Amintiri – „La relatii” si „La catarg”

Cine trezeste memoria? Cine o retine in surdina? Exista in memoria mea cateva asocieri de cuvinte, cu o rezonanta aparte, au rezistat oricarei intruziuni,  oricarui soc, oricarei noi amprente. Ele definesc locuri, greu de identificat de oricine altcineva: „pe Troscot”, „la Catarg„, „in Saraturi„, „pe Holm„, „in Malduri„, „pe Ses„, „la Nucul lui Ursu„, „la Fantana haiducului Ratoi„, „la Fabrica„, „la Canalut„, „sus la Crama„, „la Iaz„, „la mos Costache„.  Sunt cuvintele unei mitologii locale ale unei generatii de pusti,  ce stau bine alaturi de numele acestui blog „Gabi a lu’ Ursu” de pe deal.

Cum sa va arat ce sentimente „reinvie” toate aceste simple cuvinte? Nici „betia” deliranta, „jucata” , intelectuala, nu ma va putea vreodata deconecta de trecutul meu. Acolo sunt inca fixate intalnirile mele cu fericirea. De fiecare data imi spuneam ca nu pot exista fericiri mai mari, si ma inselam. Probabil ca luna aceasta de iarna, e perioada anului in care sunt legat intr-adevar de cele mai multe amintiri. De  mai bine de 10 ani nu am mai fost in Romania, in decembrie,  pentru a retrai si regasi aceste sentimente. Candva , un  impecabil, un mister m-a vizitat , si eu descopar abia acum asta ! Cum as fi putut descoperi atunci ?  Aveam pe atunci un entuziasm plin, dat de ganduri simple si solide, de care ma tem acum. Nu aveam timp de „analize”, de „sinteze”, eram prea ocupat sa traiesc clipele. Si descopar ca aceste sentimente, nu sunt tulburatoare, nu-mi distrug inima aruncand-o de colo colo, nu-mi dezvolta o „nebunie” ireala, ci o deplinatate,  b u c u r i e.

Totul ar putea porni de la ideea de dans. E unul din modurile mele „secrete” de a invata, de a explora. Cand dansez nimeni nu ma vede, caci dansul meu e ceva aproape magic. E o scoala, un limbaj ce-l invat mereu. Unii se fixeaza imobili, in punct, altii se stabilizeaza in patratul piramidei sau in altceva. Dar eu explorez spatiul prin dans, dansul in care vezi fiind totusi cu ochii inchisi, batai ale pulsului si ale freneziei,perpetue treziri. Dansul in care, chiar in cele mai stramte locuri nu te poticnesti, nu rastorni nimic, caci vezi, atingi cu nevazutul tau creand armonia cu cele ce te inconjoara. Un dans in care tu esti cel ce te dansezi pana cand dansul devine esenta ta! Gasind esenta ta poti gasi apoi totul.

„Dansul” de dimineata, ma poate  proiecta brusc catre sentimente ce-i sunt asemanatoare. Si redeveneam adolescent, intr-o iarna plina de omat, cum poate cei foarte, foarte tineri nu au prins multe. Se apropiau Sarbatorile si dupa atata si atata timp, ma pregateam sa devin din „oraseanul simpatic” un fiu al satului. Cum ? Eram „acceptat” sa particip la obiceiurile de iarna ancestrale, la pregatirea lor. Nu e nimic inventat, artificial, am avut sansa sa o simt. Trebuia sa vin cat de repede in vacanta de iarna acolo in SATUL acela extraordinar, pentru a participa la „RELATII„, asa se numeau … pregatirile pentru mersul cu colinda. Exista o singura trupa ce putea reproduce „ritualul” ancestral in fiecare an, si era o mare „onoare” sa fii acceptat. Cum era si o mare realizare pentru un satean daca aceasta trupa se oprea la casa lui. Caci acolo se oprea si belsugul anului ce venea. Nu voi povesti foarte mult, doar amintiri cele mai vii. Era perioada cand gandeam precum alchimistii „Natura te poate invata”, si ceea ce invatam era „vitalitatea” ce o poate darui. Se creau „relatii” cu nemarginirea! Erau nopti in care descopeream cum oamenii se pot transfigura, tineri greoi, balbaiti, timizi ce deveneau in pregatirea acelui „teatru magic” adevarati haiduci, recitatori, cantareti, dansatori. Nu asta vreau sa dezvolt, din amintiri. Ci atingerea gerului, omatului, drumului spre cabanutele de pe dealuri sau din padure, luna imensa, suierul crivatului, jarul focului, umbrele ce ni se reflectau, vinul fiert, rasul si seriosul transfigurarii, adevarata iesire din timp. Ieseam de la „relatii” deja cu o vitalitate ce crestea pentru a molipsi apoi toata Sarbatoarea. Si in lumea aceea unde Timpul disparea, gesturile noastre cele mai nebunesti pareau normale. Caram o mare sanie, cea pentru adus lemne de ars din padure,  si o urcam pe cel mai inalt punct, al colinelor ce inconjurau bland satul, spre locul interzis unde nu se aventura nimeni – „la Catarg„, era ca pe buza unei prapastii, de unde cobora un drumeag, de zapada ingetata, de unde se auzeau fiarele salbatice si de unde simteai nemarginirea universului. Locul ma duce cu gandul la poezia „Ceva dur si metalic„ a lui Matei Visniec , unde plugarii ara pamantul si scot la iveala un vapor imens.  „…fiul ultimului fiu de plugar/ scoate la lumina/ jurnalul de bord consemnand pas cu pas scufundarea:/varful CATARGULUI s-a lovit chiar acum/ de ceva ascutit, dur si metalic/ ne prabusim vertiginos in adancuri/ deasupra noastra se aude parca UN NECHEZAT DE CAL”. Asta pregateam noi „la Catarg” prabusirea vertiginoasa. Ne legam de sania aceea uriasa, precum marinarii lui Ulise, si stiam ca vom sfarsi undeva in vale, zdrobiti de ceva. Dar ce conta! Luna era imensa, gerul era sanatos. Marinarii vasului ce pierea in furtuna auzeau, inainte de a disparea, strigatele emotiei noastre. Ghetusul facea inutila orice carma, orice ghidare. Iar viteza cu care coboram … viteza cu care coboram, intetita de ger, de noaptea ce mascheaza toate pericolele, ce se lasa intrevazute doar de razele lunii … Privesc in globul asta maiastru al copilariei, nu vad nimic fatidic; eram singurul care tenta aceasta coborare si in solitar si mai inainte, cand eram si mai copil, excitat de teama celorlalti. Aveam o sanie a mea, foarte grea, metalica, mi-o imaginez acum ca pe un scut. Totdeauna noaptea, cand totul era diferit, primejdios! Noapte a judecatii, nesatioasa, hoata, cu aspect de strigat, noapte de armuri, de fine nervuri si urme de sanie, noapte de sare neagra apasand zaharul alb al omatului. Ceilalti ma asteptau in vale (era f.f. lunga acea cadere, privit de jos cel de la catarg parea insotit de nori, si norii se urmareau unul pe altul, in ciuda lunii, si carau noaptea la remorca)  sa vada de ce ma zdrobesc, de fiecare data. Ma prabuseam cu capul in jos, ca Icar planand deasupra zapezii si ghetii.  Prapastia se deschidea in insasi fiinta mea, ca un oracol inconfortabil, hain, forta de inertie ma chema in jos, inefabil. Apaream in vale in haloul scanteilor intalnirii dintre metal si piatra, in strigate. Binenteles ca puteam sa-mi fac rau ( bunica mea aparea cateodata infasurata in bondita, cu pretext sa-mi mai aduca un pic de vin fiert dulce si fierbinte, sa nu inghet, dar, de fapt, sa vada daca nu sunt cazut pe undeva). Am dat cu fata de „obiectul metalic”- poate plugul ce a disparut la randu-i, ceilalti s-au ingrozit de sangele ce siroia peste tot. Dar ce liniste! Ce calm in aceaste accidente, cat de diferiti par ceilalti, cum se agita, se zbat, si tu esti in pace, complet prezent, controland gesturile, controland pasii ce te duc spre locul unde-ti poti spala sangele ce curge. Urcam calm spre casa, era perioada cand toti erau la cuptor, pregatind colacii pentru colindatori. Cuptorul asta, ce caldura , ce arome! Ce obiect magic! Singurul lucru care ma necajea era dorinta de a nu ingrijora pe cea ce-mi purta de grija, caci chipul ei invadat de lacrimi ma pedepsea mai mult decat orice pe lumea asta. (Ii asigur pe cei prea sensibili, ca nu am ramas cu cicatrici!)

Si ma intorc la dans, dupa Sarbatoare, dupa ritualul innoirii, urmau hora si jocurile. Nu suntem in trecutul foarte indepartat, iar eu eram un fiu vitreg al satului, orasean. Dansurile acelea erau de o vitalitate molipsitoare. Caci cei ce dansau erau vitalitatea insasi. De aceea Sarbatorile nu-mi par, de aici,  la fel.  Sentimentele mele  au uneori ceva din vitalitatea asta!

Amintiri – „Troscotul”

Nici o opera de arta nu va putea atinge pentru mine valoarea micului dreptunghi de troscot dintre colinele copilariei. Acolo domneau elementele altei ordini. De acolo imi straluceau toate minunatiile lumii, ma chemau, le miroseam printre firele de iarba, le simteam lipindu-mi obrazul, parca erau ascunse de cealalta parte a „scoartei” verzi. Mi se parea ca eu si pamantul suntem continuti unul in altul, el era mai greu, ma apasa si trebuia sa ma las sprijinit de seninul cerului. N-aveam cuvinte pe atunci, cuvintele apartin mai mult amintirii, o construiesc, peisaj in zig-zag, eu eram doar cel ce asculta. Nu-mi amintesc sa fi gandit vreodata „Ce frumos!”, prea mare era incantarea, sunetele libertatii ma parcurgeau ca valurile marii., in locul acela mi se parea ca flacarile lupta cu limbile ierbii si din subterane se pregatea sa rasara o lume inversata, o masuram in splendoarea semintelor neincoltite, a zacamintelor si lacurilor subterane. Atunci stiam ca voi fi pentru totdeauna, momentele existau prea intens pentru ca ceva sa le stearga vreodata, timpul e nimic. Ma trezeam, ma ridicam de pe „troscot” pentru a ma prabusi in visul de paie al lumii, imi faceam bagajele cu emotii acolo si le purtam prin nodurile zilelor,  ca in niste camere de hotel, fara numere. Alta profunzime ma detalia, ma cauta, ma diseca si-mi vida sangele salbatic, ca un sarut intamplator, ca vertijul trandafirului. Ce scriu acum, ce voi scrie, sunt doar urme exterioare ce nu se pot suprapune interiorului. Mana si penita nu poate ajunge acolo, nici trenul-express al gandirii, nici chiar transparenta pasiunilor. Cineva va ridica la sfarsit voalul, calatoria va inceta, caci am ajuns deja unde doream. Am traversat o viata pentru a gasi locul dorit, izvorul propus de maestrul secret, fereastra aceea luminoasa la care trebuia sa fi revenit cu bratele deschise, iubirea unei promisiuni uitate, nestavilite, de dimensiunea unui dreptunghi de troscot verde.