Gardianul portii strâmte

Motto:

„Greşeşte
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte.“

(Divina Comedie – Dante)

Circula destule parabole despre sentinela, gardieni, paznici ai portii, fara sa le banuim „originea literara”.  Nu voi avea timp sa scriu foarte mult astazi, ce mi-as fi dorit, ar fi sa completeze cititorii scurta mea lista de exemple.  Eu am adaugat la legenda din final , textele din „Procesul” (1925) lui Kafka, „Calatoria pelerinului” (1678 ) de Bunyan si „Purgatoriul” (1321)  lui  Dante .  Daca nu ne-am intalnit inca cu aceste parabole, macar in vise astfel de imagini ne-au aparut. Da! probabil ca irealul nostru e mai usor de vizitat. Paznicul monstruos e intalnit undeva, la o poarta, un loc de hotar, al limitei noastre.  Unii se impietresc privind gardianul infiorator, se opresc acolo in fata portii si asteapta, si asteapta.  Pe indecisi ii gaseste moartea la intrare. Paznicul ce pare mut dar fioros,  pleaca odata cu ei. Cand nu mai e nimic de pierdut, abia atunci, cu o scanteiere de curaj, intreaba gardianul: Dar ce-i dincolo de poarta? Si monstruosul gardian va zice … ” Pai nu stiu? ca era Poarta ta!”.  Daca tot le revine curajul, mai supraliciteza o intrebare: Si de ce stateai asa fioros aici? – „Asa sunt eu ! multi imi zic ca sunt de decor ! si de intimidare !” 😉 . Dincolo de poarta e mai intotdeauna un loc minunat, se poate insa sa fie si infernul.

Opusul acestei atitudini e in „Pilgrim’s progress”,  la poarta unui castel pazit de cavaleri inarmati, cu spada si fiorosi, o mare multime de pretendenti speriati la intrare, iar gardianul are o simpla carte si asteapta mai retras sa scrie numele celor temerari.  Un curajos, se apropie de el, zice: Noteaza numele meu!, trage sabia si se arunca asupra cavalerilor, primeste rani si-si croieste drum prin mijlocul lor, razbate.

Voi lasa textele sa vorbeasca de la sine…

__________________________________________________________________________________

1) Gardianul lui Dante (1231)

văzui că-i poartă, şi că stau supt ea
trei scări de trei colori deosebite
şi-având portar ce mut încă stătea.

şi, tot mai larg privirile-mi ţintite
pe el, văzui că şade-n capul scării
c-un chip aşa că ele-mi fur’-orbite.

C-o spadă-n mâni, în felul apărării,
ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice,
c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.

— „Voi doi de jos, aşa-ncepu a zice,
ce vreţi şi cine-i cel ce v-a condus?
Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!“

— „Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus
venind, o doamnă, zise-al meu părinte,
de-această poartă chiar acum ne-a spus.“

— „Spre bine paşii ducă-vi-i nainte!
vorbi din nou acel gentil portar.
Păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte!“

Spre ele-am mers; şi prima ca de var
era din piatră lucie, curată
şi lins-aşa că mă reda cum par;

ca purpura, dar mai întunecată,
din piatr-,a doua, aspră şi bătrână,
şi-n lat şi-n lung în multe părţi crăpată;

şi-a treia apoi, a ambelor stăpână,
părea porfir cu-aşa coloare nouă
ca sângele ce-acum zvâcni din vână.

Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă
sta sfântul sol, şezând pe-un prag cum nu e
mai plin de licur clarul strop de rouă.

Văzând că buna vrere-a mea mă suie,
Virgil îmi dete-ndemn: — „Acum tu lui
smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie“.

La sfintele-i picioare m-aşternui,
cerându-i mila porţilor deschise,
ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.

El şapte „P“ pe frunte-atunci îmi scrise
cu-al săbii vârf şi-apoi :— „Pe dealul sfânt
tu vezi de-nchide-aceste răni“, îmi zise.

Culoare de cenuşe,-ori de pământ
ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă;
şi două chei a scos de sub veşmânt,

de-argint şi de-aur, dând ca să deschidă
cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel
şi-aşa-mpăcat-a inima-mi avidă.

— „Când una dintre chei, ne zise el,
o lesne-umblare-n broasca porţii-o neagă,
rămâne-atunci închis acest tunel.

Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă
ştiinţă şi-artă a celui ce-o-nvârteşte,
fiindcă nodul numai ea-l dezleagă.

Când Petru mi le-a dat, a zis: „Greşeşte
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte.“

şi-mpinse-acele uşi, când loc ne dară.
—„Intraţi, ne-a zis, ci-aveţi de grijă bine.
că,-n urmă-ţi de te uiţi, te-ntorci afară.“

şi, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine
acele două-aripi la poarta sacră,
de fier, şi tari, şi-adânc de vuiet pline,

nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră
n-a fost aşa, văzând cum îi dispare
Metell’ cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.

Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare
şi parc-a fost Te Deum ce-au cântat
şi-un dulce glas s-amesteca-n cântare.

şi, ce-auzeam, în mine-a deşteptat
o stare-aşa precum ţi-e sâmţământul
când voci şi-organe cânt-amestecat

şi-acum auzi, şi-acum n-auzi cuvântul.

( Divina Comedie, Purgatoriul , Cantul IX – Dante 1265 -1321 –in traducerea lui George Cosbuc)

2) „Gardianul lui Kafka”

—  Eşti foarte bun cu mine, spuse K.
Mergeau de colo-colo, unul lîngă altul, prin bezna navei.
—  Tu eşti o excepţie printre oamenii justiţiei. Am intai multă încredere în tine decît în oricare dintre ei, deşi cunosc atîţia. Cu tine, pot vorbi deschis.
—  Nu te amăgi, spuse preotul.
—  în ce privinţă m-aş putea amăgi ? întrebă K.
—  Te amăgeşti în privinţa justiţiei, spuse preotul; iar în privinţa aceasta Scripturile care preced Legea spun: un paz­nic al porţii stă dinaintea Legii; la paznicul acesta vine un om de la ţară, să-i ceară îngăduinţa de-a pătrunde înăuntru. Dar paznicul îi spune că nu poate să-l lase să intre în clipa aceea. Omul chibzuieşte şi întreabă dacă i se va îngădui să intre mai tîrziu. „S-ar putea — spune paznicul — dar nu acum.” Paznicul se dă la o parte din faţa porţii, deschisă ca totdeauna, iar omul se apleacă şi priveşte înăuntru. Paznicul vede ce face, rîde şi-i spune: „Dacă ţii atîta, intră, cu toată opreliştea mea. Dar să nu uiţi că eu sunt puternic. Şi cu toate astea, nu sînt decît ultimul dintre paznici. La uşa fiecărei încăperi ai să găseşti paznici din ce în ce mai puternici; începînd de la al treilea, nici eu nu mai sînt destul de tare ca să le pot suporta privirea.” Omul nu se aşteptase la asemenea stavilă, se gîndise că Legea trebuia să fie îngăduită tuturor, întotdeauna, dar acum, cătînd mai bine la paznicul porţii, la haina lui de blană, la nasul lui ascuţit, la barba lui neagră, rară şi lungă, ca de tătar, se hotărăşte să aştepte totuşi pînă cînd i se va da voie să intre. Paznicul îi dă un scăunel şi-i îngăduie să se aşeze lîngă poartă. Omul rămîne acolo, ani îndelungaţi. Şi face tot mai multe încercări ca să capete îngăduinţa de a intra, şi-l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui. Paznicul îl supune uneori la mici interogatorii, îl întreabă despre satul lui şi despre multe altele, dar toate nu sînt decît întrebări indiferente, aşa cum pun domnii cei mari, iar la sfîrşit îi spune mereu, invariabil, că nu-l poate lăsa să intre. Omul, care şi-a luat din belşug tot felul de provizii pentru călătoria lui, foloseşte tot, oricît de preţios ar fi, ca să-l mituiască pe paznic. Şi paznicul porţii ia tot, dar spunîndu-i: „Iau numai ca să nu te poţi tu gîndi că ai neglijat ceva”. Şi-n decursul anilor acelora îndelungaţi, omul nu încetează o clipă să-l observe pe paznic. Şi-i uită pe ceilalţi paznici, şi i se pare că primul este singurul care-l împiedică să pătrundă în Lege. Şi-n primii ani blesteamă cu glas tare cruzimea soartei; iar mai tîrziu, cînd îmbătrîneşte, mormăie doar. Şi cade în mintea copilăriei; iar fiindcă în lungul ani­lor l-a cercetat atît pe paznic încît îi cunoştea şi puricii din blană, îi roagă pînă şi pe purici să-l ajute ca să-l înduplece pe paznic. Pînă la urmă, vederea îi slăbeşte şi el nu mai ştie dacă se întunecă în preajmă cu adevărat sau dacă îl înşală ochii, par atunci desluşeşte în beznă licărirea unei lumini care răzbate prin porţile Legii. De-acum, nu mai are mult de trăit. Iar înainte de-a muri, toate i se îmbulzesc în creier ca să-l silească să pună o întrebare pe care n-a mai pus-o încă niciodată paznicului. Şi, nemaiputînd să-şi ridice trupul înţe­penit, îi face semn paznicului să se apropie. Iar paznicul porţii se vede silit să se aplece foarte tare spre el, căci acum statura lui şi a omului sînt foarte deosebite. „Ce mai vrei să ştii ? îl întreabă paznicul porţii; tare mai eşti nesăţios!” „Dacă toţi oamenii caută să cunoască Legea, spune omul, cum se face că de-atîta amar de vreme nimeni în afară de mine nu ţi-a mai cerut să intre ?” Paznicul porţii vede că omul e la capătul zilelor şi vrînd ca vocea să mai ajungă pînă la timpanul mort, îi urlă în ureche: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, şi o încui.”
—  Deci, paznicul porţii l-a înşelat pe om, spuse imediat K., pe care povestea îl interesase extrem de mult.
—  Nu te grăbi să judeci, spuse preotul, şi nici nu-ţi însuşi păreri străine, fără să cugeti asupra lor. Ţi-am spus povestea după textul Scripturii. Acolo, nu se pomeneşte ni­mic despre înşelăciune.
—  Dar e clar, spuse K., şi prima ta tălmăcire era cît se poate de exactă. Paznicul n-a vorbit decît atunci cînd nu-i mai putea ajuta omului.
—  Paznicul porţii nu fusese pînă atunci întrebat, spuse preotul; gîndeşte-te că era doar un simplu paznic şi că şi-a făcut întreaga datorie.
—  De ce crezi că şi-a făcut întreaga datorie ? întrebă K. •Nu şi-a făcut-o deloc. O fi fost poate datoria lui să-i alunge pe străini, dar pe omul acesta, căruia îi era hărăzită poarta, trebuia să-l lase să intre.
— Tu nu respecţi îndeajuns Scriptura şi schimbi poves­tea, spuse preotul. în ceea ce priveşte intrarea, povestea conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii, una la început, alta la sfîrşit. Prima spune că nu-l putea lăsa pe om să intre în momentul acela, iar cealaltă: „Poarta asta este făcută numai pentru tine”. Dacă ar exista o contradicţie între aceste două lămuriri poate că ai avea dreptate, paznicul l-ar fi înşelat pe om. Dar nu există nici o contradicţie. Dim­potrivă, prima lămurire o anunţă chiar pe cea de-a doua. S-ar putea spune aproape că paznicul porţii îşi depăşea dato­ria, îngăduindu-i omului să întrezărească posibilitatea de-a intra mai tîrziu. La vremea aceea, datoria lui era doar să nu-l lase pe om înăuntru şi, de fapt, mulţi comentatori ai Scriptu­rii se miră că paznicul porţii a putut lăsa să-i scape o aseme­nea aluzie, căci părea să iubească exactitatea şi să-şi facă datoria cu străşnicie. Paznicul veghează ani şi ani fără să-şi părăsească postul şi nu încuie poarta decît la urmă de tot; e conştient de importanţa misiunii sale, căci spune: „Sînt pu­ternic”, şi-şi respectă superiorii căci spune: „Eu nu sînt decît ultimul dintre paznici”. Nu e flecar fiindcă nu pune, în de­cursul anilor, decît „întrebări indiferente” cum le defineşte textul Scripturii; şi nu se lasă mituit, fiindcă spune cînd primeşte daruri: „iau numai ca să nu te poţi tu gîndi că ai neglijat ceva”; paznicul porţii nu se lasă nici înduioşat, nici enervat cînd e vorba de îndeplinirea datoriei, pentru că despre om se spune: „Şi-l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui”; în sfîrşit, şi înfăţişarea lui arată un caracter pedant, nasul lui mare şi ascuţit, barba lungă, rară şi neagră, ca de tătar. Poate exista oare paznic mai credincios ? Dar caracterul lui mai are şi alte trăsături, extrem de favorabile pentru cel care cere să intre; iar trăsăturile acestea arată în orice caz că paznicul porţii şi-a depăşit datoria lăsînd să se întrevadă aluzia despre care  îţi vorbeam, cu privire la posibilităţile viitoare ale omului de a pătrunde în inima Legii. Nu s-ar putea tăgădui că paznicul porţii e oarecum nerod şi îngîmfat — ceea ce, într-o anumită măsură, e tot urmarea neroziei. Oricît de exacte i-ar fi spusele privind puterea lui şi a celorlalţi paznici, despre care el însuşi afirmă că nu ie-ar putea suporta privirea, oricît de exacte, zic, ar fi aceste cuvinte, tonul cu care le spune arată felul lui de-a vedea e umbrit de nerozie şi de îngîmfare. în legătură cu aceasta, comentatorii spun că „poţi să înţelegi un lucru şi totodată să te înşeli în privinţa lui”. în orice caz, te vezi nevoit să admiţi că oricît de slab s-ar manifesta îngîmfarea, nerozia, ele reduc eficacitatea păzirii porţii şi sînt lipsuri fn caracterul paznicului. La aceasta mai trebuie adăugat că paznicul porţii pare binevoitor din fire, că nu rămîne tot­deauna o persoană oficială. El glumeşte încă de la început, poftindu-l pe om să intre în ciuda opreliştii pe care o menţine; apoi, în loc să-l alunge, se spune că-i dă chiar un scăunel şi că-l lasă să se aşeze lîngă poartă. Răbdarea cu care îngăduie ani de zile stăruinţele omului îl arată milos din fire, ca şi micile interogatorii pe’care le începe, darurile pe care le acceptă şi generozitatea cu care îi permite omului să blesteme |l faţa lui cruzimea destinului pe care îl reprezintă acolo tocmai el, paznicul. Nu orice paznic ar fi procedat aşa. Iar la urmă, nu se apleacă el adînc spre om numai la un semn al acestuia, ca să-i dea posibilitatea să pună ultima întrebare ? In cuvintele lui nu există decît o uşoară urmă de enervare, atunci cînd spune: „Tare mai eşti nesăţios !” dar şi cuvintele acestea paznicul porţii le rosteşte atunci cînd ştie că totul s-a sfîrşit; unii merg mai departe şi spun că aceste cuvinte „Tare mai eşti nesăţios !” exprimă un fel de admiraţie amicală, din care n-ar lipsi, fireşte, o anumită bunăvoinţă îngăduitoare. In orice caz, figura paznicului porţii se conturează cu totul lltfel decît crezi tu.

—  Tu cunoşti povestea mai bine decît mine şi de mai multă vreme, spuse K.
Tăcură amîndoi o vreme, apoi K. întrebă: I — Crezi deci că omul n-a fost înşelat ?
—  Nu mă înţelege greşit, răspunse preotul. Eu mă mulţumesc doar să-ţi expun diversele păreri care există în privinţa aceasta. Nu da prea multă importanţă comentarii­lor. Scriptura e invariabilă şi comentariile nu sînt, adeseori, decît expresia deznădejdii comentatorilor. în cazul pe care-l discutăm, există chiar comentatori care susţin că paznicul porţii ar fi fost cel înşelat.
—  Comentatorii aceştia merg cam prea departe, spuse K. Şi cum argumentează ei ?
—  Afirmaţia lor, spuse preotul, se bizuie pe nerozia paznicului. Se spune că el nu cunoştea interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuia să-l facă întruna, în faţa porţii. Co­mentatorii socotesc drept puerilă părerea lui despre interior şi consideră că paznicul însuşi se teme de lucrurile cu care vrea să-l înspăimînte pe om; ba spun că se teme chiar mai mult decît omul, căci acesta nu cere decît să intre, chiar după ce i s-a vorbit despre cumpliţii paznici ai porţilor dinlăuntru pe cînd paznicul porţii de afară nu vrea să intre, sau cel puţin nu ni se vorbeşte despre o asemenea dorinţă. Alţii spun, ce-i drept, că el probabil a intrat, din moment ce-a fost primit în slujbă şi că numirea lui nu putea să se facă decît în interior. Dar li se poate răspunde, pe bună dreptate, că putea la fel de bine să fie numit din interior fără ca el să fi intrat vreodată şi că, oricum, n-ar fi putut să meargă prea departe, fiindcă nu putea suporta privirea celui de-al treilea paznic. De altfel, nu se spune nicăieri că în decursul numeroşilor ani cît a aştep­tat omul, paznicul porţii ar fi povestit vreodată ceva despre interiorul Legii, cu excepţia cuvintelor despre paznicii dinăuntru. Fireşte, s-ar putea să nu fi avut voie să vorbească, dar nici despre interdicţia aceasta nu ni se pomeneşte nimic. Se poate deci conchide că el nu cunoaşte nici înfăţişarea, nici semnificaţia interiorului şi că se înşală în privinţa lor. Dar se înşală şi în privinţa omului de la ţară, căci îi este inferior, fără să ştie. Că el îl tratează ca pe un inferior, se vede clar din numeroasele pasaje pe care ţi le mai aminteşti. Dar că în realitate îi este inferior, se vede la fel de clar din părerea pe care o exprim aici. Mai întîi, omul liber e superior celui constrîns. Iar omul care a venit, e într-adevăr liber, poate să se ducă unde îi place; numai poarta Legii îi este oprită, dar şi aceasta numai de-o singură persoană, de paznic. Dacă se aşază pe scăunel, lîngă poartă, şi rămîne acolo toată viaţa lui, face asta voluntar; povestea nu pomeneşte nicăieri că’ ar fi fost constrîns. Pe cîtă vreme paznicul porţii, dimpotrivă, e legat de postul său prin slujba pe care o are; el n-are dreptul să se îndepărteze în exterior şi, după cît se pare, nici să pătrundă în interior, chiar dacă ar vrea. Iar pe deasupra dacă, ce e drept, e în slujba Legii, n-o slujeşte decît în legătură cu poarta de afară; deci, efectiv numai pentru omul căruia îi e destinată poarta. Iată încă un motiv ca să vedem în el un subaltern. Şi e de presupus că ani întregi a făcut o muncă deşartă — o viaţă de om cum se zice — căci e spus că vine un om, prin urmare un bărbat în toată firea, ceea ce presupune că paznicul porţii a trebuit să aştepte multă vreme pînă să-şi îndeplinească slujba sau, mai precis, atît cît j-a plăcut omului care a venit cînd a vrut. Şi pînă şi sfîrşitul slujbei lui depinde de omul venit, căci ea nu încetează decît la sfîrşitul vieţii omului; iată deci că îi rămîne subordonat pînă la sflrşit. Iar textul accentuează clipă de clipă că pazni­cul porţii pare să ignore complet toate acestea. Comentatorii nu văd nimic de mirare în asta, căci paznicul porţii, după părerea lor, se înşală încă şi mai grav asupra unui ah punct, adică asupra propriei sale slujbe. într-adevăr, nu spune el oare, la sfîrşit: „Acum plec şi încui” ? Dar la început se spune că poarta Legii era deschisă ca totdeauna, şi-atunci, dacă e deschisă „totdeauna”, adică independent de durata vieţii omului căruia îi era hărăzită, nici paznicul însuşi n-o poate închide. în privinţa aceasta părerile se împart. Unii spun că paznicul, cînd declară că va închide poarta, nu vrea să dea decît un răspuns, alţii că vrea să-şi sublinieze îndatori­rea serviciului, alţii, în sfîrşit, că vrea să-i stîrnească omului o ultimă remuşcare, un ultim regret. Dar un mare număr de comentatori sînt de acord că el nu va putea să închidă poarta. Ei cred chiar că, la sfîrşit cel puţin, paznicul porţii îi rămîne inferior omului şi în ceea ce priveşte cunoaşterea, căci omul vede strălucirea care răzbate prin porţile Legii, pe cînd paznicul rămîne mereu cu spatele spre poartă, în calitatea lui de paznic, şi nu mărturiseşte prin nici un cuvînt că ar fi observat vreo schimbare.
— Toate aceste sînt bine justificate, spuse K  după ce urmărise unele pasaje din explicaţiile preotului, repetîndu-le oi jumătate glas. Toate acestea sînt bine justificate; acum Cred şi eu că paznicul e cel înşelat. Dar ele nu înlătură prima mea părere, care chiar coincide parţial cu cea dobîndită acum. într-adevăr, puţin importă dacă paznicul porţii vede clar sau nu. Eu spuneam că omul e înşelat. Dacă paznicul vede clar, ar putea exista anumite îndoieli; dar dacă paznicul e înşelat, atunci înşelarea lui se răsfrînge inevitabil şi asupra Omului. Atunci paznicul încetează de-a mai fi un înşelător, chiar pare atît de nerod, încît ar trebui alungat imediat din slujbă. Gîndeşte-te că dacă eroarea în care se află nu-i dău­nează lui cu nimic, în schimb ea e de-o mie de ori mai peri­culoasă pentru om.
—  Cu asta te loveşti de părerea contrarie, spuse preotul. Unii susţin că povestea nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic. Oricum ne-ar părea, el rămîne tot un slujitor al Legii, aparţine deci Legii şi e scos de sub judecata ome­nească. Şi în cazul acesta trebuie, de asemenea, să nu-l mai socoteşti inferior omului. Căci numai faptul că e legat prin slujba sa de-o poartă a Legii — fie ea una singură — îl aşaza incomparabil mai sus decît omul care trăieşte în lume, oricît de liber ar fi el. Omul abia vine la Lege, pe cîtă vreme pazni­cul se află mai demult acolo. El e pus în slujbă de Lege; a te îndoi de demnitatea paznicului înseamnă a te îndoi de Lege.
—  Eu nu sînt de acord cu părerea aceasta, spuse K. şi clătină din cap. Căci, dacă o accepţi, trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul. Şi mi-ai arătat tu însuţi, pe larg, motivele pentru care un asemenea lucru nu e posibil.
—  Nu, spuse preotul, nu trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul, e de ajuns să socoteşti că e necesar.
—  Jalnică părere, spuse K.; ea face din minciună o lege a lumii.
K. încheie astfel discuţia, dar fără să-şi spună şi ultima părere. Era prea obosit ca să poată adînci toate consecinţele poveştii, şi-apoi ea îi împingea mintea pe căi neobişnuite, îl îndemna spre locuri fantastice, mai potrivite pentru dis­cuţiile tribunalului decît pentru el. Povestea iniţială se de­formase, devenise de nerecunoscut, şi el nu dorea decît s-o uite; preotul îl suportă cu mult tact şi-i acceptă încheierea fără să spună un cuvînt, deşi nu se potrivea deloc cu propria lui părere.
Continuară cîteva clipe să se plimbe amîndoi, tăcuţi. K. se ţinea pas cu pas de preot, căci bezna îl împiedica să recu­noască drumul. Lămpiţa pe care o avea în mînă se stinsese de mult. O clipă K. văzu licărind, chiar în faţa lui, statuia de argint a unui sfînt care pieri imediat în întuneric. Ca să nu depindă cu totul de preot, K. îl întrebă :
—  Am ajuns cumva lîngă intrarea principală ?
—  Nu, spuse preotul, sîntem foarte departe de ea. Vrei să pleci de pe acum ?
Deşi în clipa aceea se gîndea la cu totul altceva, K. răspunse imediat:
— Sigur, trebuie să plec. Sînt procuristul unei bănci şi sînt aşteptat acolo; am venit doar ca să-i arăt catedrala unuia dintre clienţii noştri străini.
—  Bine, du-te’ atunci, spuse preotul şi-i întinse mîna.
—  Dar nu mă pot descurca singur în bezna aceasta, spuse K.
—  Caută să ajungi la peretele din stînga, spuse preotul, şi mergi de-a lungul lui, fără să-l părăseşti; ai să găseşti o ieşire.
Abia se depărtase preotul cu cîţiva paşi, cînd K. îi strigă cu glas tare:
—  Mai aşteaptă, te rog! I — Aştept, spuse preotul.
—  Nu mai doreşti nimic de la mine ? întrebă K.
—  Nu, spuse preotul.
—  Adineauri erai atît de binevoitor, spuse K. îmi expli­cai tot, şi acum mă laşi, de parcă nici nu ţi-ar păsa de mine.
—  Dar tu mi-ai spus că trebuie să pleci, răspunse preo­tul.
—  Sigur, spuse K., dar înţelege.
—  Mai întîi înţelege tu însuţi cine sînt eu, spuse preotul.

( Versiunea lunga , compilata de Max Brod in  „Procesul” , trebuie sa verific daca in traducerea lui Gellu Naum)

( exista un text scurt,  publicat in 1915 de Kafka insusi, nuvela „In fata legii”)

3) „Gardianul lui Bunyan”

So, in process of time, Christian got up to the gate. Now, over the gate there was written, “Knock, and it shall be
opened unto you.” Matt. 7:7. He knocked, therefore, more than once or twice, saying,“May I now enter here? Will he withinOpen to sorry me, though I have beenAn undeserving rebel? Then shall I Not fail to sing his lasting praise on high.” At last there came a grave person to the gate, named Goodwill, who asked who was there, and whence he came, and what he would have.

[…]

I saw also, that the Interpreter took him again by the hand, and led him into a pleasant place, where was built a stately palace, beautiful to behold; at the sight of which Christian was greatly delighted. He saw also upon the top thereof certain persons walking, who were clothed all in gold. Then said Christian may we go in thither? Then the Interpreter took him, and led him up towards the door of the palace; and behold, at the door stood a great company of men, as desirous to go in, but durst not. There also sat a man at a little distance from the door, at a table-side, with a book and his inkhorn before him, to take the names of them that should enter therein; he saw also that in the doorway stood many men in armor to keep it, being resolved to do to the men that would enter, what hurt and mischief they could.
Now was Christian somewhat in amaze. At last, when every man started back for fear of the armed men, Christian saw a man of a very stout countenance come up to the man that sat there to write, saying, “Set down my name, sir;” the which when he had done, he saw the man draw his sword, and put a helmet on his head, and rush towards the door upon the armed men, who laid upon him with deadly force; but the man, not at all discouraged, fell to cutting and hacking most fiercely. So after he had received and given many wounds to those that attempted to keep him out, Matt. 11:12; Acts 14:22; he cut his way through them all, and pressed forward into the palace; at which there was a pleasant voice heard from those that were within, even of those that walked upon the top of the palace, saying, “Come in, come in, Eternal glory thou shalt win.”

aceeasi bucatica din Cap 2. in franceza :

„Ensuite l’Interprète prit le Chrétien par la main et le conduisit dans un lieu de plaisance où il y avait un palais magnifique et fort agréable à voir. Je vis aussi quelques personnes qui marchaient sur le faîte du palais, vêtues d’habillements d’or. Le Chrétien demanda à l’Interprète s’il lui serait permis aussi d’y entrer. Et je vis à cette porte une grande multitude de gens qui témoignaient, à leur contenance, en avoir un grand désir; mais ils n’osaient pas. Il y avait également un homme assis derrière une table placée un peu à côté de la porte, ayant devant lui une écritoire et un livre pour inscrire tous ceux qui devaient y entrer. Je vis encore que sur la porte il y avait plusieurs hommes armés, avec dessein de tuer ceux qui tenteraient de forcer le passage. Sur cela, le Chrétien parut tout consterné. Mais comme presque tous reculèrent par la crainte de ces gens armés, je vis un homme, qui paraissait d’une valeur extraordinaire, monter vers celui qui était assis à cette table, et lui dire: „Ecris mon nom”. Cela accompli, il ceignit une épée et mit un casque sur sa tête, se tourna droit vers la porte, en se jetant avec un courage intrépide sur les hommes armés, qui, de leur côté, le reçurent avec une fureur sans égale. Mais cet homme, sans perdre courage, fendit la foule de ses ennemis en frappant à droite et à gauche; de sorte qu’après avoir reçu plusieurs blessures, et après avoir, de son côté, blessé ses ennemis, il passa au milieu d’eux et pénétra jusque dans le palais. A l’instant on entendit un cantique qu’entonnèrent ceux qui se promenaient sur le faîte du palais, et dont voici les paroles.Courage! entrez dans ce palais de gloire!C’est ici les séjour de l’immortalité,Où vous allez jouir du fruit de la victoire Pendant toute l’éternité. Dès que cet homme fut entré, il fut vêtu d’un habit magnifique comme tous les autres. Et le Chrétien commença un peu à sourire, disant: – Il me semble que je pourrais dire sans me tromper, ce que cela signifie. Laisse-moi aller là-dedans.”

( un text clasic al literaturii engleze – „Pilgrim’s Progress” – 1678 – John Bunyan )

Imagini – gardieni ai templului in Japonia, India, Egipt, gravuri „Pilgrim’s progress” si „Dante con in mano la Divina Commedia” – Florenta – Domenico di Michelino