Profesorul si sirena

La 70 de ani, Eliade scria „In curte la Dionis„. Enigmatic. O fascinanta cautare a perechii se mentine inca la aceasta varsta. Fiecare se simte destinatarul mesajului lui Eliade, e incredibil! Imi amintesc inca cat de „suparat” eram cand Eliade alegea in Maitreyidragostea mea cerea implinire, vietuire pe pamant, nu pereche ingereasca…”.

eliade_mitAşa-i spuneam, şi aşa îi plăcea şi ei să-şi spună: Leana. Dar nu uita niciodată să adauge: Nu mă cheamă aşa….faţa i se lumina de un zîmbet nemaivăzut şi neînchipuit. Nu putea fi comparat cu nimic, nu semăna cu nimic nici cu zîmbetul celor mai frumoase femei, nici cu al copiilor şi nici cu zîmbetul îngerilor. Te întrebai: Leana asta, de unde o fi venit, din ce mediu? Nimeni nu ştia unde locuieşte, şi nici dacă are sau nu familie: nu ştia de ce dispărea aşa, pe neaşteptate, şi nu mai da pe la „Floarea-soarelui” cu săptămînile şi nici de ce se întorcea. … Aşa spunea şi ea, cînd vreunul din noi îi mărturisea, poate mai mult în glumă, dar poate şi serios, că e îndrăgostit de ea. Sînt de mult îndrăgostită, spunea. De cînd mă ştiu sînt indrăgostită. De acelaşi”, repeta ea rîzînd, dacă vreunul din noi îi punea vreo întrebare obraznică.
Pentru păcatele mele, spunea, nu-l cunosc încă, deşi ştiu cine este şi-l iubesc. Îl iubesc de mult, şi nu mai pot iubi pe altul…” Spune-ne măcar cum este, stăruia unul din noi. Spune-ne dacă e frumos sau sclipitor, şi cu ce daruri e înzestrat, ca să ştim şi noi şi să-l invidiem.” Nu l-am întîlnit încă, răspundea Leana. Nu ştiu cum arată. Dar cînd îl voi întîlni, am să vi-l aduc aici, să-l cunoaşteţi şi voi.”
Dar asta a fost demult, asta a fost la început. La începutul începutului. Şi nimeni n-a înţeles. N-au înţeles că poemul era scris sub semnul lui Orfeu, că era vorba de Dionysos, şi vesteam acolo beatitudinea fără nume, cînd vom fi toţi lîngă el, alături de el, la curţile lui, ale împăratului, la curţile zeului… ” ( Mircea Eliade – In curte la Dionis – 1977 )

E poate prea curajos ce spun. Uneori am impresia ca a pierdut ceva pe drum, o revelatie, ca s-a resemnat. De fapt el a asteptat semnele pana in ultimul moment. Oare s-a falsificat ceva pe cale? Eliade a trait destul de exemplar, dupa parerea mea, a avut si privilegiul unei morti cu un discipol la capatai, pe devotatul Culianu. Multi sunt necajiti, ca a ramas fara mormant. Cristinel ii recitise din nuvele proprii. Putini stiu ce s-a intamplat cu exactitate intre Eliade si Culianu in ultima zi. Nici un amanunt nu e lipsit de sens, „se petrecusera lucruri tainice” nota Culianu. Trecerea lui Eliade catre moarte a fost marcata de o poveste, la cererea acestuia. E ciudata si minunata aceasta alegere ca rit de trecere dincolo. E vorba de o scurta nuvela a lui Giuseppe Tomasi, duc de Palma, print de Lampedusa, autor cu destin tragic al unei singure carti „Ghepardul”. De Lampedusa moare odata cartea incheiata, in 1958. Nuvela e din 1956, si se numeste „Profesorul si sirena”, banuiesc ca foarte putini o cunosc. Exista probabil inca o coincidenta stranie, legata de o nuvela scrisa cu exact 100 de ani mai inainte, de catre Edgar Allan Poe, „Ligeia„. .

poe„… elle venait et s’en allait comme une ombre. Je ne m’apercevais jamais de son entrée dans mon cabinet de travail que par la chère musique de sa voix douce et profonde, quand elle posait sa main de marbre sur mon épaule. Quant à la beauté de la figure, aucune femme ne l’a jamais égalée. C’était l’éclat d’un rêve d’opium, une vision aérienne et ravissante, plus étrangement céleste que les rêveries qui voltigeaient dans les âmes assoupies des filles de Délos.  ses yeus … ils étaient, je crois, plus grands que les yeux ordinaires de l’humanité ; mieux fendus que les plus beaux yeux de gazelle de la tribu de la vallée de Nourjahad…Qu’était donc ce je ne sais quoi, ce quelque chose plus profond que le puits de Démocrite, qui gisait au fond des pupilles de ma bien-aimée ? Qu’était cela ?… J’étais possédé de la passion de le découvrir. Ces yeux ! ces larges, ces brillantes, ces divines prunelles ! elles étaient devenues pour moi les étoiles jumelles de Léda, et, moi, j’étais pour elles le plus fervent des astrologues. … l’instruction de Ligeia ; elle était immense, telle que jamais je n’en vis de pareille…? Je ne vis pas alors ce que maintenant je perçois clairement, que les connaissances de Ligeia étaient gigantesques, étourdissantes ; … Sans Ligeia, je n’étais qu’un enfant tâtonnant dans la nuit. Sa présence, ses leçons pouvaient seules éclairer d’une lumière vivante les mystères du transcendantalisme dans lesquels nous nous étions plongés.Privée du lustre rayonnant de ses yeux, toute cette littérature, ailée et dorée naguère, devenait maussade, saturnienne et lourde comme le plomb. ( Edgar Allan Poe – Ligeia – 1856 – traduit en français par Charles Baudelaire) „

thesiren1In nuvela lui Lampedusa, ilustrul helenist Rosario de Ciura povesteste tanarului Corbera un fapt esential al vietii sale. Mi-l imaginam pe Eliade, atat de eruditul, la spital, incercat de boala, ascultand nu Bardo Todol sau Evanghelia, ci aceasta poveste despre Lighea, o sirena aparuta in dimineata zilei de 5 august 1887, profesorului de Ciura, in timp ce declama si mangaia valurile cu strofe in greaca veche si nume de zei uitati. Culianu astepta ceva, cu candoare, a trimis oare Eliade un ultim mesaj mental discipolului sau, si daca da, de ce acesta, de ce pe ultimul prag ?

„A sea change into something rich and strange

what potions have I drunk of Syren tears?”

<< Deci, in dimineata zilei de 5 august, catre ora 6 dimineata, la rasaritul soarelui, ilustrul elenist Rosario de Ciura, ce petrecea in solitudine o vacanta la Augusta, umbrit de vulcanul Etna, simte cum barca sa se inclina. Intorcandu-se da de chipul unei adolescente, iesind din apa, doua manute micute. O tanara ce avea poate in jur de 16 ani, ii suradea, cu buzele pale… Surasul acesta nu avea nimic in comun cu surasul ce-l schimbati voi ceilalti, intotdeauna abatut de o expresie accesorie, ironie, binevointa, mila, cruzime, sau Dumnezeu mai stiu eu ce. Surasul ei nu se exprima decat pe el insusi, adica o fericire de a exista, aproape animala, o lejeritate aproape divina. Fu prima vraja ce actiona asupra mea, revelandu-mi paradisul unei serenitati uitate. Din parul ei strans, solar, apa curgea pe niste ochi verzi si mari, pe un chip de o puritate infantina. Oricat de multe ganduri ascunse am avea, intunecata noastra ratiune se inchina in fata miracolului … Crezand ca e o simpla innotatoare m-am oferit sa o ajut sa urce in barca…. Era insa o sirena. Cand vorbi am fost fermecat, dupa sarmul surasului si parfumul cu aroma de mare, de o noua si majora vraja: cea a vocii. Era o voce un pic guturala si voalata in care vibrau nenumarate armonii, percepeam in ea, dincolo de cuvinte, framantarile lenese ale marii in vara, ultimele soapte ale spumei pe plaja, plimbarea vantului pe reflexele lunii. Cantecul sirenelor nu exista, muzica e pur si simplu vocea lor. Ea vorbea greceste si abia reuseam sa o inteleg. -Te-am auzit vorbind singur, o limba apropiata de a mea; imi placi, ia-ma. Ma numesc Lighea, sunt fiica lui Caliope. Nu crede in basmele povestite despre noi, noi nu omoram pe nimeni, doar iubim.

Dadeam la vasle aplecat spre ea, vedeam doar ochii surazatori. Am ajuns pe tarm, am luat in brate corpul ei aromatic si am trecut spre umbra … Profesorul povestea toate astea lui Corbera, un tanar Don Juan ce-i considera pe toti ceilalti mediocri in dragoste. Povestea aceasta ce intrecea toate experientele lui feminine, il facea sa se simta umilit, nimic din tonul profesorului nu-i permitea umbra vreunei indoieli, totul trebuie sa fi fost adevarat. Profesorul petrecu cu sirena 3 saptamani, in care a trait in acelasi timp cele mai inalte forme de voluptate spirituala alaturi de placerea cea mai elementara… Din acest corp imortal izbucnea atata putere vitala incat orice pierdere de energie era compensata, energia crestea. In acele zile, a iubit atata, de sute de ori cat Don Juan a reusit intr-o intreaga viata. Si ce IUBIRE! Dincolo de pretentiile inimii, de falsele suspine, de fictivele delicii ce murdaresc inevitabil mizerabilele noastre saruturi… Au petrecut 20 de zile in care Lighea se absenta adesea, fara a preveni. Il chema alintandu-l „Sasa”. Sirena era in acelasi timp animal dar si nemuritoare si e mare pacat ca nu putem exprima prin cuvinte aceasta sinteza ce corpul ei exprima cu o simplitate absoluta. Nu numai ca manifesta in dragoste o bucurie si o delicatete opusa oricarei dorinte bestiale, dar cuvintele ei aveau, intre altele o putere de evocare careia nu i-am gasit echivalentul decat la marii poeti. Nu esti fiica lui Caliope degeaba: straina oricarei culturi, ignoranta la toata intelepciunea, indiferenta la orice constrangere morala, ea apartinea insa sursei tuturor acestea si stia sa exprime acesta superioritate originala in termenii unei intense frumuseti: „Eu sunt totul caci eu nu sunt altceva decat o unda de viata fara gres, sunt imortala caci toate mortile vin spre mine, cea a unui peste si cea a lui Zeus, si aceste morti reunite se intorc la viata, nu prin vieti individuale si determinate, ci prin viata-unica, prin Libertate.  Tu esti tanar si frumos, ar trebui sa ma urmezi acum sub mari si vei scapa de suferinte, de batranete; tu vei locui cu mine, sub muntii vertiginosi de apa, imobili si sombri, unde totul e calm si liniste. Te iubesc. Cand nu vei mai putea, aminteste-ti, doar apleaca-te deasupra marii si cheama-ma: eu voi fi acolo, caci eu sunt peste tot, si setea ta de a adormi va fi implinita.”

Intr-o zi sirena anunta ca va lipsi mai mult, caci trebuie sa mearga departe, departe, unde putea gasi un cadou. A revenit cu o creanga de coral, purpurie, pe care profesorul a pastrat-o ani si ani, imbratisand locul unde fusese atins de mainile Ligheiei, a Indiferentei, a Beneficei. Mai tarziu coralul a fost furat, regasit in vitrina unui bijutier, profanat, curatat, polizat, de nerecunoscut. L-a rascumparat si l-a aruncat in mare, prea multe maini il pangarisera. Ligeia ii povestea despre nenumaratii amanti avuti in decursul adolescentei ei milenare. Toti au raspuns invitatiei ei si au cautat-o, unii deindata, altii dupa ceva timp. Unul singur nu s-a prezentat. Probabil ca era atat de beat, incat nu si-a putut aminti, creand ca are de-a face cu o simpla pacatoasa. Saptamanile au trecut repede. Odata trecute, am realizat ca traisem secole. Acest copil lasciv, acest monstru crud era de asemenea o mama de o infinita intelepciune, a carei simpla prezenta a dezradacinat credinta, a disipat metafizica, cu degetele ei adesea reci si insangerate mi-a aratat calea adevaratei odihne eterne, cea a unui ascetism fondat nu pe renuntare, ci pe imposibilitatea de a accepta placeri inferioare. Eu nu voi fi cel de-al doilea a lasa apelul ei fara raspuns, nu voi refuza aceasta sansa de gratie pagana ce mi-a fost acordata.

Vara a fost scurta, dupa 20 august norii s-au adunat. Marea de culoarea turturicii plangea dimineata in zbaterile ei sincere si suspina seara, fara urma de briza, intr-un degradé de gri fumuriu, otel, perla … Starea de spirit a Ligeiei trecea de la fervoare la tandretea griului. Tacea adesea, privea cu orele orizontul fumuriu, se indeparta: – Nu vreau sa te parasesc inca; daca plec in larg acum, tovarasii mei ma vor retine. Ii auzi tu oare? Ma cheama?”. Mi se parea ca aud o nota diferita, mai joasa, in concertul strident al pescarusilor. Suflau in cochilii chemand-o pe Ligeia la sarbatorile lor. In dimineata lui 26 august, marea s-a deschis, un prim val s-a apropiat, plin de spuma. Adio Sasa, tu nu ma vei uita! Valul s-a spart de tarm, Ligheia s-a aruncat in izvorarea irizata, nu a mai revenit, mi se parea ca s-a dizolvat in spuma.

Dupa ce-i povestise toate astea lui Corbera, profesorul pleaca mohorat. I-a mangaiat parul inainte de a-l parasi. In gazeta de a doua zi citi despre disparitia ciudata a acestuia, cazuse in mare si corpul nu i-a mai fost gasit. O saptamana mai tarziu testamentul sau fu deschis …    >> de aici o alta istorie va urma …

Anunțuri