Daena (V) – Tristan si Isolda

Am reusit astazi sa vizionez opera lui Wagner – „Tristan si Isolda”  (1865). Pt. curioasi , am inclus preludiul de pe YouTube. Inaintea unei astfel de incercari (4 ore),  cu ajutorul lui Denis de Rougemont ( „L’amour et l’occident” – 1939) , voi povesti pe scurt istoria lui Tristan si a Isoldei. Voi puncta si cateva diferente in naratiune intalnite in opera lui Wagner  (binenteles ca inspiratia operei a fost provocata de istoria asemanatoare, traita de Wagner si Mathilde Wesendonck, sotia unui fel de binefacator si admirator al sau) … sper sa nu plictisesc.

Isolda=Essylt e un personaj al mitologiei celtice (sec.VII), al carui nume inseamna „tainica priveliste, obiect al contemplatiei„,  dar si zana irlandeza, iapa cu coama alba, apa din cazanul Cerridwen, „cea care tamaduieste si reinvie”.

Tristan=Drystan e aproape un semizeu la druizi, Drystan=”pazitorul mistretilor sacri”. Povestea  e inventata in sec. XII dupa vechi mituri celtice. Exista multiple versiuni, si chiar o legenda franceza paralela, inventata de clerici, intre 1150-1180 numita Legenda lui Gerard de Roussillon.
_
tristan_iseult_fountain_louvreTristan se naste în durere. Tatãl sãu abia murise, iar mama sa, Blanchefleur, moare la nasterea lui. De aici numele eroului, culoarea întunecatã a existentei sale si atmosfera furtunoasã a legendei. Regele Marc din Cornwall, fratele lui Blanchefleur, îl ia pe orfan la curtea lui si îl educã. Prima faptã de vitejie sau performantã: victoria lui Tristan asupra lui Morholt. Acest urias irlandez vine, ca si Minotaurul, sã pretindã ca tribut bãieti sau fete din Cornwall. Tristan obtine permisiunea de a se lupta cu el în momentul când putea fi un cavaler, deci la scurt timp dupã ce ajunsese la pubertate, îl omoarã, dar a fost strãpuns de spada lui otrãvitã. Fãrã speranta de a supravietui în urma acestei rãni, Tristan pleacã cu o barcã fãrã pânze si fãrã vâsle lãsându-se în voia valurilor, luându-si cu sine doar sabia si harpa. El debarcã pe coasta irlandezã. Numai regina Irlandei  (mama Isoldei) detinea secretul leacului care-l putea salva. Dar cum uriasul Morholt era fratele acestei regine, Tristan se fereste sã spunã care-i este numele si cum a fost rãnit. Isolda, printesã din familia regalã, îl îngrijeste si îl vindecã. Câtiva ani mai târziu, regele Marc hotãrãste sã o ia în cãsãtorie pe femeia din al cãrei pãr de aur un porumbel îi adusese un fir. Tristan este cel pe care îl trimite în „cãutarea” necunoscutei. O furtunã îl împinge pe erou cãtre Irlanda. Acolo se luptã cu un dragon care ameninta cetatea de scaun si îl ucide. Rãnit de monstru, Tristan este iarãsi îngrijit de Isolda. într-o bunã zi, printesa descoperã cã rãnitul nu este altul decât ucigasul unchiului sãu. Ea apucã sabia lui Tristan si amenintã sã-l ucidã în timp ce el se aflã în baie. Atunci el îi dezvãluie misiunea pe care i-a încredintat-o regele Marc. Isolda îl crutã, pentru cã vrea sã fie reginã. (Dupã unii autori, si pentru cã în clipa aceea admirã frumusetea tânãrului.) Tristan si printesa cãlãtoresc spre regatul lui Marc. în largul mãrii vântul se opreste, cãldura este apãsãtoare. Li se face sete. Slujnica Brangien le dã sã bea. Dar din gresealã le toarnã „vinul fermecat” ( o licoare magica) destinat sotilor si pregãtit de mama Isoldei. Ei îl beau.latã-i intrati pe fãgasul unui destin ce nu si-l imaginau. îsi împãrtãsesc iubirea reciprocã si se lasã în voia ei. (De notat cã în textul initial, eficacitatea licorii se limita la trei ani – seamana cu psihologia moderna a cuplului nu?) .potiunea( O paranteza –  In opera lui Wagner potiunea e schimbata de fidela slujnica pentru a-i proteja de moarte. Isolda doreste sa se razbune pe Tristan care nu-i adresase nici o vorba pe corabie, pe drumul de intoarcere, din mandrie incearca sa-l otraveasca, oferindu-i o potiune  ca semn al reconcilierii intre ei. Ca in „Romeo si Julieta” Isolda va bea si ea din cupa sperand ca va muri. Gestul Isoldei, in opera lui Wagner, pare ciudat, e precedat de aceasta remarca enigmatica a lui Tristan, care ne lasa sa credem ca iubirea dintre ei, ceea ce pare declansat de catre potiunea magica, exista deja  „Maestra tacerii imi cere sa tac, las in tacere ceea ce ea nu indrazneste sa pronunte, sa recunoasca”. Momentul muzical e superb, decorul devine rosu, cei doi se privesc, asteapta … apoi alb… emotie, isi ating mainile … pronunta numele unul altuia … iubit infidel… femeie divina … nefericire … nu te simt din lume decat pe tine … ).
Pãcatul s-a sãvârsit deci. Tristan rãmâne însã legat prin misiunea pe care i-a încredintat-o regele. El o conduce ca urmare pe Isolda la Marc, în ciuda faptului cã l-au înselat. Brangien, luând locul Isoldei , va petrece împreunã cu regele noaptea nuntii, salvându-si astfel stãpâna de la dezonoare si ispãsind în acelasi timp greseala fatalã pe care o fãcuse. Cu toate acestea, câtiva baroni necredinciosi îi dezvãluie regelui iubirea dintre Tristan si Isolda. Tristan este surghiunit apoi revine convingand cavalereste pe rege de nevinovatia sa. Piticul Frocine, în complicitate cu baronii, încearcã sã-i surprindã pe amanti si le întinde o capcanã. El împrãstie „floare de grâu” între patul lui Tristan si patul reginei. Tristan, cãruia Marc i-a încredintat o nouã misiune, vrea sã se mai întâlneascã pentru ultima datã cu iubita lui, în noaptea dinaintea plecãrii. El strãbate dintr-o sãriturã distanta care desparte cele douã paturi. Dar o ranã primitã de curând la picior se redeschide din cauza efortului. Alertati de pitic, Marc si baronii nãvãlesc în iatac. Zãresc urme de sânge pe florile de grâu. Adulterul este astfel dovedit.( O paranteza –  In opera lui Wagner binenteles ca e diferit, Tristan e tradat de prietenul lui cel mai bun, nu-i raspunde regelui Marc la intrebarea „unde e onoarea daca pana si Tristan a tradat fidelitatea?” ,  se lasa strapuns in duel de catre prieten, e apoi vindecat din nou de catre magiciana irlandeza). Isolda va fi lãsatã pradã unei bande de leprosi, în timp ce Tristan este condamnat la moarte. El evadeazã o elibereazã pe Isolda si împreunã cu ea se afundã în pãdurea Morrois. Aici, timp de trei ani, ei duc o viatã „asprã si grea”, într-o zi Marc îi surprinde dormind, însã întâmplãtor Tristan a asezat între trupurile lor sabia sa, fãrã teacã. Miscat de ceea ce ia drept un semn de castitate, regele îi crutã. Fãrã sã-i trezeascã, el ia sabia lui Tristan si asazã în locul ei sabia regalã. Dupã trecerea celor trei ani licoarea îsi pierde efectul. De-abia acum Tristan se cãieste, Isolda începe sã regrete viata de la curte. Atunci se duc sã-l caute pe sihastrul Ogrin, tristan_unt_isoldeprin mijlocirea cãruia Tristan îi propune regelui sã-i înapoieze sotia. Marc promite sã-i ierte. Iubitii se despart la apropierea alaiului regal. Isolda îl mai roagã pe Tristan sã rãmânã în tarã pânã când se va încredinta cã Marc se poartã bine cu ea. Apoi, fãcând uz de o ultimã smecherie femininã, profitând de aceastã concesie, regina declarã cã se va întoarce la cavaler, la primul semn din partea lui si fãrã ca nimic sã o poatã opri. Ei au mai multe întâlniri într-ascuns, în casa pãdurarului Ogrin. Dar baronii cei necredinciosi vegheazã asupra virtutii reginei. Aceasta cere si obtine o Judecatã divinã  pentru a-si dovedi nevinovãtia. Gratie unui subterfugiu, ea iese învingãtoare din încercare: înainte de a lua în mânã fierul înrosit în foc, care lasã neatinsã mâna celui care nu a mintit, ea jurã cã nu s-a aflat niciodatã în bratele vreunui alt bãrbat decât regele, stãpânul ei, si servitorul care tocmai a ajutat-o sã coboare din barcã. Servitorul era Tristan deghizat…
Noi aventuri îl poartã însã departe pe cavaler. El crede cã Isolda-regina a încetat sã-l mai iubeascã. Atunci consimte sã o ia în cãsãtorie, de dincolo de mare, „pentru numele si frumusetea ei”, pe o altã Isolda, Isolda „cea cu dalbe mâini”. Tristan nu-si va împlini insa datoria de sot, pentru cã o regretã pe „Isolda cea bãlaie”.în fine, rãnit de moarte si din nou otrãvit din cauza acestei rãni, Tristan o cheamã iar pe regina din Cornwall, singura care îl mai poate tãmãdui. Ea vine si vasul ei arboreazã la catarg, în semn de sperantã, o pânzã albã. Isolda cea cu dalbe mâini pândea sosirea ei. Chinuitã de gelozie, cealalta Isolda vine la patul lui Tristan si îi spune cã pânza este neagrã. Tristan moare. Isolda cea blondã debarcã în acest moment, urcã la castel,, îmbrãtiseazã trupul neînsufletit al amantului ei si moare.
_
tristan_and_isolde_by_louis_rheadNiciunul dintre obstacolele intalnite de Tristan si Isolda nu se dovedesc de neinvins, si totusi ei renunta de fiecare data. S-ar putea zice ca ei nu  pierd nici o ocazie de a se desparti. Cand nu exista obstacole le inventeaza singuri: sabia fara teaca dintre ei, casatoria cu cealalta Isolda. Oare Tristan o iubeste cu adevarat pe Isolda? Este iubit de ea? Paul Valery zicea ca intrebarile prostesti chiar fiind, ne pot fi de folos !   🙂  Ei , de fapt nu s-au ales niciodata unul pe altul, au fost la cheremul destinului, dincolo de bine si de rau, ca intr-un fel de depasire a conditiei umane, intr-un absolut incompatibil cu legile lumii. Puterea ce ii impinge nu apartine nici unuia nici altuia. Tristan este „cel mai puternic” ea e „cea mai frumoasa”, cum e posibila  de conceput o afectiune omeneasca intre tipuri atat de stilizate? Uneori te intrebi daca nu cumva, viclesugurile destinului nu ajung la timp, pentru a se impotrivi fericirii lor? Ei cauta prea ostentativ obstacolul benefic iubirii lor ca si cum ar cauta de fapt, dincolo de pasiune, moartea.
Este iubirea un destin?  Are pasiunea ceva sfant?  Exista o fideliatate intemeiata numai pe iubire incompatibila cu cea ceruta de casatorie?  Este dragostea o modalitate de cunoastere, un fel de credinta initiatica?  Nu e oare totul doar o alegorie ocultata de trubaduri, ce evoca de fapt VIATA MISTICA cu pericolele si constrangerile ei? Ce fel de revelatie poate avea omul de astazi, omul modern, in legatura cu el insusi si cu viata in general, dintr-un mit cu alura de aventura pasionala?
Toate legendele cavaleresti care urmeaza acestei istorii a lui Tristan si Isolda sunt legate de un nou tip, fin, de iubire, de o arta de a iubi foarte rafinata si sofisticata, cu atat mai mult cu cat ea e, se pare,  secreta. Trubadurii au descoperit primii aceasta putere data cavalerului de puritatea Damei sale. Ceea ce i se daruieste nu este o simpla exaltare, un spor de curaj sau o prietenie de suflet ci o cale de unire a sufletelor.
_
rougemontCitez in final din Rougemont (1906 – 1985  ) :
Am încetat astăzi să mai credem că mitul înseamnă irealitate sau iluzie. Prea multe sunt miturile care-şi manifestă în jurul nostru o forţă greu de contestat.Se poate spune, în general, că mitul este o poveste, o fabulă simbolică, simplă şi tulburătoare, care rezumă un număr infinit de situaţii mai mult sau mai puţin asemănătoare. Mitul ne permite să observăm dintr-o dată anumite tipuri de” relaţii invariabile şi să le desprindem din mulţimea aparenţelor cotidiene, într-un sens restrâns, miturile traduc regulile de conduită ale unui grup social sau religios. Trăsătura cea mai specifică a mitului este însă puterea pe care o dobândeşte asupra noastră, în general fără să ne dăm seama … Nu există mit atâta vreme cât ne este îngăduit să respectăm realitatea şi să o exprimăm deschis sau direct. Dimpotrivă, mitul apare atunci când ar fi periculos sau imposibil să mărturisim sincer un număr de fapte sociale’ şi religioase sau de relaţii afective, pe care ţinem totuşi să le perpetuăm sau care nu pot fi distruse. Nu mai avem nevoie de mituri, de exemplu, pentru a exprima adevărurile ştiinţei: le considerăm, într-adevăr, din punct de vedere strict „profan” şi astfel ele au numai de câştigat din critica individuală. Avem însă nevoie de mit pentru a exprima faptul obscur şi imposibil de recunoscut că pasiunea este legată de moarte şi că atrage după sine distrugerea celor ce i se devotează cu tot sufletul, înseamnă că dorim să salvăm această pasiune şi că iubim această nefericire, deşi morala oficială şi gândirea noastră le condamnă. Obscuritatea mitului ne permite deci să receptăm conţinutul său camuflat şi să ne bucurăm de el prin mijlocirea imaginaţiei, fără ca prin aceasta să devenim destul de conştienţi ca să provocăm apariţia contradicţiei. ” ( „Iubirea si occidentul” )
Anunțuri

„Te iubesc mai mult decat te iubesc”

fara_limite1Nu prea ma pricep sa fac demonstratii, de multe ori nu dau explicatii pentru ceea ce propun, in limbajul meu cu care sesisez lumea. Imi imaginez ca oamenii gandesc, nu doar accepta punctul de vedere al unuia sau al altuia. Redeschid o intalnire cu Oedip nu doar cea de aici , lui trebuie sa-i vorbesc de greci ca sa citeasca continuarea, anagignosko desemnau ei,  a citi, lectura adica. Traducerea exacta e „recunoaste ce astepti”. Vorbim deci de perceptii, puncte din care vezi. Omul intelege multe, natura si toate celelalte, dar nimeni nu a afirmat cu curaj „omul intelege omul”. Daca unii au un limbaj mai comod, credeti in ei. Cum o fi aratand mai intelectual decat intelectualul? 😉  Genului acesta as dori sa ma adresez… 😉
Ma las atras si „sustinut” de derutantul Jean Baudrillard din „Les stratégies fatales” … Mai frumos decat frumosul e fascinantul, mai ascuns decat ascunsul e secretul,  mai adevarat decat adevaratului ii opunem mai fals decat falsul si ne lansam in amplificari. Mai fals decat falsul e aparenta.Cautam ceva mai rapid decat comunicarea si dam peste sfidare, provocare. Comunicarea e prea lenta, caci trece prin contact si cuvant. Privirea, de exemplu, e mai rapida, totul e jucat instantaneu. De fapt nu comunicam. Cautam in comunicare instantaneitatea privirii, luminii, seductiei … si ea e mai lenta decat lentul, adica inertie si tacere.
O pasiune a escaladei, a ridicarii la putere, a superlativului pana la  extaz. Tot ce e amplificat, orice cautare de superlativ, aceasta spirala paradoxala a dedublarii creeaza un vartej, liber de orice continut sau de orice calitate proprie si devine unica noastra pasiune. Imaginati ceva frumos care a absorbit toata energia uratului. Imaginativa tot ceea ce poate fi amplificat prin asimilarea energiei contrariului. Seductia e vertiginoasa cand e obtinuta nu din efectul unei atractii simple ci din una … dedublata.
Sa spui „Te iubesc MAI MULT DECAT te iubesc” e paradoxal, e poetic, dar e cumva si … nevrotic, deviant, provocant, denota necunostere de sine.  Se comunica ceva? Pe latura pozitiva, pentru cei ce sunt preocupati de LIMITE,e expresia optimista a capacitatii de a-ti depasi un blocaj personal. „Te iubesc mai mult decat te iubesc” e un paradox aproape circular ( desi il prefer desenat ca o bucla). Nici nu se poate compara cu posibilele variatii „profane”, din care incerc o enumerare:
Te iubesc mai mult decat nu te iubesc
Te iubesc mai mult decat te iubeste
Te iubesc mai mult decat orice
Te iubesc mai mult decat pe mine insumi
Te iubesc mai mult decat un pachet de biscuiti
Te iubesc mai mult decat cel ce te iubeste cel mai mult
Te iubesc mai mult decat enorm
Te iubesc mai mult decat pot (as putea)
Te iubesc mai mult decat tine
Te iubesc mai mult decat ieri
Te iubesc mai mult decat atat
Te iubesc mai mult decat pe altii ( pe oricine)
Te iubesc mai mult decat viata ( lumina ochilor, etc)
Te iubesc mai mult decat iti inchipui
Te iubesc mai mult decat as vrea ( as fi vrut)
Te iubesc mai mult decat cerul (lumina, soarele, marea etc)
Te iubesc mai mult decat la inceput
Te iubesc mai mult decat atunci
Te iubesc mai mult decat meriti
Te iubesc mai mult decat o data, de mai multe ori
Te iubesc mai mult decat poti tu intelege
Te iubesc mai mult decat te ador ( te doresc)
Te iubesc mai mult decat am iubit vreodata
Te iubesc mai mult decat un om ( un inger)
Te iubesc mai mult decat pot exprima
Te iubesc mai mult decat putin
Te iubesc mai mult decat pe Dumnezeu
Te iubesc mai mult decat ne este dat sa iubim
Te iubesc mai mult decat pot sa te conving
Te iubesc mai mult decat pot sa sufar
Te iubesc mai mult decat LIMITELE mele
Puterea repetitiei e saturativa … GATA … tine loc de demonstratie vertijul asta. Imi place sa practic cu mine, in primul rand, anti-pedagogia. Cliseul seamana cu alergatul in jurul cozii, nu-ti mai permite o iesire din acel „tine insuti” sterp si vid decat printr-o ex-centricitate a lucrurilor, un accident prin hazard. Tot sistemul obez de expresii de mai sus ce videaza si anuleaza sensul, l-as opune haiku-ului, care cauta tocmai vidul cuvantului, oprirea limbajului in evidenta.
A devenit o dependenta stranie la mine, cursul privat de engleza, pretext sa ma intalnesc o data pe saptamana cu Kent, un muzician american hippie cu nume de tigara, ce a depasit 50 de ani dar arata ca de 30; el isi mai rotunjeste veniturile, eu ii ascult povestile (cum l-a parasit candva o iubita pentru Phil Collins, ce mai scoate grupul lui,” Pillat Error”)  si el pe ale mele. In final, imi lasa intotdeauna notata o foaie cu expresii ce trebuie sa mi le corectez.  E nostim, si se potriveste cu cele de mai sus… printre cuvinte , noi principii sunt inventate – „lovisticysm” , „lovecratie”, „lovement”, „lovitation”,”lovitude” …
love_lessons
Intelectualul de astazi declara public sus si tare ca e LIMITAT. Auzi adesea „aici nu e domeniul meu”,  ma cunosc, stiu unde sa ma opresc. E civilizat si strategic ca mesaj pentru privitori si cititori, dar dupa parerea mea e pervers, subliminal si limitativ. Iti spui „daca asta recunoaste blocajul sau, si, cu mintea ce i-o respect nu ajunge sa-l depaseasca, atunci, io, cel simplu, ce sa mai zic?”. Imbraca intelectualul public  frumos in cuvinte neputintele personale? E politically-corect. Maturitatea intelectuala nu are a face cu expansivitatea in zone neclare. „Limitele ne construiesc” auzi adesea.  Se practica fraza heideggeriana, de genul, „mai binele ca putinta a Binelui de a fi altfel„,  se iese usor din orice fundatura cu un pic de adaptabilitate si o fina manevrare a cuvantului. Limitatilor  trebuie sa le amintim ca li se potriveste acel „eu sunt si ceea ce tin sa fiu”. Intre vartejul dedublarii si putinul, „presque-rien-ul” ce te desprinde de limite spre ce posibilitate sa ma indrept? Un ganditor sincer al nostru, Dragomir, spunea ca nu exista iesire din paradox. Iti ramane pur si simplu sa framanti problema. Cum s-o framanti in asa fel incat sa inteleaga si ceilalti, si sa puna si ei umarul? Cum sa facem sa nu fim demascati de HRP ca „nimeni cu continua pe nimeni„?
Punctul mort al intelectualului e LIMITA? E locul in care acesta intalneste, in sine, contradictiile si se declara blocat? E punctul de „remise en cause”? E punctul din care lucrurile, ideile inceteaza sa mai fie adevarate  pentru sine? E punctul de unde devenim orbi, Oedipe? Cum sa fim limitati cand, de fapt, noi suntem POSIBILITATE? De aia ne-a explodat natura!
A nu gasi raspunsul unei intrebari inseamna deja lansare inspre a cunoaste. Solutia ideala, poate unica, e sa aduci intrebarea acolo unde e raspunsul. Toate intrebarile au un raspuns intr-un unic loc. Uneori ma intreb unde este locul BUN ? ( nu cel mai bun, sau cel mai bun decat bun). Si mi se raspunde din interior : acolo unde te poarta pasii … dar nu fara limpezire. Doamne, cine mai adauga si acest „da nu fara limpezire”? Limita mea sau ilimitatul meu? Bine zice Biblia „bunul raspuns e ca un sarut”. Indragostitului nu-i dai veritabilul raspuns in discursuri si dovezi verbale, stie el,  nu stiu eu cum, doar in sarut cum sta treaba. 😉 Indragostitul insa, chiar si dupa asa un raspuns perfect, prefera sa ramana in acea stare de cautare a dragostei. Nu despre indragostiti vorbesc de fapt… Pentru ca intalnirea  reala cu un raspuns sa aiba loc undeva, dragostea trebuie sa fie deja acolo. Dupa parerea mea, o mistica culturala inrudita cu cea crestina e imposibila si ea, ca si mistica rationala.  Las dezbaterea codata si provocanta despre „intelectualul misticoid” pentru alta data, sa se mai coaca…
Nu putem exprima cu cuvinte si nu putem exprima fara cuvinte.  Nu am ales , de aceasta data, un ton potrivit.  M-am luat de LIMITE tocmai pentru ca imi cautam  motivatie reala pentru a iesi din spatiul privat in cel cibernetic… nu sunt intotdeauna convingator cu mine insumi…  Acum ma lovesc cu batul peste degete !  ce mi-a venit?
Voi sterge tot…