Înaintea oricărui debut, nu poţi scăpa de fiorul întrebării: se va găsi oare inspiraţia care să pună într-o carte cele ce vor cu adevărat să dăinuie? Îi este accesibilă oricui acea înţelepciune a cărţii? E suficient doar curajul răspunsurilor simple? E acelaşi curaj cu acela de a pune semnătură în josul unei scrisori? Cartea te poate forţa să mai vorbeşti. De aceea am acceptat strangerea intr-un volum a notitelor din Jurnal – librarie online aici.
Jurnalul e o unealtă precum altele, are tendinţa de a te face mai vizibil semenului. În jurnal n-ai timp de gânduri vechi. Trebuie bun-simţ, modestie şi efort personal susţinut pentru ca şi celălalt să profite de experienţa ta. O experienţă poate fi eronată sau înşelătoare. Dar nu şi ceea ce a fost experimentat. Falsă sau autentică, nu putem nega că experienţa a avut loc.
Acest jurnal se doreşte o introducere în intimitatea unei minţi, un exerciţiu umilitor şi greu, o cursă de anduranţă zilnică, nefalsificată, cu teama de a nu deveni prizonierul neesenţialului, o încercare a unui exilat de a păstra contactul cu limba română şi respectarea materialităţii unui text supus regulilor literare. Suntem obişnuiţi cu jurnalele personalităţilor din viaţa culturală şi literară, dar oare cititorii nu pot întâmpina cu bucurie şi curiozitate jurnalul unui anonim? „În fond nu oricine poate ţine un jurnal interesant, semnificativ. Talentul de scriitor nu joacă, în acest caz, nici un rol”, scria Mircea Eliade, în jurnalul său, pe 22 septembrie1946.
Ce virtuozitate trebuie dobândită pentru a transmite ceva ? Jurnalul e centura de siguranţă oferită anonimului ce îşi doreşte să scrie, când simte în fine gândirea pregătită să pornească în competiţia ideilor, neuitând simbioza cu emoţiile şi sentimentele. Nu-mi mai amintesc exact de ce am început acest jurnal, nu mi-am testat nici o motivaţie, poate ar fi fost una – absenţa limbii române, dispărută deja sonor din anturajul meu. Când aud vorbindu-se româneşte la TV, mă emoţionez întotdeauna, sunetele îmi par foarte diferite, mai melodioase. Poate că îţi dai seama de diferenţe doar după ce urechea pierde anumite obişnuinţe. Ideea acestui tip de jurnal a venit descoperind în lecturile mele o suită de puncte literare ce mie mi s-a părut valoroasă, stimulantă, creatoare a unui adevărat univers. Îmi doresc ca punctele, ce păreau până acum invizibile, să iasă în evidenţă oricui, aşa cum mi-au apărut mie în cei patru ani de însemnări zilnice. Scopul nemărturisit al acestui jurnal este acela de a transforma pe cititor în scriitor, să nu mai fie mut, nestructurat, paralizat, reţinut. Posibilitatea de a scrie să apară oricui, firească. E nevoie doar de câteva puncte de reper, puncte de contact, pentru ca cititorul să-şi lase liber atracţiile şi nerăbdările, stările de moment, transcendenţele intime, meta-estetice, chiar neîndeajuns formalizate.
Împreună sper să găsim punctul pe care mai întotdeauna îl neglijăm: PUNCTUL COMUN.
Vreau să-i previn pe cititori să fie precauţi faţă de unele opinii din acest jurnal de perplexităţi, ele pot fi excesive sau nedrepte, sentimentale sau ironice. Limbajul meu e oarecum descompus, e nevoie de un cititor cu bună stăpânire de sine. Când construieşti o fântână, apa nu e potabilă datorită lucrărilor, dar munca nu e în zadar, căci, la final, apa va fi clară şi curată. Există în viaţa fiecăruia perioade când trebuie să facă ordine în el însuşi. Chiar dacă nu ne ocupăm de toţi ceilalţi, momentele noastre sunt bogate şi importante, căci ne intensifică forţele spre a lucra în folosul lor. Nu pot şti dacă ceilalţi îşi vor dori să scoată apa din această fântână, cred însă că era momentul să aflu.
Problema e întotdeauna de unde se începe, pentru ca, la sfârşit, cititorul să fie mulţumit de întâlnire.
Acest jurnal nu-și atribue nici o misiune, poate părea o carte căreia îi lipsește, cu intenție, punctul culminant.
Nu am putut evita senzația că mă „fabric” ca și scriitor. Prima carte trebuie să fie ca o linguriță de miere în care să se împotmolească muștele. Jurnalul acesta poate aduce echilibru intelectualului tulburat și tulburare intelectualului pașnic.
Fiecare scriitor e inventat. Invenția e necesară. Publicul trebuia să participe la această invenție. Tot scrisul meu e parcurs de acea atitudine „de incercare”, de micro-practici ce nu obosesc. Scriu în asociație cu cititorul, într-o căutare comună și cordială, zilnică, neanticipată, imprevizibilă, respectând o anumită marjă de incompletitudine, de deschidere spre propria revalidare. Dar știu că un anumit public va simți că ofer ceva de care nu are neapărat nevoie. Continui să scriu pentru o minoritate, pentru a mă simți intelectualicește activ, particip la propriul meu text. Călătoria textului către conștiință ar trebui să fie de o minunată eficacitate. Caut uimitoare deschideri, caut abandonul măștilor pentru o eliberare imediată.
Cartea de faţă ar putea fi insolită, proba existenţei unor profunde consecinţe a fiecărei căi propuse, sau încă un material fără interes, primit cu scepticism şi indiferenţă.
Filed under: carti, Cultura, literatura, provocari | 4 Comments »
” Intr-o zi am inceput sa-mi schimb mirosul, o aroma vegetala. Nu cerusem nimanui aceasta. Nasul meu sesiza aromele de radacina, de lemn umid, de humus, de pamant bun. Sunt bine in patul meu sau intins pe frunze?
Of! O ciocanitoare! Ce cauta in bucatarie? Nu exista lemn pe aici. De ce sunt insa atat de panicat? A! aaaa! e venita pentru mine, imi dorea pielea! Am vrut s-o dobor dar mainile imi tremurau si „dusmanul” zbura.
La spital invocam zei indieni, cei ai ploii, ai culturilor, ai pamantului. Ceream tuturor vizitatorilor sa-mi aduca un pic de humus… Simteam ca ajung la termen, trebuia sa fiu plantat. Si cum nu aveam avizul doctorilor !!!!! Un caz atat de rar trebuie studiat, observat ziua intreaga. Poate ca ma vor expune in formol la muzeul din „Jardin des Plantes” cu un mic panou de prezentare: „Curiozitate a speciei – regresiune la stadiul vegetal”. Asa ca am incercat din nou sa fug. Dar mergand, picioarele imi faceau rau, zgariam cu radacinile. Pentru a castiga in viteza am incercat sa ma rostogolesc privind arborii de langa sosea si evitand masinile. O muzica antrenanta se auzea de undeva: „Un, dos, tres, deveniti arbori! „Imi imaginam viata platanilor de pe marginea soselei, dormind cu intermitente, treziti de faruri si zgomot. E normal sa arate atat de deprimati. Ne compatimeam reciproc. Gandeam inca ca un om, desi nu voi mai simti niciodata ca un om. Sunt un om deghizat in arbore. Voi, platanilor, sunteti rau amplasati! Cu un aer provocator dar cu lacrimi in ochi ma invarteam in jurul celui mai impunator. Imbratisai arborele, chipul meu de piele si lemn lipit de trunchiul sau. Mi-am incordat muschii si am strans ca o bruta, pana am inceput sa sangerez, alunecand neputincios. Am parasit platanul si am inceput sa ma gandesc la alti arbori: nucul din curtea scolii; cuvinte de dragoste, comploturi, istorii de gasca, prietenii indestructibile – as fi in centrul vietii lor. Dar mi-am amintit de toti acei copiii care se incapataneaza sa-si eternizeze numele, cu indarjire, utilizand un compas, un briceag … De ce se incapataneaza oamenii sa lase o urma? Pentru ca sunt inspaimantati de moarte. Devenind arbore voi cunoaste ridurile, petele batranetii, neputinta ? …
Nu-mi doresc un destin de arbore de oras. Un arbore nu poate trai in capitala: sau supravietuieste si agonizeaza sau deprima si piere. Asa ca am incercat sa schimb aerul. Unde sa ma plantez? Unde sa-mi infing radacinile? Pentru ca eram singurul arbore care isi putea alege amplasamentul si vecinii pentru o intreaga viata. Arbore solitar sau arbore de padure? In plina natura salbatica sau intr-un fund de gradina?
XXVIII
Gabi a lu' Ursu Blog 