Daena (IV) – Pessoa

Demult când nu te aveam
Iubeam natura cum iubeşte un călugăr liniştit Hristosul
Acum iubesc natura cum iubeşte un călugăr liniştit Fecioara Maria
Religios, cu evlavie, în felul meu, ca înainte
Dar într-un fel mai apropiat şi mai emoţionant.
Eu văd mai bine râurile în compania ta.
Observ norii, îi observ mai bine
Tu nu mi-ai furat natura, tu mi-ai schimbat-o.
… Pentru că tu exişti eu o văd mai bine, e chiar ea
Pentru că tu mă iubeşti, eu o iubesc în acelaşi fel,
Pentru că tu m-ai ales să fii a mea, să fii iubită de mine
Ochii se fixează, se opresc lung pe fiecare lucru
Nu-mi pare rău de ce am fost cândva
Căci sunt întotdeauna.
Mâine tu vei veni, vom culege flori pe câmpie,
Voi merge alături de tine privindu-te
Şi va fi bucurie şi adevăr pentru mine.
Iubirea e o însoţitoare,
Nu ştiu să merg singur pe cale,
Un gând vizibil mă accelerează,
Chiar absenţa celei ce mă iubeşte
E un lucru care se găseşte în mine
Şi eu o iubesc în felul în care nu ştiu s-o doresc.
Dacă nu o văd, mi-o imaginez şi mă simt puternic ca arborii.
Dacă o văd tremur, nu mai ştiu ce am devenit de când i-am resimţit absenţa.
Întreg sunt o forţă care mă abandonează
Realitatea întreagă mă priveşte
ca o floarea soarelui
şi în centru e chipul ei.
…
Mi-am petrecut noaptea întreagă, fără să dorm
privind, lipsit de spaţiu, aparenţa ei.
O vedeam întotdeauna în aspecte diferite
de cele ce i le găsisem, ea!
Îmi modelez gândurile cu amintirea a ceea ce e ea când îmi vorbeşte
În fiecare gând ea e alta,
ce îi seamănă
iubind şi gândind
şi eu, iată că uit să mai simt
fiindcă mă gândesc la ea.
Nu vreau să o reîntâlnesc pentru a nu o părăsi
Nu ştiu ce vreau, nu vreau să ştiu ce vreau
Vreau doar să mă gândesc la ea.
Nu cer nimic nimănui, nici chiar ei,
Decât să fie materia gândului meu.
…
Mă trezesc plin de bucurie pentru că pierd ceea ce am visat
Şi că pot fi în Realitate, acolo unde e visul meu.
Nu ştiu ce să fac cu senzaţiile mele.
Nu ştiu cum să fiu singur cu mine însumi.
Vreau că ea să-mi spună ceva, pentru a mă trezi încă o dată.

( Fernando Pessoa – Păstorul indrăgostit – 1914-1930 )

” Zenobia îmi devansa gesturile şi intenţiile; nu ştiu dacă punctul ei de vedere coincidea cu al meu deşi s-ar putea spune că nu trăiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decît coincidenţă.  Aveam impresia că pînă şi tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simţit de obicei ca o împăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită. Ea mă ferea de explicaţii; ştiam amîndoi că nu e nevoie să formulăm ci să trăim conform lumii aceleia presimţite devenind, astfel, disponibili pentru ea; cînd izbuteam, conflictul haotic al unor elemente şi idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerenţă; aceasta cerea însă destul chin şi suferinţă: ca să le pot suporta, suprafaţa mea de contact pe atunci încă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenţa şi echivocul intrau în joc doar ca aparenţe ale posibilului pe cînd, dimpotrivă, înţelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută. Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimţită, dar care mă îndreptăţea să mă îndoiesc de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea cîmpul firesc al existenţei.”   (Gellu Naum – Zenobia – 1985)

(Imagini din suprarealisti contemporani – Zeliko Jurovic si Gric)