Prima intalnire cu un public nu e niciodata inocenta , si daca totusi ar fi ?

Înaintea oricărui debut, nu poţi scăpa de fiorul întrebării: se va găsi oare inspiraţia care să pună într-o carte cele ce vor cu adevărat să dăinuie? Îi este accesibilă oricui acea înţelepciune a cărţii? E suficient doar curajul răspunsurilor simple? E acelaşi curaj cu acela de a pune semnătură în josul unei scrisori? Cartea te poate forţa să mai vorbeşti.  De aceea am acceptat strangerea intr-un volum a notitelor din Jurnal –  librarie online aici.

1Jurnalul e o unealtă precum altele, are tendinţa de a te face mai vizibil semenului. În jurnal n-ai timp de gânduri vechi. Trebuie bun-simţ, modestie şi efort personal susţinut pentru ca şi celălalt să profite de experienţa ta. O experienţă poate fi eronată sau înşelătoare. Dar nu şi ceea ce a fost experimentat. Falsă sau autentică, nu putem nega că experienţa a avut loc.

Acest jurnal se doreşte o introducere în intimitatea unei minţi, un exerciţiu umilitor şi greu, o cursă de anduranţă zilnică, nefalsificată, cu teama de a nu deveni prizonierul neesenţialului, o încercare a unui exilat de a păstra contactul cu limba română şi respectarea materialităţii unui text supus regulilor literare. Suntem obişnuiţi cu jurnalele personalităţilor din viaţa culturală şi literară, dar oare cititorii nu pot întâmpina cu bucurie şi curiozitate jurnalul unui anonim? „În fond nu oricine poate ţine un jurnal interesant, semnificativ. Talentul de scriitor nu joacă, în acest caz, nici un rol”, scria Mircea Eliade, în jurnalul său, pe 22 septembrie1946.

… extras ….

Ce virtuozitate trebuie dobândită pentru a transmite ceva ? Jurnalul e centura de siguranţă oferită anonimului ce îşi doreşte să scrie, când simte în fine gândirea pregătită să pornească în competiţia ideilor, neuitând simbioza cu emoţiile şi sentimentele. Nu-mi mai amintesc exact de ce am început acest jurnal, nu mi-am testat nici o motivaţie, poate ar fi fost una – absenţa limbii române, dispărută deja sonor din anturajul meu. Când aud vorbindu-se româneşte la TV, mă emoţionez întotdeauna, sunetele îmi par foarte diferite, mai melodioase. Poate că îţi dai seama de diferenţe doar după ce urechea pierde anumite obişnuinţe. Ideea acestui tip de jurnal a venit descoperind în lecturile mele o suită de puncte literare ce mie mi s-a părut valoroasă, stimulantă, creatoare a unui adevărat univers. Îmi doresc ca punctele, ce păreau până acum invizibile, să iasă în evidenţă oricui, aşa cum mi-au apărut mie în cei patru ani de însemnări zilnice. Scopul nemărturisit al acestui jurnal este acela de a transforma pe cititor în scriitor, să nu mai fie mut, nestructurat, paralizat, reţinut. Posibilitatea de a scrie să apară oricui, firească. E nevoie doar de câteva puncte de reper, puncte de contact, pentru ca cititorul să-şi lase liber atracţiile şi nerăbdările, stările de moment, transcendenţele intime, meta-estetice, chiar neîndeajuns formalizate.

Împreună sper să găsim punctul pe care mai întotdeauna îl neglijăm:  PUNCTUL COMUN.

Vreau să-i previn pe cititori să fie precauţi faţă de unele opinii din acest jurnal de perplexităţi, ele pot fi excesive sau nedrepte, sentimentale sau ironice. Limbajul meu e oarecum descompus, e nevoie de un cititor cu bună stăpânire de sine. Când construieşti o fântână, apa nu e potabilă datorită lucrărilor, dar munca nu e în zadar, căci, la final, apa va fi clară şi curată. Există în viaţa fiecăruia perioade când trebuie să facă ordine în el însuşi. Chiar dacă nu ne ocupăm de toţi ceilalţi, momentele noastre sunt bogate şi importante, căci ne intensifică forţele spre a lucra în folosul lor. Nu pot şti dacă ceilalţi îşi vor dori să scoată apa din această fântână, cred însă că era momentul să aflu.

Problema e întotdeauna de unde se începe, pentru ca, la sfârşit, cititorul să fie mulţumit de întâlnire.

Acest jurnal nu-și atribue nici o misiune, poate părea o carte căreia îi lipsește, cu intenție, punctul culminant.

Nu am putut evita senzația că mă „fabric” ca și scriitor. Prima carte trebuie să fie ca o linguriță de miere în care să se împotmolească muștele. Jurnalul acesta poate aduce echilibru intelectualului tulburat și tulburare intelectualului pașnic.

Fiecare scriitor e inventat. Invenția e necesară. Publicul trebuia să participe la această invenție. Tot scrisul meu e parcurs de acea atitudine „de incercare”, de micro-practici ce nu obosesc. Scriu în asociație cu cititorul, într-o căutare comună și cordială, zilnică, neanticipată, imprevizibilă, respectând o anumită marjă de incompletitudine, de deschidere spre propria revalidare. Dar știu că un anumit public va simți că ofer ceva de care nu are neapărat nevoie. Continui să scriu pentru o minoritate, pentru a mă simți intelectualicește activ, particip la propriul meu text. Călătoria textului către conștiință ar trebui să fie de o minunată eficacitate. Caut uimitoare deschideri, caut abandonul măștilor pentru o eliberare imediată.

Cartea de faţă ar putea fi insolită, proba existenţei unor profunde consecinţe a fiecărei căi propuse, sau încă un material fără interes, primit cu scepticism şi indiferenţă.

Daena (XIII) – Iris Murdoch

Motto : « E trist ca experienta iubirii e de obicei uitata ca un vis. »

1973 – Iris Murdoch – « The Black Prince »

Ma intrebam, o Doamne, ce faceam noi, tu si eu, inainte de a ne iubi ?  iubirea pentru J. trebuie sa fi existat inainte ca lumea sa existe.  Cand Dumnezeu a spus « Sa fie Lumina » aceasta iubire a fost creata si ea. Faptul de a te indragosti inunda fiinta de o bucurie deliranta imediata. … un enorm glob cald de existenta constienta in interiorul caruia ne depalasam cu o extrema lentoare … poate eu eram globul. Nimic din ce faceam nu mai avea importanta. totul in lume era J. .. una din binefacerile acestei planete e ca oricine poate avea experienta acestei transformari a lumii… eram coplesit de un sentiment de realitate, de a fi in sfarsit real , de a vedea Realul… pentru indragostitul pur, in aceste momente de puritate, ideea de suferinta e vulgara… nu-i puteam spune… nu puteam deconcerta, incarca si turmenta viata sa tanara lasand sa se vada aceasta iubire teribila…
Ce insuportabila trebuie sa fie iubirea pe care altul ne-o poarta… primul gand cand mi-am capatat cunostiinta a fost – sunt un om cu o misiune secreta – de a iubi. si asta pentru totdeauna… daca nu o iubesc haosul revine… veritabila dragoste este eterna… am ceva important de facut… sa ma gandesc la J. … nu suntem condamnati sa zburam indelung in existenta, dar suntem intrerupti adesea de mici repaosuri de sine… suntem creaturi intermitente… starea noastra constienta oboseste repede si se distribue in capitole… ingerii trebuie sa se mire de aceste fiinte-oameni care parasesc atat de adesea starea de constienta pentru a cadea in tenebrele infestate de fantasme… cum reusesc fragilele noastre identitati personale sa gaseasca aceasta solutie de continuitate, nici un filosof nu a fost in stare sa explice… O iubire adevarata este o Revelatie …  bucuria iubirii facea vid in mine, acolo unde era sinele meu… nu puteam scrie… nu as fi putut decat mazgali zgarieturi ale inconstientului… eu sunt pur si simplu fericit ca tu existi, fericit in absolut…
Cum sa comunic cu ea? lumea, chiar daca ar fi fost complet schimbata atunci,  trebuie sa ramana aceeasi, asa cum era inainte, in cele mai mici detalii… prezenta ei e insotita intotdeauna de ingrijorare… cei muritori tremura acolo unde ingerii nu au decat bucurie… cum putem vorbi de betia sufletului atunci cand iubind acesta se confunda cu trupul? … sentimentul de a fi exact in locul care trebuie si pe care il visam e confirmat de toate undele universului… eu sunt aici acum, tu esti aici acum, noi suntem aici acum… aceste secunde sunt cele mai pline, cele mai perfecte … ea era cu adevarat cu mine… acesti ochi care ma priveau… conversam cum doar ingerii pot conversa…

–          Ce spuneai micuto?
–          Ar trebui sa citesc Wittgenstein?
( ce doream era s-o imbratisez …)
–          Nu.
–          Credeti ca nu l-as intelege?
–          Da.
–          Da???? Nu l-as intelege?
–          Da. Caci el nu s-a gandit niciodata la tine cand a scris.
–          Cum ???
Nu doream sa stric ceea ce e perfect… ma intrebam cum e posibil sa ma separ de ea? nu e o nebunie sa-ti concentrezi atentia asupra unei unice persoane? sa videzi toate semnificatiile pentru tot restul lumii, sa mai ai ganduri, sentimente, existenta doar in raport cu cea draga? e o nebunie sa-ti dirijezi atentia exclusiv si plina de adoratie spre cineva… nebunia aceasta … o falsa pierdere a identitatii… pierderea sentimentului timpului… senzatia insasi de a iubi e un scop in sine… paradisul pe pamant al unui mistic trebuie sa fie o astfel de contemplatie a lui Dumnezeu… doar ca Dumnezeu ca ratiune de a fi a parcurs deja mai mult de jumatate din calea spre tine… sa te mentii intr-o stare de adoratie pentru o fiinta umana este mult mai incert… prima zi esti aproape un sfant, apoi incepi sa ai nevoie de ea… cat timp un barbat poate sa ramana in aceste prime faze ale iubirii? sigur  nu la infinit… iubirea trebuie sa fie in miscare… beatitudinea se transforma intr-o senzatie fizica de tensiune… faptul de a o atinge devenea greu ca un munte ce cade pe mine… cum se face ca am sarutat-o pe obraz fara sa ma confund cu ea, fara sa devin ea? cum am reusit in acel moment sa ma retin sa-i cad in genunchi… ideea ca te vindeci de iubire este natural , prin definitie, exclusa starii de indragostit… nici nu se vindeca intotdeauna… eram pierdut … nici o speranta… nu lasam insa viata sa-mi degenereze intr-o nebunie … tacerea devenea unica mea ocupatie …exista demnitate si forta in tacere… rupi tacerea uneori pentru a te livra unor imbecili… am facut ceea ce mi-am propus sa nu fac – sa-ti divulg starea mea… nu-mi ramane decat sa dispar…
–          In loc sa fugiti nu ar fi mai bine sa-mi vorbiti de sentimentul asta ? a zis ea.
O intrebare de o simplitate frapanta.
– Nu. Totul e stricat.  Totul nu apartinea decat unei lumi imaginare. Nu-ti pot vorbi de o iubire intr-o lume reala. Lumea reala o alunga ! ar fi o crima … o absurditate. Ce ati dori sa auziti? Sa va laud ochii?
– Marturisirea iubirii i-a pus oare capat?
– Nu. Dar nu mai am voce … e ceva ce port cu mine … trebuie sa traiesc cu asta.
– Vorbiti de parca asta va implica doar pe dvs.
– Tu esti un vis al meu.
– Nu e adevarat. Eu sunt reala. Ascult cuvintele astea. Sufar. Eu sunt o parte egala a acestui joc. Nu v-am invitat eu sa fiti indragostit de mine. Nu am putut sa ghicesc asta. Trebuie sa ma inteleg eu insami.
– Nu vreti sa stiti ce simt eu ?
– Tu esti tanara si prostuta. Esti flatata, esti in efervescenta, pentru ca un barbat mai in varsta se ridiculizeaza. Ai chef sa profiti, sa explorezi un pic sentimentele, sa-ti inventezi ceva emotii.
Daca as fi putut muri in aceasta discutie as fi fost fericit… complexitatea iubirii mele pentru ea sporea… inainte era o iubire fara detalii… acum erau caverne, labirinturi…
–          Nimeni nu a mai fost bolnav din cauza mea.
Apoi sarutul… exista minute in paradis ce valoreaza pedeapsa a mii de ani in infern… distrugerea lumii trebuia sa urmeze … ea nu era sigur un copil… era deplina stapana a feminitatii sale… avea ea un sentiment autentic ? o altfel de nebunie, la feminin?
–          Faptul ca A iubeste pe B si B iubeste pe A e destul de rar.
De ce oare am bulversat-o? nu eram eu oare cel bulversat? au fost iarasi forte cosmice ce au decis? ce e de constatat ? starea stupida si situatia compromitatoare? o anumita linie de conduita ceruta unui barbat serios… sa iubesti pe cineva nu e un pacat… exista o anumita jena… si trebuie facut ceva pentru a recastiga demnitatea… trebuie inteles absurdul situatiei. Cum si-ar putea imagina cei doi ca partajeaza aceeasi mare pasiune?
–          Nu aveti intentia sa ma bantuiti ca un spectru?
O lasam linistita. O furtuna intr-un pahar cu apa…
–          Pana la ce punct sunteti curajos?
Suntem destinati sa fim distrusi. ”

VEGETAL

Din surprizele de lectura intalnite de mine, am ales sa va povestesc  astazi despre primul si ultimul manuscris neterminat lasat de un tanar francez de 25 ani  pe un pat de spital , avertizandu-va ca nu e nici kafkian, nici cortazarian, nici marquezian, ci doar metafora a bolii de care suferea si care l-a rapus …

percheron” Intr-o zi am inceput sa-mi schimb mirosul, o aroma vegetala. Nu cerusem nimanui aceasta. Nasul meu sesiza aromele de radacina, de lemn umid, de humus, de pamant bun. Sunt bine in patul meu sau intins pe frunze?

Mananc pamant din toti dintii in toate serile… Unde a disparut carnivorul din mine? Incep incet sa putrezesc… capat insa o noua piele in fiecare primavara. Nu-mi place sa fiu luat prin surprindere! Unghiile mele se vor schimba in ce? Madularele deja s-au alungit si si-au schimbat textura : Brate-ramuri, palme-craci cu degete-frunze! Rosul venelor ma parasi, invadat de alb. Imi amintesc din copilarie cum am supt seva unei frunze – gust amar. Intr-o zi am realizat ca nu stiam macar ce arbore am sa devin. Aceasta deveni principala mea intrebare existentiala. Un pin pentru a sfarsi ca dulap, un castan ce va sfarsi ca mobila de sufragerie? Eram fin, inalt, echilibrat, cu maini de pianist si frunze uriase. Puteam spera sa devin un stejar bicentenar? Originile mele normande ma impiedecau sa fiu un frumos cedru de Liban,
un cires japonez…

AZ_ArizonaWoodpecker03Of! O ciocanitoare! Ce cauta in bucatarie? Nu exista lemn pe aici. De ce sunt insa atat de panicat? A! aaaa! e venita pentru mine, imi dorea pielea! Am vrut s-o dobor dar mainile imi tremurau si „dusmanul” zbura.

Deveneam dur la contact, bratele deveneau aspre rugoase, raneau daca nu eram atent. Ma observam in fata oglinzii. Corpul se transforma intr-o sera. Mici crapaturi apareau pe chip; crezusem ca terminasem de mult cu acneeea! Schimbari se produceau sub piele, ma dizolvam in vegetal.Sunt sigur ca tenul imi devenise VERZUI! E sigur… voi sfarsi in frunzulite si floricele… un arbore, ce mai! Eram tot mai rece! Omule-arbore alegeti specia, nu ramane asa!

Vanam micile ganganii de dimineata: furnici, carii, omizi, faceau parte deja din cotidianul meu – mancarimea mea matinala. Animalutele ma haituiau. Incetul cu incetul ma obisnuii. Cand deveneau insuportabile imi aminteau ce devenisem. Daca destinul meu era sa devin arbore, reeducatia incepuse. Incepusem sa devin incompatibil cu anumite obiecte. Creierul imi devenise ca un burete. Un gand vana un altul si se stingeau la fel de repede precum se nascusera. Cred ca eram deja ros de viermi silentiosi, care lasau in urma doar mici canale.

Cu pumnii stransi ma plimbam noptile, evitam intalnirile. Doar vantul imi calma cursele. Trebuia sa sufle ca sa pot trai. Imploram racoarea, ploaia. Nu-mi doream ca ceilalti sa ma urmareasca, in special privirea copiilor inocenti si cruzi: – „Ati vazut leguma?” – Da, teribila … sir de glume. Am incercat sa fug. Evadare nereusita. Suspectul e capturat. In jurul lui doctori, profesori, salvatori, terapeuti, magicieni, maestri ai pietrelor, gourousi… La profesori am pierdut o multime de timp,  prizonier al culoarelor high-tech antiseptice si albe. As fi terminat ca bila rostogolita pe culoare.

Dieu_de_la_pluie_Mixtèque_1La spital invocam zei indieni, cei ai ploii, ai culturilor, ai pamantului. Ceream tuturor vizitatorilor sa-mi aduca un pic de humus… Simteam ca ajung la termen, trebuia sa fiu plantat. Si cum nu aveam avizul doctorilor !!!!! Un caz atat de rar trebuie studiat, observat ziua intreaga. Poate ca ma vor expune in formol la muzeul din „Jardin des Plantes” cu un mic panou de prezentare: „Curiozitate a speciei – regresiune la stadiul vegetal”. Asa ca am incercat din nou sa fug. Dar mergand, picioarele imi faceau rau, zgariam cu radacinile. Pentru a castiga in viteza am incercat sa ma rostogolesc privind arborii de langa sosea si evitand masinile. O muzica antrenanta se auzea de undeva: „Un, dos, tres, deveniti arbori! „Imi imaginam viata platanilor de pe marginea soselei, dormind cu intermitente, treziti de faruri si zgomot. E normal sa arate atat de deprimati. Ne compatimeam reciproc. Gandeam inca ca un om, desi nu voi mai simti niciodata ca un om. Sunt un om deghizat in arbore. Voi, platanilor, sunteti rau amplasati! Cu un aer provocator dar cu lacrimi in ochi ma invarteam in jurul celui mai impunator. Imbratisai arborele, chipul meu de piele si lemn lipit de trunchiul sau. Mi-am incordat muschii si am strans ca o bruta, pana am inceput sa sangerez, alunecand neputincios. Am parasit platanul si am inceput sa ma gandesc la alti arbori: nucul din curtea scolii; cuvinte de dragoste, comploturi, istorii de gasca, prietenii indestructibile – as fi in centrul vietii lor. Dar mi-am amintit de toti acei copiii care se incapataneaza sa-si eternizeze numele, cu indarjire, utilizand un compas, un briceag … De ce se incapataneaza oamenii sa lase o urma? Pentru ca sunt inspaimantati de moarte. Devenind arbore voi cunoaste ridurile, petele batranetii, neputinta ? …

85586090AW006_CHERRY_BLOSSONu-mi doresc un destin de arbore de oras. Un arbore nu poate trai in capitala: sau supravietuieste si agonizeaza sau deprima si piere. Asa ca am incercat sa schimb aerul. Unde sa ma plantez? Unde sa-mi infing radacinile? Pentru ca eram singurul arbore care isi putea alege amplasamentul si vecinii pentru o intreaga viata. Arbore solitar sau arbore de padure? In plina natura salbatica sau intr-un fund de gradina?

Apoi totul se precipita. Picioarele se unira intr-un trunchi. Lichenii formau noua mea imbracaminte… Ce poate fi mai frumos decat o usoara briza ce-ti agita usor frunzisul?

Eram considerat ca un metis, un sange amestecat. Nu un pur. Nu aveam dreptul la opinie in consiliu, doar prezenta imi era autorizata. Intr-o zi – INITIERE. Admis in marele ordin al pinilor. ”

( 2001 – tumoarea lui se numea oligodendrogliome  –  dupa „VEGETAL” de Antoine Percheron )

Poeme eretice

mexico-263XXVIII

 

Am citit astazi aproape doua pagini

Din cartea unui poet mistic,

Si am ras ca cineva care a plans indelung.

Poetii mistici sunt filosofi bolnavi,

Si filosofii sunt oameni dementi.

Caci poetii mistici spun ca florile au sentimente

Si spun ca pietrele au suflet

Si spun ca fluviile cunosc extaze, sub clar de luna.

Dar florile, daca ar avea sentimente, n-ar mai fi flori,

Ar fi persoane ;

Si daca pietrele ar fi avut suflet, ar fi fiinte vii si nu pietre ;

Si daca fluviile ar cunoaste extaze sub clar de luna,

Fluviile ar fi oameni bolnavi.

 

Nu ar trebui stiut ce sunt florile si pietrele si fluviile

Pentru a vorbi de sentimentele lor.

Sa vorbesti de sufletul pietrelor, al florilor, al fluviilor,

E sa vorbesti de tine insuti si de propriile ganduri false.

Gratie lui Dumnezeu pietrele nu sunt decat pietre,

Fluviile nu sunt decat fluvii,

Si florile , flori, pur si simplu.

 

XXIX

Culoarea florilor nu e aceeasi cand e soare

Sau cand un nor se instaleaza

Sau cand se face noapte

Atunci florile capata culoarea amintirii.

Dar cine priveste bine vede ca sunt aceleasi flori.

 

XXXI

 

Daca reusesc sa spun ca florile surad,

Si daca intr-o zi voi spune ca fluviul canta,

Nu e pentru ca cred ca ar fi suras in flori

Si cantec in curgerea fluviului…

 

Fac asa pentru ca oamenii falsi sa simta

Existenta veritabila a florilor si a fluviilor,

Fiindca scriu spre a fi citit,

Ma sacrific cateodata

Stupiditatii simturilor lor.

 

 

  Alberto Caeiro (1912)

 

„Amnesie in litteris” – Suskind (2)

books¨Amnesie in litteris” e un pamflet savuros. Un semi-erudit se intreaba care e cartea care l-a impresionat, marcat, zguduit, care l-a asezat pe cale sau l-a schimbat dintr-o data? ” Toate astea te fac sa te gandesti la un soc, un traumatism, sunt experiente de care victima nu vrea sa-si aminteasca … Poate ca e vorba nu de o experienta de lectura de ordinul neuro-traumatic, ci vizeaza mai degraba o descoperire estetica bulversanta … numele nu-mi vine imediat, dar e vorba de un poet foarte celebru … are mustata… o strada ii poarta numele.”

„Cate carti au schimbat viata mea? Imi las privirea sa-mi parcurga biblioteca, toate cartile astea … ochii mi se pierd, ma apuca ameteala si pentru a scapa iau la intamplare un mic volum, il deschid, il feuiletez. Imi dau seama ca alegerea a fost buna, foarte fericita chiar. E un text cu o proza cizelata, cu o argumentatie limpede, emailata cu informatiile cele mai interesante si cele mai noi, plina de surprize… Acum cand scriu aceste randuri nu-i gasesc titlul, nici numele autorului, nu-mi amintesc exact continutul, dar asta nu schimba nimic. E o carte excelenta, fiecare fraza e o bogatie, tot rasfoind-o ma afund in fotoliu… Citind uit pentru ce ma apucasem de citit. Sunt intens patruns de tezaurul savuros si nebanuit ce-l descopar pagina dupa pagina. Dau peste cateva pasaje subliniate ( nu apreciez sublinierile unui precedent lector), dar acum nu ma deranjeaza, caci recitul e atat de captivant ca nu pot decat sa aprob, caci releva faptul ca cititorul anterior a subliniat exact ceea ce ma entuziasmeaza mai mult. In dubla euforie cauzata de exceptionala calitate a textului si camaraderia spirituala cu personajul necunoscut ce m-a precedat, imi continui lectura. Ajung la un pasaj ce-mi smulge un strigat de admiratie „Ah! Ce bine e gandit!”. Inchid un moment ochii pentru a medita la cele ce tocmai citesc, vazand bulevardul trasat in dezordinea constiintei mele, deschizandu-mi perspective complet noi, facand sa rasara in mine descoperiri si asociatii noi, intepat cu acul ce-mi zice: „Trebuie sa-ti schimbi viata!” Mana mea se intinde spre un creion si subliniez, adaugand pe margine un „Foarte bine!” cu un mare semn de exclamatie. Voi nota si cateva cuvinte cheie pentru a fixa fluxul ideilor nascute de acest pasaj, pentru memorie, si in omagiu autorului care te-a luminat atat de magnific. Dar ce sa fie? Gasesc pe foaie deja un „foarte bine” anterior, si acelasi rezumat telegrafic pe care ma pregateam sa-l notez, predecesorul meu deja o facuse, cu o caligrafie ce-mi era familiara, pentru singura ratiune ca era a mea, caci acel lector precedent nu fusese altul decat eu. Ce tristete! Ce boala! Amnezia in letteris, pierderea totala a amintirii unei lecturi. Si un val de descurajare ma cuprinde. In fata vanitatii oricarui efort de cunoastere. La ce bun sa citesti? La ce bun sa recitesti aceasta carte cand stii ca dupa o vreme nu-mi va mai ramane nici o amintire? La ce bun orice efort daca totul se intoarce in neant? Repun cartea pe raft, alaturi de celelalte.”

„… E o rusine, un scandal. De 30 de ani stiu sa citesc … dar ce-mi mai reamintesc acum? Ganduri si impresii vagi. Mii si mii de ore de lectura, din copilarie, din tinerete, din timpul vietii adulte, petrecute citind si , din toate acestea, O IMENSA UITARE… Cu spiritul intrr-un asa haos, cum mi-as putea sa-mi raspund la intrebare si sa raspund ce carte, cu precizie, a schimbat viata mea? Niciuna? Toate? Fiecare? … Nu stiu… Poate ca lectura e un act de impregnare, in cursul careia cunostiinta absoarbe totul in profunzime, dar printr-o osmoza atat de imperceptibila incat nu e constienta de proces. Lectorul amnezic e schimbat, dar nu-si mai aduce aminte, caci in creierul sau s-au schimbat acele instante capabile sa-i spuna ca s-a schimbat. Pentru scriitor aceasta „maladie” e poate chiar o binecuvantare, aproape o conditie necesara, caci il protejeaza de respectul paralizant pe care-l inspira orice mare opera literara… „

Exigenta profunzimii – Suskind (I)

Patrick Suskind ( n. 26 martie 1949) autorul celebrului „Parfum” nu apare mai niciodata in public, si ramane una din personalitatile misterioase ale literaturii. suskindphoto1

Colturos,mi-a miscat iarasi sensibilitatea cu doua vechi nuvele, aproape contemporane romanului ce l-a facut celebru : „Exigenta profunzimii” apare in „Le Nouvel Observateur” in 21 august 1987, iar „Amnezie literara” in „Jurnalul literar” din decembrie 1987.

In „Exigenta profunzimii„, o tanara artista desenatoare are o critica pozitiva la prima sa expozitie, din partea unui critic ce dorea sa-i favorizeze cariera. El se exprima astfel: „ceea ce faceti este interesant si plin de talent, va lipseste un pic de profunzime”. Tanara incepe sa reflecteze. Isi priveste desenele, scotoceste prin toate cotloanele, obsedata de acest verdict: un pic de lipsa de profunzime. Caracatita intrebarii „De ce n-am profunzime?” o tortureaza. Ii vine din ce in ce mai greu sa deseneze, negasind profunzimea liniilor. Incepe sa studieze carti de arta, opere ale unor desinatori, sa viziteze galeriile si muzeele. Cere librarilor cei mai profunzi ganditori contemporani, primeste un Wittgenstein, dar nu stie de unde sa-l inceapa. Devine tot mai bizara, isi distruge efectiv viata. Prietenii simt ca traverseaza o criza, se intreaba daca e de ordin existential (caz in care nu pot face nimic), daca e de ordin estetic (caz in care trebuie sa reuseasca singura), sau de ordin financiar (caz in care puteau ajuta, dar ea putea fi jenata de initiativa). In cele din urma isi ia viata iar presa de senzatie sari imediat pe afacere. „O artista atat de promitatoare, inca un tanar talent care nu gaseste destula energie pentru a se impune. Primele sale opere exprimau deja aceasta desirare, aceasta agresivitate monomaniaca dirijata impotriva sa, aceasta revolta interiorizata, incarcata de afect si sortita esecului, aceasta revolta a creaturii impotriva propriului sine, aceasta fatala, implacabila, exigenta de profunzime.”

Terapie pentru a deveni o creatură

terapie2

O aparitie literara la sfarsit de decembrie 2008 ne propune o terapie pentru 2009. Debutul unei autoare de 16 ani, „Terapie pentru a deveni o creatura” la editura Junimea din Iasi.

Imi permit cateva subiectivitati. Cartulia, bilingva dar conceputa in franceza, promite sa socheze de la inceput: „Cine nu s-a simţit vreodată mic în faţa universului? Eu „. Ne asteptam la o avalansa de teribilisme adolescentine,  la o pulbere de sentimente edulcorate, si in loc de aceasta ce ni se ofera: un soi de tragism retinut, minimalizat. Autoarea ajuta cititorii  sa parcurga dintr-o suflare ceea ce pentru majoritatea ar fi insuportabil. Tragedia pierderii reperelor e tratata cu o candoare mascata. Nu suntem scutiti de o doza de violenta interioara, dar sunt oare altfel timpurile noastre?
„Am început să cred că totul nu era decât o iluzie a spiritului meu” …
„Nu suportam apucăturile umane. Omenescul în general. Supărător de excesiv. Niciodată, după un „gata”, nu se oprea cu adevărat. Continua întotdeauna încă puţin. Are nevoie să ducă războaie, fie pentru a-şi spori teritoriul sau reputaţia (publicitate, întreprinderi), sau doar din cauza unei diferenţe (omul nu acceptă ceea ce e diferit), unui dezacord, unei discriminări ce duce la conflicte (insulte, încăierări). Omul acţionează doar din interes personal, este egoist. Are nevoie să compenseze totul. Are nevoi, pur şi simplu. Fiecare moment dureros trebuie să conducă la un moment de plăcere. Aşadar bucuria aduce şi ea tristeţe. Omenescul face erori. E limitat. Omenescul uită. Eu nu mai puteam suporta să fiu umană. Încercam, dar nu reuşeam să accept…”
… Cel Atotputernic…dă lecţii, ceea ce nu e prea divin.

– Nu ştiu. E inexplicabil. Nu mă asum ca şi creatură. Nu accept să fiu dominată de o forţă superioară.
– Păi vezi că se poate explica ! „


Maturitatea are explicatii, sau macar ne ajuta sa gasim explicatii, chiar daca nu sunt convenabile. Fiecare personaj e autoarea, genereaza simpatie in functie de nevoile ei de moment. Poti transforma pe ceilalti in lupi-garou pentru a-ti directiona furia, pastrandu-ti sentimentele intacte pentru persoanele reale.  Imi marturisea, dupa lansare, Ana, cat de mult si-ar dori sa rescrie cartulia aceasta, ca a facut-o precipitat, in conditii anormale. Poti scrie altele ! … Ai spatiu suficient de crestere ! …

„A treia zi, am inventat creaturi legate de primele creaturi cu o legătură atât de puternică încât dacă una din ele murea, cealaltă dispărea la rândul ei. „ …  doar atat ca sa sugerezi nevoia de relatii veritabile …

img_0856

Desenele din carte  sunt ale autoarei. Imi permit sa adaug o imagine ce nu a fost introdusa in volum. Precum Sylvia Plath (in 1952) descria socurile electrice suportate in spitalul psihiatric in  nuvela „Johnny Panic si Biblia viselor„, fara ca cititorul sa-si dea seama, asa si Ana descrie decompozitia universului sau sub influienta medicamentelor neuroleptice: „o lume bizară. Forme răsucite. Fiinţe diverse. Fiinţe făcute dintr-o materie stranie. Lumea mea era ţara diferenţei. Cei ce locuiau acolo n-aveau nici ochi, nici gură, nici urechi, nimic care să ne semene. Erau de toate culorile, amestecate. Un fel de negru. Locuitorii „pământului meu” erau un soi de creaturi stâlcite, negre, cu formă diferită de la un individ la altul. Tovarăşii lor pe care încălecau erau lungi şi îşi puteau schimba culoarea. Asta depindea de dispoziţia lor, de starea lor de sănătate, de dorinţe, de ceea ce simţeau… Nu exista nici mare, nici pământ, nici cer. Totul era făcut din spumă. O spumă cenuşie. Te puteai scufunda în ea cât doreai.

Avea dreptate Simona Modreanu, in prefată: „ne simtim cufundati într-o stare de urgenţă, de precipitare a conştiinţei, discursul seamană cu  L’Innommable, al lui Samuel Beckett, in realitate o creatura imobilă, aproape incapabilă de a rosti cuvinte şi care, totuşi, spune ceva. Ascultam « ereziile » acestor copii  şi le împingem uşor spre raionul de curiozităţi, extravaganţe şi mistere de care nu e bine să te apropii prea mult pentru că rişti să te rătăceşti. … o societate evoluată, aseptică, trebuie să se păzească de intruşi, de inclasabili, de puri. Şi atunci, nu ai încotro, trebuie să urmezi o terapie, care să te transforme din fiinţă în creatură. Pentru că doar aşa, mutilat, absolutul devine suportabil. În primul rînd pentru noi înşine.”

Copiii contemporani au dreptul la explorarea lor spirituala a lumii. Poate ca ei ghicesc altfel viata umana, si, pana sa se adapteze, negociaza neindemanatec cu impresii neasortate sau integrate partial ale realitatii, si cu elemente cu dominanta importanta de imaginatie,  neuitand, in aceasta accelerare sa priveasca spre semnificatii. Ce e important, scrierea aduce ordinea. Cu mici povestioare poti face ordine in sentimente complexe si ambivalente, intelegi mai usor actiunile si reactiunile.  Eroina trebuie sa gaseasca propriile solutii ,  o ordonare a fantasmelor, si aceasta vine spre final :
„Eram umana : simteam bucurie, tristete, vina. Ceea ce era bine, dar si ceea ce era rau. Aveam atata sansa sa pot trai, misca, alerga, sa fiu eu, ce mai ! Era o sansa imensa. Imi place sa fiu o creatura : imi place sa traiesc. Singura neplacere era ca eram dominata, si asta era tot ceea ce eu vedeam – Un simplu incovenient. Pfffff.”

Pentru a nu-si acorda posibiltatea de a prelungi istoria, de a reveni si permite cititorului sa urmareasca aventuri Harry Potteriene, autoarea isi va suprima eroina in final. Ne lasa noua, spre intelegere, vidul imens al lumii. Pare neasteptat de detasata! Un simplu personaj – Alexandra, ofera tinerei autoare posibilitatea de a exterioriza ceea ce e in mintea sa, dar de a o face intr-un mod controlabil,  fara sa o perturbe si e evident ca istoria nu are absolut nici un suport in viata reala.

E adevarat, cartea e o violenta necesara, socheaza, asisti la un spectacol ce emotioneaza si transforma. Cum altfel sa nu resimti singuratatea, lipsa de comunicare, extremele existentei in cerc, a fiintelor parca condamnate la somn, ca recompensa. Universul dorit al autoarei e ceva perfect, dar pentru asta nu insa si uman.

S.M. incerca sa-i ia apararea pentru unele critici legate de stil aduse de un redactor parizian ce si-ar fi dorit mai multe „sentimente” in carte: „vocabularul ei nu e decit aparent simplu si chiar acolo unde se intimpla, efectul e devastator, iar lipsa tot aparenta de emotii si sentimente (de altfel, destul de des incalcata) spune si ea foarte multe despre experienta traita si despre nevoia de detasare. Si oricum, mi se pare ridicol sa judeci asa o carte raportind-o la opere si autori „de meserie”. Sigur ca, pentru a fi cu adevarat o mare scriitoare, daca asta isi va dori, ii vor trebui ani de munca si lecturi si perfectionari stilistice, dar pentru cineva total lipsit de aceasta experienta, si la virsta ei, e o realizare remarcabila.”

Aparitia cartii fusese anuntata aici:
Cronica Literelor si Artelor Romane>

Simona Modreanu Dumnezeul paradoxal al lui Cioran