Exigenta profunzimii (III) – Schema lui Panofsky

cioranVoi incepe  cu un citat din „Caietele” lui Cioran: ” De indata ce cineva imi vorbeste despre ELITE stiu ca ma aflu in prezenta unui cretin”. Marturisesc ca Cioran nu e printre preferatii mei, tocmai pentru ca dialogul sau cu sine se facea intr-un astfel de limbaj – al disperarii. Recunosc insa ca datorita lui, am facut cunostiinta cu un alt disperat ce ma pasioneaza,  care probabil i-a servit drept model – Leon Bloy, poate voi scrie ceva despre aceasta „intalnire” altatdata. As putea sa adaug la lista inca cativa scriitori din familia „disperatilor” dar nu o fac acum.

Imi amintesc, pe vremea cand accesul la cultura ne era mascat, cat de greu gaseam o cat de mica orientare. Acest „alt context” facea ca  Jurnalul de la Paltinis (1983), de exemplu, sa se citeasca cu atentie, cu pasiune. Descopeream ideea de programare a culturii, incercarea unora de mentinere si recreare a „elitei”, cerand tinerilor minime bazenoica Constantin Noica era neindurator – seria teologica continea Noul Testament si apocrifele, Philostrat, gnosticii, Hermes, Augustin, Origen, Clement, Pseudo Denis, Ioan Hristodomul, Grigore de Nisa, conciliile, Sf. Vasile, Ioan Scararul, filocaliile. Seria filosofica:  trebuia sa includa pe Plotin, Philon, Pseudo-Longhin, Porfir, Boethius, Abelard si Heloise (!), Thomas d’Aquino, Anselm, Occam, Duns Scott, Eckhart, Cusanus,  chiar Marrou si Gilson. Ne intalneam, unii poate pentru prima data, cu nume precum Cioran, Eliade, Vulcanescu, Goethe, Panofsky, Foucault, Sartre, Gombrich, Blake, Jung si Freud, Erde, Nietzche, Marquez, Paul Valery, Loyola, Bocenski, Hintikka, etc etc etc. Nu se putea iesi din mediocritate la gramada. De ce neaparat era nevoie, fara mari pretentii insa?  Lista lui Noica e asemanatoare celei a lui Marcelo Ficino (1433-1499)ficino1, erudit florentin, ce cunostea deja la 22 de ani, textele lui Platon, Plotin, Proclus, Porphyre, Jamblique, Pseudo Denis Areopagitul, Hermes Trismegistrul. Imi place Ficino datorita conceptului „circuitus spiritualis”, nume dat dragostei – circuit ce duce de la Dumnezeu la univers si de la univers la Dumnezeu. Sa iubesti e pur si simplu sa-ti gasesti loc in acest circuit mistic…. E destul sa pornesti motivat de la o astfel de lista, elementele si analogiile se vor inlantui, impletite de pasiunea si caracterul fiecaruia.

Situatia s-a schimbat astazi, totul e accesibil,  s-a studiat serios si sintetizat foarte mult, poti porni usor la drum cu o buna biografie, adresandu-te specialistilor unui domeniu.  Umberto Ecco, un exemplu de eruditie literara contemporana,  recunoaste (in 1997) ca doar o buna intuitie te poate calauzi intotdeauna prin hatisul de lucrari, oricat de savant si documentat ai fi.

cathedraleseeIntalnirea mea cu Erwin Panofsky (1892 – 1968 ) s-a facut deci prin intermediul „Jurnalului de la Paltinis”. Asa am aflat ca „Gothic Architecture and Scholasticism (1951)”  era considerat, la acea vreme, un text de referinta in istoria artei, al arhitecturii in special. Panofsky ( care in tinerete fusese pasionat de pictorul si matematicianul Albrecht Durer(1471-1528)) m-a initiat in gandirea scolastica. El remarca o schimbare a gandirii omului medieval, privind constructiile pe care acesta le-a ridicat. Unul din pricipiile fundamentale ale scolasticii e „principiul clarificarii” – datorita logicii si ordinii din gandire, scolasticii isi prezentau temele descompunandu-le in subordonari logice de la TOT spre PARTE, in distinctii si articole.  Ideea lui Panofsky  e ca arhitectul epocii „gandea scolastic”, ceea ce l-a dus la inventarea formelor gotice, pe care le caracterizeaza prin transparenta si divizibilitatea uniforma a structurilor ( autosimilaritate de scara, un echivalent, de ce nu, al fractalilor de astazi).  Ideea sa, chiar frumoasa, nu e justificabila, iar cauzalitatea gandire-arhitectura are binenteles destule falii. M-a pasionat sa descopar in gotic, miscarea principiului „coincidentia oppositorum”,  si al grupelor paradoxului punctului, clasamentului, organizarii si nodului in arhitectura. De fapt „paradox” si  „coincidentia oppositorum” sunt apropiate ca semnificatie, ambele concepte incercand sa alature termeni ce nu pot fi pusi impreuna, ce sunt incompatibili si totusi „impreunati”, co-exista. Subiectul acesta merita o tratare ulterioara …

Am incercat sa-mi explic, evaziv, cum si ce se citeste.  Dar contactul cu arta cum se desfasoara ?

Vechea schema „Panofsky” poate fi utila inca pentru intelegerea intalnirii cu o opera de arta, si se poate rezuma asa:

Un Eveniment ce te atinge,

surprinde tot felul de Semnificatii,

creeaza o Reactie

si asteapta un Raspuns”.   😉


panofski

Anunțuri

„Te iubesc mai mult decat te iubesc”

fara_limite1Nu prea ma pricep sa fac demonstratii, de multe ori nu dau explicatii pentru ceea ce propun, in limbajul meu cu care sesisez lumea. Imi imaginez ca oamenii gandesc, nu doar accepta punctul de vedere al unuia sau al altuia. Redeschid o intalnire cu Oedip nu doar cea de aici , lui trebuie sa-i vorbesc de greci ca sa citeasca continuarea, anagignosko desemnau ei,  a citi, lectura adica. Traducerea exacta e „recunoaste ce astepti”. Vorbim deci de perceptii, puncte din care vezi. Omul intelege multe, natura si toate celelalte, dar nimeni nu a afirmat cu curaj „omul intelege omul”. Daca unii au un limbaj mai comod, credeti in ei. Cum o fi aratand mai intelectual decat intelectualul? 😉  Genului acesta as dori sa ma adresez… 😉
Ma las atras si „sustinut” de derutantul Jean Baudrillard din „Les stratégies fatales” … Mai frumos decat frumosul e fascinantul, mai ascuns decat ascunsul e secretul,  mai adevarat decat adevaratului ii opunem mai fals decat falsul si ne lansam in amplificari. Mai fals decat falsul e aparenta.Cautam ceva mai rapid decat comunicarea si dam peste sfidare, provocare. Comunicarea e prea lenta, caci trece prin contact si cuvant. Privirea, de exemplu, e mai rapida, totul e jucat instantaneu. De fapt nu comunicam. Cautam in comunicare instantaneitatea privirii, luminii, seductiei … si ea e mai lenta decat lentul, adica inertie si tacere.
O pasiune a escaladei, a ridicarii la putere, a superlativului pana la  extaz. Tot ce e amplificat, orice cautare de superlativ, aceasta spirala paradoxala a dedublarii creeaza un vartej, liber de orice continut sau de orice calitate proprie si devine unica noastra pasiune. Imaginati ceva frumos care a absorbit toata energia uratului. Imaginativa tot ceea ce poate fi amplificat prin asimilarea energiei contrariului. Seductia e vertiginoasa cand e obtinuta nu din efectul unei atractii simple ci din una … dedublata.
Sa spui „Te iubesc MAI MULT DECAT te iubesc” e paradoxal, e poetic, dar e cumva si … nevrotic, deviant, provocant, denota necunostere de sine.  Se comunica ceva? Pe latura pozitiva, pentru cei ce sunt preocupati de LIMITE,e expresia optimista a capacitatii de a-ti depasi un blocaj personal. „Te iubesc mai mult decat te iubesc” e un paradox aproape circular ( desi il prefer desenat ca o bucla). Nici nu se poate compara cu posibilele variatii „profane”, din care incerc o enumerare:
Te iubesc mai mult decat nu te iubesc
Te iubesc mai mult decat te iubeste
Te iubesc mai mult decat orice
Te iubesc mai mult decat pe mine insumi
Te iubesc mai mult decat un pachet de biscuiti
Te iubesc mai mult decat cel ce te iubeste cel mai mult
Te iubesc mai mult decat enorm
Te iubesc mai mult decat pot (as putea)
Te iubesc mai mult decat tine
Te iubesc mai mult decat ieri
Te iubesc mai mult decat atat
Te iubesc mai mult decat pe altii ( pe oricine)
Te iubesc mai mult decat viata ( lumina ochilor, etc)
Te iubesc mai mult decat iti inchipui
Te iubesc mai mult decat as vrea ( as fi vrut)
Te iubesc mai mult decat cerul (lumina, soarele, marea etc)
Te iubesc mai mult decat la inceput
Te iubesc mai mult decat atunci
Te iubesc mai mult decat meriti
Te iubesc mai mult decat o data, de mai multe ori
Te iubesc mai mult decat poti tu intelege
Te iubesc mai mult decat te ador ( te doresc)
Te iubesc mai mult decat am iubit vreodata
Te iubesc mai mult decat un om ( un inger)
Te iubesc mai mult decat pot exprima
Te iubesc mai mult decat putin
Te iubesc mai mult decat pe Dumnezeu
Te iubesc mai mult decat ne este dat sa iubim
Te iubesc mai mult decat pot sa te conving
Te iubesc mai mult decat pot sa sufar
Te iubesc mai mult decat LIMITELE mele
Puterea repetitiei e saturativa … GATA … tine loc de demonstratie vertijul asta. Imi place sa practic cu mine, in primul rand, anti-pedagogia. Cliseul seamana cu alergatul in jurul cozii, nu-ti mai permite o iesire din acel „tine insuti” sterp si vid decat printr-o ex-centricitate a lucrurilor, un accident prin hazard. Tot sistemul obez de expresii de mai sus ce videaza si anuleaza sensul, l-as opune haiku-ului, care cauta tocmai vidul cuvantului, oprirea limbajului in evidenta.
A devenit o dependenta stranie la mine, cursul privat de engleza, pretext sa ma intalnesc o data pe saptamana cu Kent, un muzician american hippie cu nume de tigara, ce a depasit 50 de ani dar arata ca de 30; el isi mai rotunjeste veniturile, eu ii ascult povestile (cum l-a parasit candva o iubita pentru Phil Collins, ce mai scoate grupul lui,” Pillat Error”)  si el pe ale mele. In final, imi lasa intotdeauna notata o foaie cu expresii ce trebuie sa mi le corectez.  E nostim, si se potriveste cu cele de mai sus… printre cuvinte , noi principii sunt inventate – „lovisticysm” , „lovecratie”, „lovement”, „lovitation”,”lovitude” …
love_lessons
Intelectualul de astazi declara public sus si tare ca e LIMITAT. Auzi adesea „aici nu e domeniul meu”,  ma cunosc, stiu unde sa ma opresc. E civilizat si strategic ca mesaj pentru privitori si cititori, dar dupa parerea mea e pervers, subliminal si limitativ. Iti spui „daca asta recunoaste blocajul sau, si, cu mintea ce i-o respect nu ajunge sa-l depaseasca, atunci, io, cel simplu, ce sa mai zic?”. Imbraca intelectualul public  frumos in cuvinte neputintele personale? E politically-corect. Maturitatea intelectuala nu are a face cu expansivitatea in zone neclare. „Limitele ne construiesc” auzi adesea.  Se practica fraza heideggeriana, de genul, „mai binele ca putinta a Binelui de a fi altfel„,  se iese usor din orice fundatura cu un pic de adaptabilitate si o fina manevrare a cuvantului. Limitatilor  trebuie sa le amintim ca li se potriveste acel „eu sunt si ceea ce tin sa fiu”. Intre vartejul dedublarii si putinul, „presque-rien-ul” ce te desprinde de limite spre ce posibilitate sa ma indrept? Un ganditor sincer al nostru, Dragomir, spunea ca nu exista iesire din paradox. Iti ramane pur si simplu sa framanti problema. Cum s-o framanti in asa fel incat sa inteleaga si ceilalti, si sa puna si ei umarul? Cum sa facem sa nu fim demascati de HRP ca „nimeni cu continua pe nimeni„?
Punctul mort al intelectualului e LIMITA? E locul in care acesta intalneste, in sine, contradictiile si se declara blocat? E punctul de „remise en cause”? E punctul din care lucrurile, ideile inceteaza sa mai fie adevarate  pentru sine? E punctul de unde devenim orbi, Oedipe? Cum sa fim limitati cand, de fapt, noi suntem POSIBILITATE? De aia ne-a explodat natura!
A nu gasi raspunsul unei intrebari inseamna deja lansare inspre a cunoaste. Solutia ideala, poate unica, e sa aduci intrebarea acolo unde e raspunsul. Toate intrebarile au un raspuns intr-un unic loc. Uneori ma intreb unde este locul BUN ? ( nu cel mai bun, sau cel mai bun decat bun). Si mi se raspunde din interior : acolo unde te poarta pasii … dar nu fara limpezire. Doamne, cine mai adauga si acest „da nu fara limpezire”? Limita mea sau ilimitatul meu? Bine zice Biblia „bunul raspuns e ca un sarut”. Indragostitului nu-i dai veritabilul raspuns in discursuri si dovezi verbale, stie el,  nu stiu eu cum, doar in sarut cum sta treaba. 😉 Indragostitul insa, chiar si dupa asa un raspuns perfect, prefera sa ramana in acea stare de cautare a dragostei. Nu despre indragostiti vorbesc de fapt… Pentru ca intalnirea  reala cu un raspuns sa aiba loc undeva, dragostea trebuie sa fie deja acolo. Dupa parerea mea, o mistica culturala inrudita cu cea crestina e imposibila si ea, ca si mistica rationala.  Las dezbaterea codata si provocanta despre „intelectualul misticoid” pentru alta data, sa se mai coaca…
Nu putem exprima cu cuvinte si nu putem exprima fara cuvinte.  Nu am ales , de aceasta data, un ton potrivit.  M-am luat de LIMITE tocmai pentru ca imi cautam  motivatie reala pentru a iesi din spatiul privat in cel cibernetic… nu sunt intotdeauna convingator cu mine insumi…  Acum ma lovesc cu batul peste degete !  ce mi-a venit?
Voi sterge tot…

„Amnesie in litteris” – Suskind (2)

books¨Amnesie in litteris” e un pamflet savuros. Un semi-erudit se intreaba care e cartea care l-a impresionat, marcat, zguduit, care l-a asezat pe cale sau l-a schimbat dintr-o data? ” Toate astea te fac sa te gandesti la un soc, un traumatism, sunt experiente de care victima nu vrea sa-si aminteasca … Poate ca e vorba nu de o experienta de lectura de ordinul neuro-traumatic, ci vizeaza mai degraba o descoperire estetica bulversanta … numele nu-mi vine imediat, dar e vorba de un poet foarte celebru … are mustata… o strada ii poarta numele.”

„Cate carti au schimbat viata mea? Imi las privirea sa-mi parcurga biblioteca, toate cartile astea … ochii mi se pierd, ma apuca ameteala si pentru a scapa iau la intamplare un mic volum, il deschid, il feuiletez. Imi dau seama ca alegerea a fost buna, foarte fericita chiar. E un text cu o proza cizelata, cu o argumentatie limpede, emailata cu informatiile cele mai interesante si cele mai noi, plina de surprize… Acum cand scriu aceste randuri nu-i gasesc titlul, nici numele autorului, nu-mi amintesc exact continutul, dar asta nu schimba nimic. E o carte excelenta, fiecare fraza e o bogatie, tot rasfoind-o ma afund in fotoliu… Citind uit pentru ce ma apucasem de citit. Sunt intens patruns de tezaurul savuros si nebanuit ce-l descopar pagina dupa pagina. Dau peste cateva pasaje subliniate ( nu apreciez sublinierile unui precedent lector), dar acum nu ma deranjeaza, caci recitul e atat de captivant ca nu pot decat sa aprob, caci releva faptul ca cititorul anterior a subliniat exact ceea ce ma entuziasmeaza mai mult. In dubla euforie cauzata de exceptionala calitate a textului si camaraderia spirituala cu personajul necunoscut ce m-a precedat, imi continui lectura. Ajung la un pasaj ce-mi smulge un strigat de admiratie „Ah! Ce bine e gandit!”. Inchid un moment ochii pentru a medita la cele ce tocmai citesc, vazand bulevardul trasat in dezordinea constiintei mele, deschizandu-mi perspective complet noi, facand sa rasara in mine descoperiri si asociatii noi, intepat cu acul ce-mi zice: „Trebuie sa-ti schimbi viata!” Mana mea se intinde spre un creion si subliniez, adaugand pe margine un „Foarte bine!” cu un mare semn de exclamatie. Voi nota si cateva cuvinte cheie pentru a fixa fluxul ideilor nascute de acest pasaj, pentru memorie, si in omagiu autorului care te-a luminat atat de magnific. Dar ce sa fie? Gasesc pe foaie deja un „foarte bine” anterior, si acelasi rezumat telegrafic pe care ma pregateam sa-l notez, predecesorul meu deja o facuse, cu o caligrafie ce-mi era familiara, pentru singura ratiune ca era a mea, caci acel lector precedent nu fusese altul decat eu. Ce tristete! Ce boala! Amnezia in letteris, pierderea totala a amintirii unei lecturi. Si un val de descurajare ma cuprinde. In fata vanitatii oricarui efort de cunoastere. La ce bun sa citesti? La ce bun sa recitesti aceasta carte cand stii ca dupa o vreme nu-mi va mai ramane nici o amintire? La ce bun orice efort daca totul se intoarce in neant? Repun cartea pe raft, alaturi de celelalte.”

„… E o rusine, un scandal. De 30 de ani stiu sa citesc … dar ce-mi mai reamintesc acum? Ganduri si impresii vagi. Mii si mii de ore de lectura, din copilarie, din tinerete, din timpul vietii adulte, petrecute citind si , din toate acestea, O IMENSA UITARE… Cu spiritul intrr-un asa haos, cum mi-as putea sa-mi raspund la intrebare si sa raspund ce carte, cu precizie, a schimbat viata mea? Niciuna? Toate? Fiecare? … Nu stiu… Poate ca lectura e un act de impregnare, in cursul careia cunostiinta absoarbe totul in profunzime, dar printr-o osmoza atat de imperceptibila incat nu e constienta de proces. Lectorul amnezic e schimbat, dar nu-si mai aduce aminte, caci in creierul sau s-au schimbat acele instante capabile sa-i spuna ca s-a schimbat. Pentru scriitor aceasta „maladie” e poate chiar o binecuvantare, aproape o conditie necesara, caci il protejeaza de respectul paralizant pe care-l inspira orice mare opera literara… „

Profilul intelectualului „public” de astazi

Daca privim cum e organizata scolia ce se ocupa cu formarea tineretului cum ne putem imagina profilul intelectualului de astazi ?
Ii putem banui oarecare pregatire in problematica criteriilor de adevar, in modelele cauzalitatii si determinismului, in problematica creativitatii, bine pus la punct in chestii epistemologice (rationalism, logica, probleme si ipoteze, cunoastere si comunicare, fizica contemporana, complexitatea), parcurgand vizionar problematica timpului, chestii ontologice ( metafizica, filosofia medievala, moderna, existentialism, filosofia romaneasca, Blaga, Noica, etc., ideea de transcendent, cosmogonia contemporana, unitatea universului in viziune filosofica si stiintifica, conceptul de realitate, paradigmele actuale, finalitate si finalism, abordarea determinismului actual, devenire si ireversibilitate, hazard si necesitate, sensuri ale ideii de libertate, raspundere si responsabilitate, deschiderile si limitele destinului, conditia umana, aspectele alienarii si dezalienarii, problematica omului contemporan, modelul uman si innoirea, locul si rolul transcendentului, sistemele actuale de valori, realizarea umana, reflectia spirituala a omului contemporan), teoria actiunii sociale, sociologia si politologia contemporana, determinantii si motivantii actiunii eficiente, nomologie, axiologie si teleologie, structuri organizationale, analiza discursului, logica ( interogatia, dialogul, teoria intervalului, informatia, spiritul critic, judecata de valoare, operatorii logici, argumentarea, retorica, discursul, normele de conduita in disputa publica, consensul, comunicarea didactica, semiotica, limbajul individual, stilul, actul de intelegere, personalitatea in opera sau in imaginea publica), antrolpologie, istoricism, morala, nihilism, stie multe despre angoasa, intentionalitate sau morfologia culturii, despre intelepciunea antica (sumerieni, india, daoism, budism, confucianism, greci, sofisti, multifamiliarizati cu Platon si Aristotel sau cu neoplatonismul), inteleg dualitatea istoriei : cu simt istoric sau stapanesc filosofia istoriei, problematica democratiei, a Europei, elitelor si elitismului, familiarizat in analize de caz ale politicilor contemporane, cu ecologismul, futurologia, cu limbajele logicii si limba naturala, capabil sa rezolve un dialog conflictual, imbibat atent in climatul artistic al vremii, identificand cu precizie modelele, valorile, stapan al psihologiei, teoriei comunicarii, al problematicilor familiei, copilariei, schimbarilor adolescentei, sentimentului amoros, inconstientului colectiv, fenomenelor lumii „electronice” si noii comunicari, tehnologia digitala, calculatorul, perceptiei mass-media si ponderii informatiei si tehnicilor persuasiunii, gaseste usor locul simpatiei, antipatiei, empatiei, moralitatii, amoralitatii, imoralitatii in societate, are o buna informare generala ( politic, economic, social, actualitati, eveniment, dezvaluiri, fapt divers, divertisment, modernitate, sanatate, educatie, eveniment artistic si cultural, sport, umor, confesiuni, presa culturala, istorica, artistica, feminism, utilitara, a varstelor, socio-profesionala, a diasporei …), trateaza cu seriozitate istoria religiilor (crestinismul, dacii, egiptenii, hinduismul, sufismul, iudaismul, sacrul si omul religios, islamul, budismul, dialogul interreligios), valorile etice, axiologice si filosofia culturii ( natura valorii, ierarhizarea valorilor, metafizica valorii, specificul culturii romanesti, criza culturii), impactul globalizarii, criza globala si tot ce tine de unitatea si pluralismul culturii…
Sa nu consideram cumva ca intelectualul nu stie ca afectivitatea, cu riscul ei de a deveni orbire, sau bruiaj, participa la formarea sa. Pasiunea, curiozitatea ii hranesc cercetarea filosofica sau stiintifica, iar un deficit de emotie poate sa-i slabeasca capacitatea de a rationa si … el o stie. Nu-si instaleaza, pe o pozitie superioara ierarhic, intelectul.

Intelectualul public nu traieste niciodata intr-un mediu mediocru, nu accepta dialogul, dezbaterea, polemica decat in anumite conditii, intr-un anumit stil, si pe anumite informatii. Se zbate adesea intr-o neputinta creatoare ce nu vrea sa si-o recunoasca. E intr-un permanent catharsis, ridicat la rang de virtute. E coerent pana la plictiseala… si cu asta ramane – cu o coerenta expusa public, un personaj. Ideal el ar trebui sa fie o autoritate naturala, ca orice persoana „sporita”. Intelectualul se mira, nu vrea sa traiasca … marunt, cauta certitudini, cel modest isi construieste impartial interioritatea, cel mai pretentios, e gata sa-si construiasca sisteme sau macar discursuri, flamand de a schimba argumente.

Intelectualul specializat se tine de ideea ca a gasit un fundament, o fundatie pe domeniul sau, acel lucru bine facut care distruge orice incertitudine vaga si problemele rau puse, dar care te restrange, omoara spiritul ce se vrea total, transcendent si in intregime viu. Intelectualul specializat ne ofera recompensa pentru suferinte, dupa munca cu sine, in actul de a intelege si depasi un blocaj, pana la o noua limita. Satisfactia sa, este aceea de  a-l scoate pe celalalt din starea de crepuscul mental … dar de ce neaparat cu forcepsul?