizibile, să iasă în evidenţă oricui, aşa cum mi-au apărut mie în cei patru ani de însemnări zilnice. Scopul nemărturisit al acestui jurnal este acela de a transforma pe cititor în scriitor, să nu mai fie mut, nestructurat, paralizat, reţinut. Posibilitatea de a scrie să apară oricui, firească. E nevoie doar de câteva puncte de reper, puncte de contact, pentru ca cititorul să-şi lase liber atracţiile şi nerăbdările, stările de moment, transcendenţele intime, meta-estetice, chiar neîndeajuns formalizate.

Împreună sper să găsim punctul pe care mai întotdeauna îl neglijăm:  PUNCTUL COMUN.

Vreau să-i previn pe cititori să fie precauţi faţă de unele opinii din acest jurnal de perplexităţi, ele pot fi excesive sau nedrepte, sentimentale sau ironice. Limbajul meu e oarecum descompus, e nevoie de un cititor cu bună stăpânire de sine. Când construieşti o fântână, apa nu e potabilă datorită lucrărilor, dar munca nu e în zadar, căci, la final, apa va fi clară şi curată. Există în viaţa fiecăruia perioade când trebuie să facă ordine în el însuşi. Chiar dacă nu ne ocupăm de toţi ceilalţi, momentele noastre sunt bogate şi importante, căci ne intensifică forţele spre a lucra în folosul lor. Nu pot şti dacă ceilalţi îşi vor dori să scoată apa din această fântână, cred însă că era momentul să aflu.

Problema e întotdeauna de unde se începe, pentru ca, la sfârşit, cititorul să fie mulţumit de întâlnire.

Acest jurnal nu-și atribue nici o misiune, poate părea o carte căreia îi lipsește, cu intenție, punctul culminant.

Nu am putut evita senzația că mă „fabric” ca și scriitor. Prima carte trebuie să fie ca o linguriță de miere în care să se împotmolească muștele. Jurnalul acesta poate aduce echilibru intelectualului tulburat și tulburare intelectualului pașnic.

Fiecare scriitor e inventat. Invenția e necesară. Publicul trebuia să participe la această invenție. Tot scrisul meu e parcurs de acea atitudine „de incercare”, de micro-practici ce nu obosesc. Scriu în asociație cu cititorul, într-o căutare comună și cordială, zilnică, neanticipată, imprevizibilă, respectând o anumită marjă de incompletitudine, de deschidere spre propria revalidare. Dar știu că un anumit public va simți că ofer ceva de care nu are neapărat nevoie. Continui să scriu pentru o minoritate, pentru a mă simți intelectualicește activ, particip la propriul meu text. Călătoria textului către conștiință ar trebui să fie de o minunată eficacitate. Caut uimitoare deschideri, caut abandonul măștilor pentru o eliberare imediată.

Cartea de faţă ar putea fi insolită, proba existenţei unor profunde consecinţe a fiecărei căi propuse, sau încă un material fără interes, primit cu scepticism şi indiferenţă.

Despre afectivitate

Mi-am dorit sa scriu cu o periculoasa simplitate, o forma a scrisului ce ma mentine vigilent.  Sunt printre cei ce au nevoie de conditii periculoase, pentru a scrie. Pot fi mediocru, dar pot fi si intens. Am cautat mereu in scrisul meu, acel ton care provoaca empatie. Mi-am dorit sa fiu inteles, desi cuvintele mele nu suna intotdeauna la fel de bine. Cuvintele mele se termina uneori intr-un iures de viziuni ce ma obliga sa renunt sa merg mai departe. Cuvintele au intotdeauna tendinta sa devieze in banal. De multe ori ramane doar o urma de geamat inutil. Tot scrisul meu e parcurs de o atitudine de „incercare” , vizibil antiacademic, autoderizoriu, tentand unirea filosofiei cu literatura, lasandu-mi nestirbita libertatea intelectuala. NU va bucurati cand nu ma gasiti acolo unde ma cautati! Absenta mea se intinde in punctele in care nu ati fost niciodata! Fiinta mea e mistica, adica plina in fiecare din starile sale. Nepublicabil, ramai intelectualiceste mai activ. Nu tot cititorul a fost informat vreodata de existenta unui mister metafizic. N-as putea sa-l perturb. Nu vrea. Incontestabil, nu simte. Metafizica nu e doar o indrazneala puerila a mintii ce urmareste necunoscutul sau imaginarul, nici doar acea subtilitate ce te poate face sa patrunzi indefinitul. Netul nu e metafizic. Relatiile pe net sunt toate, absolut toate, FANTASME. Efortul de a te apropia de un om e parca simplificat, diminuat, scurtat. Dar e unul abstract. Exista o metafizica ce provine din slabiciunea mintii si exista metafizica in care sclipeste forta geniului. As putea crea o realitate ce nu va intalni niciodata ideile unei alte fiinte umane. Mi-am dorit sa fie intalnire, si nu s-a putut. M-am apropiat iarasi de momentul cumpenei si risipirii.

Mobilizarea afectului este un dezinhibitor al proceselor semnificative…

Creierul nostru ne poarta in mod natural spre un exces egoist, dar ne ofera si o mecanica prin care e posibil sa transcendem ego-ul. Exista o cunoastere afectiva a celuilalt, destul de problematica, situata pe un alt ordin decat intelectual. Afectivitatea e orientata catre exterior, exprimand totusi interioritatea, pune in joc atat corpul, cat si gandirea noastra, dar nu se lasa prizoniera niciunuia, nu se lasa prizoniera nici unei scheme explicative. „Invata-ti gura sa spuna ce traiesti in inima”. Putem constata vizibilitatea emotiilor, sentimentele sunt insa mai intotdeauna ascunse, ca si imaginile mentale. Spun „ma simt fericit”, nu „gandesc fericit”. Afectivitatea imi permite sa nu ma inchid in mine, sa-mi transport profunzimea in toti ceilalti, altfel pot cadea intr-un n a r c i s i s m distrugator. Narcisismului ii va parea intotdeauna periculoasa viata spirituala.

Cum sa ne purificam viata afectiva? Necedand tentatiei veribiajului. Afectivul se continua in spiritual. Indiferenta, in schimb, face ravagii. Afectivitatea si spiritualitatea sunt cele doua surori din parabola, Marta si Maria… Kant eliminase dimensiunea afectiva in profitul unei decizii rationale si a actiunii morale. Kant a omorat credinta intr-un prieten al meu, intr-un intamplator si nefericit colaps al intuitiei. Ce ravagii in sufletul astfel atins! Sufletul fara credinta nu mai poate transmite o forta a absolutului, a esentei. Sufletul e deposedat de vocatia lui.Simptomele dezechilibrului pot merge pana la voma. Adevarul te depaseste cand patima te stapaneste.

Afectivitatea inseamna angoasa, furie, tristete. Cat de incompatibile sunt acestea cu spiritualul! Tonalitati in care putem insa evolua, daca nu devin patologice. Dumnezeu nu e absent, nu e deparazitat de sentimente indigeste, nu demisioneaza , nu se pune in paranteze, cand o DURERE te sfasie.

 Emotia revitalizeaza elementele intelectuale, transmite focul sau interior gandurilor.  Onestitatea trece si ea cumva prin afectivitate. Prin dorinta. Prin dorinta de a fi onesti. Prin rabdarea de a munci cu noi insine. Intre viclenie, prostie, nevoi umane, psihic, cenzura intima, caracter si altele, nu-ti ramane decat sufletul, ce trebuie sa ramana curat. Explicati-va mai bine toate acestea, nu e niciodata tarziu sa compui sufletului un viitor.

Despre precautie

Putem trai adormiti, somnolenti , in ceata? Grija e trezire. Precautia deriva din sentimentul unei amenintari mai puternice decat propriile slabiciuni.

Precautia incita sa scenarizezi mai bine, cultiva imaginatia anticipativa, e un complement al inovatiei. Dar precautia e relativa. Precautia nu e nici morala , nici ontologica. Precautia e legata mai degraba de frica, decat de speranta. Incertitudinea poate fi paralizanta daca nu gasim o modalitate de a iesi din ea. Ne trebuie o putere de a anticipa. Incertitudinea e calculabila, enuntabila. Incertitudinea e obiect de cunoastere posibil. Gradul de risc poate fi determinat. Dar riscurile nu pot fi niciodata total reduse. Pentru Aristotel, va amintiti, prudenta era o intelepciune practica ( phronesis). Precautia nu e Prudenta, e mai practica, mai nesigura. Precautia are ca obiect efecte viitoare, nu ocazia imediata. Precautia poate deveni abuz, deriva, cand se fondeaza pe ceva fals. Precautia trebuie sa fie credibila , nu speculatie paranoica. Preventia e un caz particular al precautiei…

Aristotel, in Retorica si apoi in Poetica, spunea ca frica se partajeaza. Dar despre frica de celalalt,  voi lasa pentru alta data…

Urme de urs – ce a fost mai intai lectura sau scriitura ?

Motto : Astazi nu mai trebuie sa te ascunzi pentru a ramane ascuns.

Lectura precede scriitura. Primul cititor a fost vanatorul ce privea urmele lasate de prada sa, urmele in namolul unui curs de apa, urmele din nisipul savanei.  Vanatorul isi povestea ce se intamplase, privind urmele. Uneori discursul sau putea capata forma unei magii, a unei invocatii, a unui oracol, devenea supranatural. Daca interpretarea era prea fantezista, vanatorul risca sa moara repede de foame. Trebuia sa se debaraseze repede de iluzii, sa-si inventeze intr-o padure luxurianta milioane de semne, limbaj, sunete, imagini, miraje, urme ce sa-i permita sa descifreze panza secretului si invizibilului. Apoi, dupa ce simturile i-au fost incordate si trezite, sa aiba energie, viteza, suplete, explozie si … experienta.