„Te iubesc mai mult decat te iubesc”

fara_limite1Nu prea ma pricep sa fac demonstratii, de multe ori nu dau explicatii pentru ceea ce propun, in limbajul meu cu care sesisez lumea. Imi imaginez ca oamenii gandesc, nu doar accepta punctul de vedere al unuia sau al altuia. Redeschid o intalnire cu Oedip nu doar cea de aici , lui trebuie sa-i vorbesc de greci ca sa citeasca continuarea, anagignosko desemnau ei,  a citi, lectura adica. Traducerea exacta e „recunoaste ce astepti”. Vorbim deci de perceptii, puncte din care vezi. Omul intelege multe, natura si toate celelalte, dar nimeni nu a afirmat cu curaj „omul intelege omul”. Daca unii au un limbaj mai comod, credeti in ei. Cum o fi aratand mai intelectual decat intelectualul? 😉  Genului acesta as dori sa ma adresez… 😉
Ma las atras si „sustinut” de derutantul Jean Baudrillard din „Les stratégies fatales” … Mai frumos decat frumosul e fascinantul, mai ascuns decat ascunsul e secretul,  mai adevarat decat adevaratului ii opunem mai fals decat falsul si ne lansam in amplificari. Mai fals decat falsul e aparenta.Cautam ceva mai rapid decat comunicarea si dam peste sfidare, provocare. Comunicarea e prea lenta, caci trece prin contact si cuvant. Privirea, de exemplu, e mai rapida, totul e jucat instantaneu. De fapt nu comunicam. Cautam in comunicare instantaneitatea privirii, luminii, seductiei … si ea e mai lenta decat lentul, adica inertie si tacere.
O pasiune a escaladei, a ridicarii la putere, a superlativului pana la  extaz. Tot ce e amplificat, orice cautare de superlativ, aceasta spirala paradoxala a dedublarii creeaza un vartej, liber de orice continut sau de orice calitate proprie si devine unica noastra pasiune. Imaginati ceva frumos care a absorbit toata energia uratului. Imaginativa tot ceea ce poate fi amplificat prin asimilarea energiei contrariului. Seductia e vertiginoasa cand e obtinuta nu din efectul unei atractii simple ci din una … dedublata.
Sa spui „Te iubesc MAI MULT DECAT te iubesc” e paradoxal, e poetic, dar e cumva si … nevrotic, deviant, provocant, denota necunostere de sine.  Se comunica ceva? Pe latura pozitiva, pentru cei ce sunt preocupati de LIMITE,e expresia optimista a capacitatii de a-ti depasi un blocaj personal. „Te iubesc mai mult decat te iubesc” e un paradox aproape circular ( desi il prefer desenat ca o bucla). Nici nu se poate compara cu posibilele variatii „profane”, din care incerc o enumerare:
Te iubesc mai mult decat nu te iubesc
Te iubesc mai mult decat te iubeste
Te iubesc mai mult decat orice
Te iubesc mai mult decat pe mine insumi
Te iubesc mai mult decat un pachet de biscuiti
Te iubesc mai mult decat cel ce te iubeste cel mai mult
Te iubesc mai mult decat enorm
Te iubesc mai mult decat pot (as putea)
Te iubesc mai mult decat tine
Te iubesc mai mult decat ieri
Te iubesc mai mult decat atat
Te iubesc mai mult decat pe altii ( pe oricine)
Te iubesc mai mult decat viata ( lumina ochilor, etc)
Te iubesc mai mult decat iti inchipui
Te iubesc mai mult decat as vrea ( as fi vrut)
Te iubesc mai mult decat cerul (lumina, soarele, marea etc)
Te iubesc mai mult decat la inceput
Te iubesc mai mult decat atunci
Te iubesc mai mult decat meriti
Te iubesc mai mult decat o data, de mai multe ori
Te iubesc mai mult decat poti tu intelege
Te iubesc mai mult decat te ador ( te doresc)
Te iubesc mai mult decat am iubit vreodata
Te iubesc mai mult decat un om ( un inger)
Te iubesc mai mult decat pot exprima
Te iubesc mai mult decat putin
Te iubesc mai mult decat pe Dumnezeu
Te iubesc mai mult decat ne este dat sa iubim
Te iubesc mai mult decat pot sa te conving
Te iubesc mai mult decat pot sa sufar
Te iubesc mai mult decat LIMITELE mele
Puterea repetitiei e saturativa … GATA … tine loc de demonstratie vertijul asta. Imi place sa practic cu mine, in primul rand, anti-pedagogia. Cliseul seamana cu alergatul in jurul cozii, nu-ti mai permite o iesire din acel „tine insuti” sterp si vid decat printr-o ex-centricitate a lucrurilor, un accident prin hazard. Tot sistemul obez de expresii de mai sus ce videaza si anuleaza sensul, l-as opune haiku-ului, care cauta tocmai vidul cuvantului, oprirea limbajului in evidenta.
A devenit o dependenta stranie la mine, cursul privat de engleza, pretext sa ma intalnesc o data pe saptamana cu Kent, un muzician american hippie cu nume de tigara, ce a depasit 50 de ani dar arata ca de 30; el isi mai rotunjeste veniturile, eu ii ascult povestile (cum l-a parasit candva o iubita pentru Phil Collins, ce mai scoate grupul lui,” Pillat Error”)  si el pe ale mele. In final, imi lasa intotdeauna notata o foaie cu expresii ce trebuie sa mi le corectez.  E nostim, si se potriveste cu cele de mai sus… printre cuvinte , noi principii sunt inventate – „lovisticysm” , „lovecratie”, „lovement”, „lovitation”,”lovitude” …
love_lessons
Intelectualul de astazi declara public sus si tare ca e LIMITAT. Auzi adesea „aici nu e domeniul meu”,  ma cunosc, stiu unde sa ma opresc. E civilizat si strategic ca mesaj pentru privitori si cititori, dar dupa parerea mea e pervers, subliminal si limitativ. Iti spui „daca asta recunoaste blocajul sau, si, cu mintea ce i-o respect nu ajunge sa-l depaseasca, atunci, io, cel simplu, ce sa mai zic?”. Imbraca intelectualul public  frumos in cuvinte neputintele personale? E politically-corect. Maturitatea intelectuala nu are a face cu expansivitatea in zone neclare. „Limitele ne construiesc” auzi adesea.  Se practica fraza heideggeriana, de genul, „mai binele ca putinta a Binelui de a fi altfel„,  se iese usor din orice fundatura cu un pic de adaptabilitate si o fina manevrare a cuvantului. Limitatilor  trebuie sa le amintim ca li se potriveste acel „eu sunt si ceea ce tin sa fiu”. Intre vartejul dedublarii si putinul, „presque-rien-ul” ce te desprinde de limite spre ce posibilitate sa ma indrept? Un ganditor sincer al nostru, Dragomir, spunea ca nu exista iesire din paradox. Iti ramane pur si simplu sa framanti problema. Cum s-o framanti in asa fel incat sa inteleaga si ceilalti, si sa puna si ei umarul? Cum sa facem sa nu fim demascati de HRP ca „nimeni cu continua pe nimeni„?
Punctul mort al intelectualului e LIMITA? E locul in care acesta intalneste, in sine, contradictiile si se declara blocat? E punctul de „remise en cause”? E punctul din care lucrurile, ideile inceteaza sa mai fie adevarate  pentru sine? E punctul de unde devenim orbi, Oedipe? Cum sa fim limitati cand, de fapt, noi suntem POSIBILITATE? De aia ne-a explodat natura!
A nu gasi raspunsul unei intrebari inseamna deja lansare inspre a cunoaste. Solutia ideala, poate unica, e sa aduci intrebarea acolo unde e raspunsul. Toate intrebarile au un raspuns intr-un unic loc. Uneori ma intreb unde este locul BUN ? ( nu cel mai bun, sau cel mai bun decat bun). Si mi se raspunde din interior : acolo unde te poarta pasii … dar nu fara limpezire. Doamne, cine mai adauga si acest „da nu fara limpezire”? Limita mea sau ilimitatul meu? Bine zice Biblia „bunul raspuns e ca un sarut”. Indragostitului nu-i dai veritabilul raspuns in discursuri si dovezi verbale, stie el,  nu stiu eu cum, doar in sarut cum sta treaba. 😉 Indragostitul insa, chiar si dupa asa un raspuns perfect, prefera sa ramana in acea stare de cautare a dragostei. Nu despre indragostiti vorbesc de fapt… Pentru ca intalnirea  reala cu un raspuns sa aiba loc undeva, dragostea trebuie sa fie deja acolo. Dupa parerea mea, o mistica culturala inrudita cu cea crestina e imposibila si ea, ca si mistica rationala.  Las dezbaterea codata si provocanta despre „intelectualul misticoid” pentru alta data, sa se mai coaca…
Nu putem exprima cu cuvinte si nu putem exprima fara cuvinte.  Nu am ales , de aceasta data, un ton potrivit.  M-am luat de LIMITE tocmai pentru ca imi cautam  motivatie reala pentru a iesi din spatiul privat in cel cibernetic… nu sunt intotdeauna convingator cu mine insumi…  Acum ma lovesc cu batul peste degete !  ce mi-a venit?
Voi sterge tot…