Daena(VII) – Leon Bloy

0beUnde ar putea vorbi mai bine un scriitor despre sine decat in scrisorile catre aleasa sa?

In 29 august 1889, la prima intalnire, in timpul unui dineu,  cu viitoarea sa sotie ,daneza protestanta Jeanne Molbech, aceasta are curajul sa-l intrebe pe Leon Bloy (1846-1917): „Cum se face Mr. ca dvs. care sunteti un om superior sunteti totusi catolic?”. El raspunde: „Poate pentru asta si sunt”. A doua zi, ea a primit din partea lui Bloy urmatoarea scrisoare:

„D-ra ma simt invincibil impins sa va scriu, va rog sa nu va revoltati … eu atat de angoasatul m-am trezit dimineata asta cu inima usoara … nu pot atribui asta decat interventiei providentiale a milei dvs. Nu-mi lipsesc prietenii, sunt chiar 2-3 pe care ii indragesc cu mare tandrete, dar, ei sunt, cred eu, prea inclinati sa ma judece, si a trebuit sa renunt cu tristete, in a fi perfect inteles. … Suntem in mod straniu inconjurati de mistere si de miscari voluntare sau involuntare ale saracelor noastre suflete incluse in trama planului divin, si aceste fiinte separate de continente si mari, de obiceiuri si limbaj, de toate obstacolele ce pot separa existentele umane, se intalnesc in momentul in care dreptul Dumnezeu a decis, din nemarginirea cerurilor, a eternitatii, ca intalnirea era necesara… Pentru ca am considerat ca e valabil pentru mine si pentru dvs., de aceea am iubit dimineata asta atat de fericita.  […] Ma veti intelege, dvs. care aveti fruntea si ochii unei creaturi facuta pentru a intelege, am gasit in dvs. o consolare veritabila si prietenia unei persoane fara prejudecati, fara ironie, fara mirari pentru opiniile pe care le exprim si pe care altii le judeca ca excesive. […] Va rog sa nu-mi scrieti nimic inainte de a sfarsi de citit Le Désespéré (1886) si celelalte doua opere ce vi le-am oferit cu atata fericire. Atunci ma veti cunoaste in adanc si va va fi usor sa spuneti ce ati vazut si ce ati inteles. […]Trebuie sa am d-ra o incredere in dvs. fara limite pentru a vorbi de mine cu atata naivitate… Nu va iritati de aceasta lunga scrisoare, aveam nevoie sa va scriu.”

Promisesem se scriu despre Bloy, ma voi opri acum doar la doua portrete literare feminine, care sper ca vor deschide apetitul de a-l descoperi. De multa vreme deja, memoria mea a retinut aceste doua portrete, ca pentru o iconografie feminina.

p1070469

Veronique. „Biata fata, resemnata de toate, fu crucificata in adancul inimii… O fiinta mistica de o astfel de anvergura se gasea dezorientata in a nu avea nimic de indurat.” Dupa mutilare „ii mai ramaneau doar ochii, imensi, ilimitati, carora nimeni n-ar fi putut sa le faca ocol. De un albastru ocult, extraterestru … o paleta de ceruri necunoscute… o dubla cavitate pala si translucida, o revolutie de claritati, in profunzimi deasupra undelor, umbrite de uitare, de o resemnare inaccesibila.”

Ochii ei :un peisaj simultan de mari si ceruri, descoperit in loc de privire … ochii unui orb ce tatona Pardisul.”


Veronique este o Heloise, crezand intr-un salvator uman, cu forta sentimentelor umane ca mantuire. Ca si in istoria Heloisei si a lui Abelard, barbatul presimte cumva martiriul de a fi dorit de o Sfanta, dar cu o dorinta carnala, ca o amanta vulgara. „Eu stiu dulcea mea vizionara ca ma crezi chemat la realizari deosebite, dar cum te pot eu crede? Imi trebuie un alt semn decat aceasta perpetua agonie.”

Nu mai putin tulburator este portretul din romanul ce trebuia sa se numeasca „La désespérée”, si anume cel din „La femme pauvre” (1897).

p1070468

Clotilde„un chip de suferinta experimentata deja de multi ani exprimandu-se prin planset si suspin”.
„… Magnetic par negru, ochi de tiganca captiva, de unde pareau sa curga culori tenebroase… , chip de o paloare dureroasa, copilaresc unde liniile, modificate de savante angoase, devenisera aproape severe, o suplete voluptoasa a atitudinii si tinutei…
Din cauza surasului nu o puteai privi fara a lacrima. Toate nostalgiile tandretii … pluteau in jurul buzelor ce pareau desenate, intr-atata sangele inimii se precipita sa le imbratiseze. Acest suras divin, ce cerea   Gratie, nu-l puteai uita odata obtinut.

O adolescenta de galere a fost ravasita de uragane, dar un orient de tinerete plutea inca … Simteam ca un pic de fericire i-ar fi refacut splendoarea … dar Mantuitorul, rastignit de 19 secole, nu cobora de pe cruce doar pentru ea… ”
Ce poate darui o femeie daca nu puritatea sa? se intreba contradictoriul Bloy, care isi exprima „exigentele” cam asa: „cu cat o femeie e sfanta, cu atat ea e femeie , cu cat un barbat e geniu, cu atat el este un barbat”. 🙂
Nu-l pot citi pe Bloy, fara a ma gandi, ca roman,  la Cioran. <<Scriitura trebuie sa exprime „le mal de l’existence et la hantise de la décomposition”.  „Orice om care scrie pentru a nu spune nimic este pentru mine un mizerabil (Le désespéré)  si o prostituata (La femme pauvre)”. >>

_______________________________________________________________________________________

(1) Le désespéré – 1886 – Cap.47

Véronique avait expérimenté la misère infinie de ce clergé, avec une rigueur proportionnée à la suréminence de sa propre vocation mystique. Elle avait enduré, dès le commencement et toute la première année, un tourment intérieur, continuel, à défier les flammes et les chevalets du martyrologe.

Au début de son installation avec Marchenoir, elle avait été résolument se présenter au guichet d’un confessionnal quelconque et, assoiffée de mépris, ambitieuse d’être foulée aux pieds, elle avait tout d’abord déclaré ceci : – Mon père, je suis une sale prostituée. L’effet de cette parole, nullement inouïe pourtant, dans ces vestibules de l’espérance où viennent tomber tant d’épaves d’âmes, avait été immédiat et confondant. On lui avait jeté le guichet au nez, par un geste soudain, d’une incroyable violence…

Au fait, qu’en restait-il, exactement, de cette beauté presque fameuse, qui avait fait délirer des gens austères, chargés de prudence ? …

Il y avait surtout les yeux, des yeux immenses, illimités, dont personne n’avait jamais pu faire le tour. Bleus, sans doute, comme il convenait, mais d’un bleu occulte, extra-terrestre, que la convoitise, au télescope d’écailles, avait absurdement réputés gris clair. Or, c’était toute une palette de ciels inconnus, même en Occident, et jusque sous les pattes glacées de l’Ourse polaire où, du moins, ne sévit pas l’ignoble intensité d’azur perruquier des ciels d’Orient. Suivant les divers états de son âme, les yeux de l’incroyable fille, partant, quelquefois, d’une sorte de bleu consterné d’iris lactescent, éclataient, une minute, du cobalt pur des illusions généreuses, s’injectaient passionnément d’écarlate, de rouge de cuivre, de points d’or, passaient ensuite au réséda de l’espérance, pour s’atténuer aussitôt dans une résignation de gris lavande, et s’éteindre enfin, tout de bon, dans l’ardoise de la sécurité.

Mais le plus touchant, c’était, aux heures de l’extase sans frémissement, de l’inagitation absolue familière aux contemplatifs, un crépuscule de lune diamanté de pleurs, inexprimable et divin, qui se levait tout à coup, au fond de ces yeux étrangers, et dont nulle chimie de peinturier n’eût été capable de fixer la plus lointaine impression. Un double gouffre pâle et translucide, une insurrection de clartés dans les profondeurs par-dessous les ondes, moirées d’oubli, d’un recueillement inaccessible !…

Un aliéniste, un profanateur de sépultures, une brute humaine quelconque qui, prenant de force à deux mains la tête de Véronique, en de certains instants, aurait ainsi voulu la contraindre à le regarder, eût été stupéfait, jusqu’à l’effroi, de l’inattention infinie de ce paysage simultané de ciel et de mer qu’il aurait découvert en place de regard, et il en eût emporté l’obsession dans son âme épaisse. – Ce sont, disait Marchenoir, les yeux d’une aveugle qui tâtonnerait dans le paradis…

En somme, Véronique avait à peu près manqué son coup et n’était pas devenue moins belle qu’avant…