Daena(VII) – Leon Bloy

0beUnde ar putea vorbi mai bine un scriitor despre sine decat in scrisorile catre aleasa sa?

In 29 august 1889, la prima intalnire, in timpul unui dineu,  cu viitoarea sa sotie ,daneza protestanta Jeanne Molbech, aceasta are curajul sa-l intrebe pe Leon Bloy (1846-1917): „Cum se face Mr. ca dvs. care sunteti un om superior sunteti totusi catolic?”. El raspunde: „Poate pentru asta si sunt”. A doua zi, ea a primit din partea lui Bloy urmatoarea scrisoare:

„D-ra ma simt invincibil impins sa va scriu, va rog sa nu va revoltati … eu atat de angoasatul m-am trezit dimineata asta cu inima usoara … nu pot atribui asta decat interventiei providentiale a milei dvs. Nu-mi lipsesc prietenii, sunt chiar 2-3 pe care ii indragesc cu mare tandrete, dar, ei sunt, cred eu, prea inclinati sa ma judece, si a trebuit sa renunt cu tristete, in a fi perfect inteles. … Suntem in mod straniu inconjurati de mistere si de miscari voluntare sau involuntare ale saracelor noastre suflete incluse in trama planului divin, si aceste fiinte separate de continente si mari, de obiceiuri si limbaj, de toate obstacolele ce pot separa existentele umane, se intalnesc in momentul in care dreptul Dumnezeu a decis, din nemarginirea cerurilor, a eternitatii, ca intalnirea era necesara… Pentru ca am considerat ca e valabil pentru mine si pentru dvs., de aceea am iubit dimineata asta atat de fericita.  […] Ma veti intelege, dvs. care aveti fruntea si ochii unei creaturi facuta pentru a intelege, am gasit in dvs. o consolare veritabila si prietenia unei persoane fara prejudecati, fara ironie, fara mirari pentru opiniile pe care le exprim si pe care altii le judeca ca excesive. […] Va rog sa nu-mi scrieti nimic inainte de a sfarsi de citit Le Désespéré (1886) si celelalte doua opere ce vi le-am oferit cu atata fericire. Atunci ma veti cunoaste in adanc si va va fi usor sa spuneti ce ati vazut si ce ati inteles. […]Trebuie sa am d-ra o incredere in dvs. fara limite pentru a vorbi de mine cu atata naivitate… Nu va iritati de aceasta lunga scrisoare, aveam nevoie sa va scriu.”

Promisesem se scriu despre Bloy, ma voi opri acum doar la doua portrete literare feminine, care sper ca vor deschide apetitul de a-l descoperi. De multa vreme deja, memoria mea a retinut aceste doua portrete, ca pentru o iconografie feminina.

p1070469

Veronique. „Biata fata, resemnata de toate, fu crucificata in adancul inimii… O fiinta mistica de o astfel de anvergura se gasea dezorientata in a nu avea nimic de indurat.” Dupa mutilare „ii mai ramaneau doar ochii, imensi, ilimitati, carora nimeni n-ar fi putut sa le faca ocol. De un albastru ocult, extraterestru … o paleta de ceruri necunoscute… o dubla cavitate pala si translucida, o revolutie de claritati, in profunzimi deasupra undelor, umbrite de uitare, de o resemnare inaccesibila.”

Ochii ei :un peisaj simultan de mari si ceruri, descoperit in loc de privire … ochii unui orb ce tatona Pardisul.”


Veronique este o Heloise, crezand intr-un salvator uman, cu forta sentimentelor umane ca mantuire. Ca si in istoria Heloisei si a lui Abelard, barbatul presimte cumva martiriul de a fi dorit de o Sfanta, dar cu o dorinta carnala, ca o amanta vulgara. „Eu stiu dulcea mea vizionara ca ma crezi chemat la realizari deosebite, dar cum te pot eu crede? Imi trebuie un alt semn decat aceasta perpetua agonie.”

Nu mai putin tulburator este portretul din romanul ce trebuia sa se numeasca „La désespérée”, si anume cel din „La femme pauvre” (1897).

p1070468

Clotilde„un chip de suferinta experimentata deja de multi ani exprimandu-se prin planset si suspin”.
„… Magnetic par negru, ochi de tiganca captiva, de unde pareau sa curga culori tenebroase… , chip de o paloare dureroasa, copilaresc unde liniile, modificate de savante angoase, devenisera aproape severe, o suplete voluptoasa a atitudinii si tinutei…
Din cauza surasului nu o puteai privi fara a lacrima. Toate nostalgiile tandretii … pluteau in jurul buzelor ce pareau desenate, intr-atata sangele inimii se precipita sa le imbratiseze. Acest suras divin, ce cerea   Gratie, nu-l puteai uita odata obtinut.

O adolescenta de galere a fost ravasita de uragane, dar un orient de tinerete plutea inca … Simteam ca un pic de fericire i-ar fi refacut splendoarea … dar Mantuitorul, rastignit de 19 secole, nu cobora de pe cruce doar pentru ea… ”
Ce poate darui o femeie daca nu puritatea sa? se intreba contradictoriul Bloy, care isi exprima „exigentele” cam asa: „cu cat o femeie e sfanta, cu atat ea e femeie , cu cat un barbat e geniu, cu atat el este un barbat”. 🙂
Nu-l pot citi pe Bloy, fara a ma gandi, ca roman,  la Cioran. <<Scriitura trebuie sa exprime „le mal de l’existence et la hantise de la décomposition”.  „Orice om care scrie pentru a nu spune nimic este pentru mine un mizerabil (Le désespéré)  si o prostituata (La femme pauvre)”. >>

_______________________________________________________________________________________

(1) Le désespéré – 1886 – Cap.47

Véronique avait expérimenté la misère infinie de ce clergé, avec une rigueur proportionnée à la suréminence de sa propre vocation mystique. Elle avait enduré, dès le commencement et toute la première année, un tourment intérieur, continuel, à défier les flammes et les chevalets du martyrologe.

Au début de son installation avec Marchenoir, elle avait été résolument se présenter au guichet d’un confessionnal quelconque et, assoiffée de mépris, ambitieuse d’être foulée aux pieds, elle avait tout d’abord déclaré ceci : – Mon père, je suis une sale prostituée. L’effet de cette parole, nullement inouïe pourtant, dans ces vestibules de l’espérance où viennent tomber tant d’épaves d’âmes, avait été immédiat et confondant. On lui avait jeté le guichet au nez, par un geste soudain, d’une incroyable violence…

Au fait, qu’en restait-il, exactement, de cette beauté presque fameuse, qui avait fait délirer des gens austères, chargés de prudence ? …

Il y avait surtout les yeux, des yeux immenses, illimités, dont personne n’avait jamais pu faire le tour. Bleus, sans doute, comme il convenait, mais d’un bleu occulte, extra-terrestre, que la convoitise, au télescope d’écailles, avait absurdement réputés gris clair. Or, c’était toute une palette de ciels inconnus, même en Occident, et jusque sous les pattes glacées de l’Ourse polaire où, du moins, ne sévit pas l’ignoble intensité d’azur perruquier des ciels d’Orient. Suivant les divers états de son âme, les yeux de l’incroyable fille, partant, quelquefois, d’une sorte de bleu consterné d’iris lactescent, éclataient, une minute, du cobalt pur des illusions généreuses, s’injectaient passionnément d’écarlate, de rouge de cuivre, de points d’or, passaient ensuite au réséda de l’espérance, pour s’atténuer aussitôt dans une résignation de gris lavande, et s’éteindre enfin, tout de bon, dans l’ardoise de la sécurité.

Mais le plus touchant, c’était, aux heures de l’extase sans frémissement, de l’inagitation absolue familière aux contemplatifs, un crépuscule de lune diamanté de pleurs, inexprimable et divin, qui se levait tout à coup, au fond de ces yeux étrangers, et dont nulle chimie de peinturier n’eût été capable de fixer la plus lointaine impression. Un double gouffre pâle et translucide, une insurrection de clartés dans les profondeurs par-dessous les ondes, moirées d’oubli, d’un recueillement inaccessible !…

Un aliéniste, un profanateur de sépultures, une brute humaine quelconque qui, prenant de force à deux mains la tête de Véronique, en de certains instants, aurait ainsi voulu la contraindre à le regarder, eût été stupéfait, jusqu’à l’effroi, de l’inattention infinie de ce paysage simultané de ciel et de mer qu’il aurait découvert en place de regard, et il en eût emporté l’obsession dans son âme épaisse. – Ce sont, disait Marchenoir, les yeux d’une aveugle qui tâtonnerait dans le paradis…

En somme, Véronique avait à peu près manqué son coup et n’était pas devenue moins belle qu’avant…

Anunțuri

Dansul dervisilor rotitori

Un capriciu al lui Ioan Usca s-a potrivit unui gand al meu de a scrie despre auditie si dans. Samâ’ ( in araba: سماع, sema in turca ) inseamna auditie , dar si concert mistic, fiind legat de dansul dervisilor rotitori ( „derves” se traduce sarac, cersetor in persana).

Din dansul dervisilor rotitori ne multumim sa sesizam adesea doar aspectul anecdotic, fara sa incercam sa-l atasam unui sistem global de reprezentare. Ne multumim cu descifrarea catorva simboluri. De fapt, cel considerat initiatorul acestei traditii Mawlana Jalal al-Din Muhammad Rumi (1207-1273)  (da, arabii au niste nume extrem de lungi!) , poet mistic persan se daruia pur si simplu pasiunii dansului, fara a-l codifica in vre-un fel. Se spune ca Rumi dansa 7 zile si 7 nopti ( ce anduranta!!!,   in mitologiile populare o zi si o noapte devin usor 3 zile si 3 nopti si apoi 7 zile si 7 nopti). Contrar a ceea ce se teoretizeaza astazi si anume ca poezia mistica, cantata si accentuata de dans in acea senzatie de uitare de sine, te extinde spre divinitate, pentru Rumi inspiratia poetica aparea in timpul dansului. Acesta se atasa cu un brat de o coloana, se rotea in jurul ei si dicta versuri. Ritmul dansului dadea ritm versurilor.

„Bia bia delbār-e  man delbār-e man darā darā
dar kār-e man dar kār-e man
ti’i to’i golzār-e man golzār-e man
begu begu asrar-e man asrar-e man
bia bia darvish-e man darvish-e man , maro
maro az pish-e man az pish-e man.”

„Vino, vino, inima mea , inima mea
intra in dans , intra in dans
Esti tu, esti tu , rozariul meu, rozariul meu
Spune-mi tu, spune-mi tu, secretele mele, secretele mele
vino, vino, dervisul meu, dervisul meu
nu te duce, nu te duce, dupa mine, dupa mine. ”

( Sper ca „X” imi va corecta erorile de traductie din persana.)

Spunea Rumi : „castiga mai intai capacitatea lui sama apoi daruieste-te dansului”. Unii din discipolii sai se prabuseau cateodata morti.Apar fel de fel de fenomene imputabile lui „baraka”  – un fel de vibratie spirituala ce provoaca stari emotionale intense celor receptivi. La inceput a fost deci doar emotie, mai apoi a devenit ritual.  Codificarea ceremoniala intervine foarte tarziu ( se cunosc interpretari mistice in sec.XVI), adeptii sunt educati, sunt disciplinati, sunt alungate si interzise manifestarile dezordonate si imprevizibile. Se vede in clip, inainte de intra in dans, lasi sa cada mantoul negru si ramai in vestmant alb. Te rotesti usor in jurul tau cu mana dreapta ridicata catre cer si cea stanga catre sol. Rumi facea analogie intre miscarea circulara si simbolul sufletelor ratacitoare pe la periferia existentei care trebuie sa invete de la miscarea astrelor ceresti „O cer care te rotesti deasupra capului nostru, pentru iubirea soarelui, tu ai aceeasi ocupatie cu mine”. Am invatat asta de la miscarea astrelor ceresti, ma rotesc pentru a ma unifica, rotindu-ma in fiecare directie il vad pe Dumnezeu. Cu piciorul ridicat si coborat zdrobesc tot ce nu e Dumnezeu. Bat din palme bucuros de unirea cu cel adorat.

„Danseaza pana iti vei sfarama ego-ul
smulge radacinile dorintei tale
unii danseaza in piata publica
dar oamenii veritabili danseaza in propriul sange
eliberati de stransoarea sinelui bat din palme
danseaza si sar peste propriile imperfectiuni
muzicantii bat in tamburul interior
si cu agilitate, tulbura oceanele
tu nu vezi , dar ei percep frunzele arborilor paradisului
tu nu simti freamatul frunzelor astea
tu ai nevoie de urechea inimii, nu de corp.”

Inainte de Rumi, un alt mistic persan Ruzbehan (1128-1209) scrie in „Resalat al-Qods” despre sama: „in sama sunt o suta de mii de minunari si prin una singura putem parcurge mii de ani de gnoza mistica, ceea ce nici o cantare nu o poate face”. Sama e auditie dincolo de prezenta, e vertij (dehesht)  si beatitudine (walah), e perplexitate pe perplexitate (hayrat). Putem merge si mai departe, al-Ghazâlî (1058-1111) prevenea  „e mai bine sa-ti eliberezi pasiuni prin sama decat sa faci pacate capitale”, iar HALLÂJ ( 857- 922) avertiza ca prin sama ne expunem – „cand nu-l intelegem e ca si cum ne-am ucide cu propriile maini”.  Pentru a sublinia forta auditiei („Sa auzi e sa intelegi„) e adesea citat Aristotel care e cumva redescoperit in sec.XIII, in „Parva naturalia” ( cuprinzand „Peri aisthēseōs”, „Peri mnēmēs kai anamnēseōs”, „Peri hypnou kai egrēgorseōs”, „Peri tēs kath hypnon mantikēs”, „Peri makrobiotētos kai brachybiotētos”,”Peri neotētos kai gērōs”,”Peri zōēs kai thanatou” si „Peri anapnoēs”) acesta enunta: „orbii sunt mai inteligenti decat surzii”.  Gasim la Sf. Vasile cel Mare (330-379) „ce poate fi mai mare fericire decat sa imiti pe pamant dansul ingerilor”, la Sf. Ioan Chrysostom (347-407) „Dumnezeu ne-a dat picioare nu pentru a le utiliza rusinos ci pentru a dansa cu ingerii”. Auditia inimii inseamna intelegerea semnelor divine in orice creatura, e abandon a ceea ce atinge doar urechea exterioara. Buclele rotitorilor evoca un limbaj hermeneutic care, in dans, are doar o aparenta profana. Modernul contaminat cu fel de discipline contestabile il poate confunda usor cu o „transa cinetica” sau cu tehnicile „creierelor blocate”.

Ca in dans viata noastra va continua sa-si traseze curbele. Oare abia cand vom parasi punctul acestui orizont vom avea poate prilejul sa o intelegem, sa o elucidam?

In final, o simbioza de flamengo si muzica si dans sufi pentru cei ce au rabdare pana in finalul clipului:

Daena (VI)

fusion„Atunci spune-mi şi cum aş putea eu iubi o femeie pe care n-o cunosc, pe care n-am văzut-o niciodată, intrebarea este, fără indoială, pertinentă, dar numai tu iti poţi raspunde, Ideea ta e fară cap şi fără coadă, Nu contează că are sau nu cap şi coadă, eu iţi vorbesc de altă parte a trupului, de inimă, despre care voi spuneţi că este motorul şi sediul afectelor, iţi repet că nu pot fi indrăgostit de o femeie pe care n-o cunosc, pe care n-am văzut-o niciodată, decît în citeva poze vechi, Voiai s-o vezi, voiai s-o cunoşti, şi asta, ca eşti sau nu de acord, era dragoste, Fantezii de tavan, Fanteziile tale, de om, nu ale mele …”( Jose Saramago – Toate Numele – 1997 )

Crîmpeie vagi îi răsăreau şi se stingeau în creieri, fără să se poată închega într-o rînduire cu rost.Tocmai tîrziu se ivi, şovăitor, chipul unei femei care-şi smulse numele din caleidoscopul cioburilor de imagini:zademak2
„Ileana…” Apoi numele porni singur, în zigzaguri vertiginoase, să adune întrun mănunchi amintirile răzleţe şi amorţite. Chipul femeii se limpezea acum: un căpşor blond cu nişte ochi în care bulbucea fericirea… Îi răsări în suflet o bucurie atît de fierbinte că într-însa parcă i se topiră
îndată toate durerile…Era o dimineaţă de mai cînd a întîlnit-o, întîmplator, pe o stradă plină de lume. A recunoscut-o înainte de a se apropia de dînsa, deşi n-o mai văzuse niciodată. De cîteva zile inima lui o aştepta şi o căuta. Şi a gasit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întîi ochii verzi cu luminile calde şi moi. S-a cutremurat pînă în temeliile fiinţei lui, ca şi cînd i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut deşi nu l-a mai văzut niciodată
… a doua zi a bătut la poarta ei, a intrat şi s-au îmbrăţişat înainte de a-şi cunoaşte numele, îşi dădeau seama amîndoi că sufletele lor se căutau de mult, poate de mii şi mii de ani.

… În vremea aceea brahmanii îi vorbeau deseori despre taina tainelor: ― Numai Unul este fără Al Doilea …

( Liviu Rebreanu – Adam si Eva – 1925)

zademack„Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră-sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor, căci, deşi-i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dânsa. În asemenea resuveniri, în care el se juca cu imaginea-i, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare.

„Ah! gândi ea zâmbind, ce nebună sunt… pretutindenea el, în frumuseţea nopţii, în tăcerea dumbrăvilor”… El s-apropie… El credea asemenea că are-onchipuire aievea înaintea lui… O privi lung, se priviră lung. Când îi luă mâna… ea ţipă. — Cezara, strigă el, cuprinzând-o-n braţele lui… Cezara! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zăpada luminii de lună? Sau eşti tu? tu? Ea plângea… nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis. — Tu eşti? Chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei semprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă… Ea nu se mai sătura privindu-l… Şi uitase starea în care era.”( Mihai Eminescu – Cezara )


alaux302„Ah, mon ami, comment vous la décrire ? Dire qu’elle était belle serait tellement en-dessous de la vérité ! Seul un poète égal à Bharata pourrait évoquer sa beauté sans la trahir. C’est à ce moment-là que nos yeux se croisèrent.Jusqu’à ce jour, ô étranger, je n’arrive pas à comprendre comment je ne suis pas tombé mort sur-le-champ pour renaître aussitôt dans un paradis de béatitude. Il est probable que le fruit de mes actions antérieures n’avait pas encore été épuisé … Il est certain que mon karma, quel qu’il soit, m’a jusqu’ici permis de sortir sain et sauf de nombreux périls et je crois que cela continuera encore longtemps.
Elle posa sur moi des yeux pleins d’amour, le clair de lune se reflétait dans ses larmes et les lèvres tremblantes, elle dit : « Quand tu seras loin et que tu te souviendras de cet instant magique, imagine-toi que je suis ici et que je m’adresse à cet arbre majestueux. Simplement, je ne dirai pas ‘Nala’ mais ‘Kamanita’. »ange_surrealiste
Je la serrai dans mes bras et nos lèvres se rencontrèrent dans un baiser où s’exprimait l’inexprimable. …

Quand Kamanita s’aperçut que Vasitthi avait disparu, une terrible vague de chagrin le secoua jusqu’au plus profond de l’être. Son coeur gela, ses sens se figèrent, comme engourdis. Mais bizarrement la sensation passa bientôt … car Vasitthi avait laissé à Kamanita l’image du Bouddha. C’est tout ce qui restait dans l’espace avec lui et maintenant il le reconnaissait distinctement.

« Ce vieux pèlerin avec qui j’ai passé la nuit à Rajagaha et que j’ai traité de vieux fou était le Bienheureux ! Oh, quel idiot j’ai été ! Y a-t-il jamais eu plus idiot que moi ? Ce que j’attendais comme le plus grand des bonheurs, comme l’aboutissement de toute ma vie, je le possédais déjà depuis des billions d’années. » „

( karl Gjellerup – Der Pilger Kamanita – Le Pelerin Kamanita – 1906 )

Imagini neo-suprarealism – Zademak, Alaux

Exigenta profunzimii (IV) – Andy Goldsworthy

sand-tree-trunksVine un moment cand te desprinzi de conventii si de cunostintele dobandite pentru a-ti redefini propria identitate, propriul spatiu al gandirii, cand regasesti autenticitatea a ceea ce invatatul ne-a facut sa uitam.  Nu pot continua acest blog,  fara aceasta scurta intalnire personala cu Andy Goldsworthy (nascut in 1956).  „Cand e posibil realizez o opera pe zi. Fiecare opera se succede celei dinainte, intr-o linie ce defineste trecerea mea prin viata. Marcheaza timpul meu, creeaza un elan ce-mi da un sentiment puternic al anticiparii viitorului”. As dori ca aceasta scurta intalnire sa debuteze in imagini, pentru a incheia in … tactil. Spatiul virtual nu permite insa tactilul, voi incerca doar sa-l descriu.

Poate ca aceasta desprindere de conventional, a incercat s-o redea in imaginea aceasta de arbori in nisip, cu trunchiul detasat de sol. Si nu doar atat.

„Eu nu refac serpi ai timpului cum nici  Brancusi nu facea pasari sau pesti”.

Andy calatoreste, se intalneste cu locuri. Desertul, pajistea, padurea, plaja, cascada, raul, marea,ghetarul. Insa calatorind prea mult se exerseaza diferenta, nu schimbarea. Pentru a sesiza schimbarea trebuie sa ramai pe loc, simtind ca acolo exista ceva semnificativ si ca poti invata. Incredibile sunt umbrele lui inghetate – cata nemiscare pentru o urma evaporata in roua diminetii.

( incercati sa rezistati in clipul de mai sus pana dupa minutul 3 , mie mi-a placut foarte mult ! )

Timpul si schimbarea se ataseaza unui loc. „Pentru a intelege Timpul trebuie sa lucrez cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul. Trebuie sa anticip fara a prezice viitorul. E un echilibru intre ceea ce vreau sa fac si timpul disponibil. Rareori am timp suficient.”

„Sunt atatea locuri pe care nu ajung sa le vad. Arbori pe care nu-i gasesc. Locuri pe care nu le cunosc.” „Am inteles ca natura se schimba si ca schimbarea e cheia intelegerii ei. Vreau ca arta mea sa fie sensibila la schimbarile din materiale, la anotimpuri si la timp.”  „Frumusetea nu evita dificultatile ci planeaza pe deasupra lor”.

goldsworthy_many

Un Ou in Univers vegheaza, gandurile noastre sunt coaja lui!

egg

„Un Ou era pe-atunci gandirea? al cui era? al nimanui; sau poate-al meu.”

andy_goldsworthy

Arta lui Andy ma duce cu gandul la Horia Bernea, care lansase conceptul de „muzeu-calauza”, care te invata cum sa mergi, cum sa privesti, cum sa intelegi. „Discursul trebuie sa actioneze slab, subtil, fragil, in favoarea lucrurilor, care sunt simboluri emotive si risca prin procesul muzeificarii sa se usuce.” Pamant rosu, tarana, nisip, argila, pietre, iarba, radacini, tije, ramuri, bastonase, frunze, gheata, promoroaca, turturi. Goldsworthy e in efemer, am putea spune ca este un neadaptat la muzealistica. In ceea ce face doar cliseul fotografic poate servi ca martor. E foarte putin in comparatie cu intinderea taramului artei.  Un alt artist contemporan, cel ce lasa vantul sa picteze, al preeriei luminate, al fanului ars, Bob Verschueren spunea „sa traiesti e sa pierzi, sa semeni o parte din tine si sa refaci ceea ce ai pierdut … materia noastra se disperseaza peste tot unde mergem… Paradoxal moartea e cel mai frumos cadou facut omului, caci ea ne insufla urgenta de a vedea, descoperi, face si darui”. ( Un exemplu contemporan de coexistenta a sculpturii si lucrarii vantului ar putea fi considerat „singing ringing tree” aici )…

Acum sa inchidem ochii. Ramanem cu constiinta propriului corp doar, ochii deschisi ne-au proiectat pana acum in peisaj. Cum sa apreciem distantele fara experienta tactila a corpului? Ne intindem pana unde vedem. Cand peisajul este cunoscut, memorat, nu ne mai solicita mirarea si interesul initial, cunoasterea a devenit cumva codificata. Asta explica conventiile in arta, forta simbolurilor si necesitatea de a re-verifica, de a redefini in permanenta conventia privirii. Tactilul e mai putin codificat. Tactilul ne separa de imaginea viitorului. Cand nu mai e acolo corpul sculptorului, al pictorului – cel ce era unealta, opera, corpul-opera va contine inca fluctuatii generatoare de impresii. Uzura pietrelor pardoselii din catedrala din Chartres m-a impresionat mai mult decat  constructia insasi, ca martor al unor trairi individuale si colective identice, ca amprenta. Ne place sa lasam urme noi, ne place ineditul. Amprenta e o cultura involuntara. Cum am putea vizualiza spatiul parcurs de o persoana pe timpul vietii? Putem fotografia efemerul. Dar cum am putea memora tactilul? Doar acesta e printre primele amintiri ale noastre. Tactilul da forma si sens mainii omului.

3018351father-s-hands-holding-baby-s-hands-affiches

Mana cauta, atinge, acopera, strange, mangaie, citeste densitatea sau fluiditatea corpurilor. Lectura tactila e descifrare. Fiindca curentii senzatiei tactile sunt situati la suprafata, nu la interior, sunt mai lipsiti de PROFUNZIME? Contactul e sa parcurgem si cu mainile peisajul, nu doar cu ochii …



Gardianul portii strâmte

poarta_stramtaMotto:

„Greşeşte
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte.“

(Divina Comedie – Dante)

Circula destule parabole despre sentinela, gardieni, paznici ai portii, fara sa le banuim „originea literara”.  Nu voi avea timp sa scriu foarte mult astazi, ce mi-as fi dorit, ar fi sa completeze cititorii scurta mea lista de exemple.  Eu am adaugat la legenda din final , textele din „Procesul” (1925) lui Kafka, „Calatoria pelerinului” (1678 ) de Bunyan si „Purgatoriul” (1321)  lui  Dante .  Daca nu ne-am intalnit inca cu aceste parabole, macar in vise astfel de imagini ne-au aparut. Da! probabil ca irealul nostru e mai usor de vizitat. Paznicul monstruos e intalnit undeva, la o poarta, un loc de hotar, al limitei noastre.  Unii se impietresc privind gardianul infiorator, se opresc acolo in fata portii si asteapta, si asteapta.  Pe indecisi ii gaseste moartea la intrare. Paznicul ce pare mut dar fioros,  pleaca odata cu ei. Cand nu mai e nimic de pierdut, abia atunci, cu o scanteiere de curaj, intreaba gardianul: Dar ce-i dincolo de poarta? Si monstruosul gardian va zice … ” Pai nu stiu? ca era Poarta ta!”.  Daca tot le revine curajul, mai supraliciteza o intrebare: Si de ce stateai asa fioros aici? – „Asa sunt eu ! multi imi zic ca sunt de decor ! si de intimidare !” 😉 . Dincolo de poarta e mai intotdeauna un loc minunat, se poate insa sa fie si infernul.

Opusul acestei atitudini e in „Pilgrim’s progress”,  la poarta unui castel pazit de cavaleri inarmati, cu spada si fiorosi, o mare multime de pretendenti speriati la intrare, iar gardianul are o simpla carte si asteapta mai retras sa scrie numele celor temerari.  Un curajos, se apropie de el, zice: Noteaza numele meu!, trage sabia si se arunca asupra cavalerilor, primeste rani si-si croieste drum prin mijlocul lor, razbate.

Voi lasa textele sa vorbeasca de la sine…

__________________________________________________________________________________

1) Gardianul lui Dante (1231)

michelino_danteandhispoem

văzui că-i poartă, şi că stau supt ea
trei scări de trei colori deosebite
şi-având portar ce mut încă stătea.

şi, tot mai larg privirile-mi ţintiteindia-temple-guardian
pe el, văzui că şade-n capul scării
c-un chip aşa că ele-mi fur’-orbite.

C-o spadă-n mâni, în felul apărării,
ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice,
c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.

— „Voi doi de jos, aşa-ncepu a zice,
ce vreţi şi cine-i cel ce v-a condus?
Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!“

— „Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus
venind, o doamnă, zise-al meu părinte,
de-această poartă chiar acum ne-a spus.“

— „Spre bine paşii ducă-vi-i nainte!
vorbi din nou acel gentil portar.
Păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte!“

Spre ele-am mers; şi prima ca de vargardian_japon
era din piatră lucie, curată
şi lins-aşa că mă reda cum par;

ca purpura, dar mai întunecată,
din piatr-,a doua, aspră şi bătrână,
şi-n lat şi-n lung în multe părţi crăpată;

şi-a treia apoi, a ambelor stăpână,
părea porfir cu-aşa coloare nouă
ca sângele ce-acum zvâcni din vână.

Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă
sta sfântul sol, şezând pe-un prag cum nu e
mai plin de licur clarul strop de rouă.

Văzând că buna vrere-a mea mă suie,
Virgil îmi dete-ndemn: — „Acum tu lui
smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie“.

La sfintele-i picioare m-aşternui,
cerându-i mila porţilor deschise,
ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.guardian-dvarapala

El şapte „P“ pe frunte-atunci îmi scrise
cu-al săbii vârf şi-apoi :— „Pe dealul sfânt
tu vezi de-nchide-aceste răni“, îmi zise.

Culoare de cenuşe,-ori de pământ
ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă;
şi două chei a scos de sub veşmânt,

de-argint şi de-aur, dând ca să deschidă
cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel
şi-aşa-mpăcat-a inima-mi avidă.

— „Când una dintre chei, ne zise el,
o lesne-umblare-n broasca porţii-o neagă,
rămâne-atunci închis acest tunel.

Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă
ştiinţă şi-artă a celui ce-o-nvârteşte,
fiindcă nodul numai ea-l dezleagă.

Când Petru mi le-a dat, a zis: „Greşeşteguardian-anubis_standing
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte.“

şi-mpinse-acele uşi, când loc ne dară.
—„Intraţi, ne-a zis, ci-aveţi de grijă bine.
că,-n urmă-ţi de te uiţi, te-ntorci afară.“

şi, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine
acele două-aripi la poarta sacră,
de fier, şi tari, şi-adânc de vuiet pline,

nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră
n-a fost aşa, văzând cum îi dispare
Metell’ cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.

Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare
şi parc-a fost Te Deum ce-au cântat
şi-un dulce glas s-amesteca-n cântare.

şi, ce-auzeam, în mine-a deşteptat
o stare-aşa precum ţi-e sâmţământul
când voci şi-organe cânt-amestecat

şi-acum auzi, şi-acum n-auzi cuvântul.

( Divina Comedie, Purgatoriul , Cantul IX – Dante 1265 -1321 –in traducerea lui George Cosbuc)


2) „Gardianul lui Kafka”

don_quijote—  Eşti foarte bun cu mine, spuse K.
Mergeau de colo-colo, unul lîngă altul, prin bezna navei.
—  Tu eşti o excepţie printre oamenii justiţiei. Am intai multă încredere în tine decît în oricare dintre ei, deşi cunosc atîţia. Cu tine, pot vorbi deschis.
—  Nu te amăgi, spuse preotul.
—  în ce privinţă m-aş putea amăgi ? întrebă K.
—  Te amăgeşti în privinţa justiţiei, spuse preotul; iar în privinţa aceasta Scripturile care preced Legea spun: un paz­nic al porţii stă dinaintea Legii; la paznicul acesta vine un om de la ţară, să-i ceară îngăduinţa de-a pătrunde înăuntru. Dar paznicul îi spune că nu poate să-l lase să intre în clipa aceea. Omul chibzuieşte şi întreabă dacă i se va îngădui să intre mai tîrziu. „S-ar putea — spune paznicul — dar nu acum.” Paznicul se dă la o parte din faţa porţii, deschisă ca totdeauna, iar omul se apleacă şi priveşte înăuntru. Paznicul vede ce face, rîde şi-i spune: „Dacă ţii atîta, intră, cu toată opreliştea mea. Dar să nu uiţi că eu sunt puternic. Şi cu toate astea, nu sînt decît ultimul dintre paznici. La uşa fiecărei încăperi ai să găseşti paznici din ce în ce mai puternici; începînd de la al treilea, nici eu nu mai sînt destul de tare ca să le pot suporta privirea.” Omul nu se aşteptase la asemenea stavilă, se gîndise că Legea trebuia să fie îngăduită tuturor, întotdeauna, dar acum, cătînd mai bine la paznicul porţii, la haina lui de blană, la nasul lui ascuţit, la barba lui neagră, rară şi lungă, ca de tătar, se hotărăşte să aştepte totuşi pînă cînd i se va da voie să intre. Paznicul îi dă un scăunel şi-i îngăduie să se aşeze lîngă poartă. Omul rămîne acolo, ani îndelungaţi. Şi face tot mai multe încercări ca să capete îngăduinţa de a intra, şi-l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui. Paznicul îl supune uneori la mici interogatorii, îl întreabă despre satul lui şi despre multe altele, dar toate nu sînt decît întrebări indiferente, aşa cum pun domnii cei mari, iar la sfîrşit îi spune mereu, invariabil, că nu-l poate lăsa să intre. Omul, care şi-a luat din belşug tot felul de provizii pentru călătoria lui, foloseşte tot, oricît de preţios ar fi, ca să-l mituiască pe paznic. Şi paznicul porţii ia tot, dar spunîndu-i: „Iau numai ca să nu te poţi tu gîndi că ai neglijat ceva”. Şi-n decursul anilor acelora îndelungaţi, omul nu încetează o clipă să-l observe pe paznic. Şi-i uită pe ceilalţi paznici, şi i se pare că primul este singurul care-l împiedică să pătrundă în Lege. Şi-n primii ani blesteamă cu glas tare cruzimea soartei; iar mai tîrziu, cînd îmbătrîneşte, mormăie doar. Şi cade în mintea copilăriei; iar fiindcă în lungul ani­lor l-a cercetat atît pe paznic încît îi cunoştea şi puricii din blană, îi roagă pînă şi pe purici să-l ajute ca să-l înduplece pe paznic. Pînă la urmă, vederea îi slăbeşte şi el nu mai ştie dacă se întunecă în preajmă cu adevărat sau dacă îl înşală ochii, par atunci desluşeşte în beznă licărirea unei lumini care răzbate prin porţile Legii. De-acum, nu mai are mult de trăit. Iar înainte de-a muri, toate i se îmbulzesc în creier ca să-l silească să pună o întrebare pe care n-a mai pus-o încă niciodată paznicului. Şi, nemaiputînd să-şi ridice trupul înţe­penit, îi face semn paznicului să se apropie. Iar paznicul porţii se vede silit să se aplece foarte tare spre el, căci acum statura lui şi a omului sînt foarte deosebite. „Ce mai vrei să ştii ? îl întreabă paznicul porţii; tare mai eşti nesăţios!” „Dacă toţi oamenii caută să cunoască Legea, spune omul, cum se face că de-atîta amar de vreme nimeni în afară de mine nu ţi-a mai cerut să intre ?” Paznicul porţii vede că omul e la capătul zilelor şi vrînd ca vocea să mai ajungă pînă la timpanul mort, îi urlă în ureche: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, şi o încui.”
—  Deci, paznicul porţii l-a înşelat pe om, spuse imediat K., pe care povestea îl interesase extrem de mult.
—  Nu te grăbi să judeci, spuse preotul, şi nici nu-ţi însuşi păreri străine, fără să cugeti asupra lor. Ţi-am spus povestea după textul Scripturii. Acolo, nu se pomeneşte ni­mic despre înşelăciune.
—  Dar e clar, spuse K., şi prima ta tălmăcire era cît se poate de exactă. Paznicul n-a vorbit decît atunci cînd nu-i mai putea ajuta omului.
—  Paznicul porţii nu fusese pînă atunci întrebat, spuse preotul; gîndeşte-te că era doar un simplu paznic şi că şi-a făcut întreaga datorie.
—  De ce crezi că şi-a făcut întreaga datorie ? întrebă K. •Nu şi-a făcut-o deloc. O fi fost poate datoria lui să-i alunge pe străini, dar pe omul acesta, căruia îi era hărăzită poarta, trebuia să-l lase să intre.
— Tu nu respecţi îndeajuns Scriptura şi schimbi poves­tea, spuse preotul. în ceea ce priveşte intrarea, povestea conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii, una la început, alta la sfîrşit. Prima spune că nu-l putea lăsa pe om să intre în momentul acela, iar cealaltă: „Poarta asta este făcută numai pentru tine”. Dacă ar exista o contradicţie între aceste două lămuriri poate că ai avea dreptate, paznicul l-ar fi înşelat pe om. Dar nu există nici o contradicţie. Dim­potrivă, prima lămurire o anunţă chiar pe cea de-a doua. S-ar putea spune aproape că paznicul porţii îşi depăşea dato­ria, îngăduindu-i omului să întrezărească posibilitatea de-a intra mai tîrziu. La vremea aceea, datoria lui era doar să nu-l lase pe om înăuntru şi, de fapt, mulţi comentatori ai Scriptu­rii se miră că paznicul porţii a putut lăsa să-i scape o aseme­nea aluzie, căci părea să iubească exactitatea şi să-şi facă datoria cu străşnicie. Paznicul veghează ani şi ani fără să-şi părăsească postul şi nu încuie poarta decît la urmă de tot; e conştient de importanţa misiunii sale, căci spune: „Sînt pu­ternic”, şi-şi respectă superiorii căci spune: „Eu nu sînt decît ultimul dintre paznici”. Nu e flecar fiindcă nu pune, în de­cursul anilor, decît „întrebări indiferente” cum le defineşte textul Scripturii; şi nu se lasă mituit, fiindcă spune cînd primeşte daruri: „iau numai ca să nu te poţi tu gîndi că ai neglijat ceva”; paznicul porţii nu se lasă nici înduioşat, nici enervat cînd e vorba de îndeplinirea datoriei, pentru că despre om se spune: „Şi-l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui”; în sfîrşit, şi înfăţişarea lui arată un caracter pedant, nasul lui mare şi ascuţit, barba lungă, rară şi neagră, ca de tătar. Poate exista oare paznic mai credincios ? Dar caracterul lui mai are şi alte trăsături, extrem de favorabile pentru cel care cere să intre; iar trăsăturile acestea arată în orice caz că paznicul porţii şi-a depăşit datoria lăsînd să se întrevadă aluzia despre care  îţi vorbeam, cu privire la posibilităţile viitoare ale omului de a pătrunde în inima Legii. Nu s-ar putea tăgădui că paznicul porţii e oarecum nerod şi îngîmfat — ceea ce, într-o anumită măsură, e tot urmarea neroziei. Oricît de exacte i-ar fi spusele privind puterea lui şi a celorlalţi paznici, despre care el însuşi afirmă că nu ie-ar putea suporta privirea, oricît de exacte, zic, ar fi aceste cuvinte, tonul cu care le spune arată felul lui de-a vedea e umbrit de nerozie şi de îngîmfare. în legătură cu aceasta, comentatorii spun că „poţi să înţelegi un lucru şi totodată să te înşeli în privinţa lui”. în orice caz, te vezi nevoit să admiţi că oricît de slab s-ar manifesta îngîmfarea, nerozia, ele reduc eficacitatea păzirii porţii şi sînt lipsuri fn caracterul paznicului. La aceasta mai trebuie adăugat că paznicul porţii pare binevoitor din fire, că nu rămîne tot­deauna o persoană oficială. El glumeşte încă de la început, poftindu-l pe om să intre în ciuda opreliştii pe care o menţine; apoi, în loc să-l alunge, se spune că-i dă chiar un scăunel şi că-l lasă să se aşeze lîngă poartă. Răbdarea cu care îngăduie ani de zile stăruinţele omului îl arată milos din fire, ca şi micile interogatorii pe’care le începe, darurile pe care le acceptă şi generozitatea cu care îi permite omului să blesteme |l faţa lui cruzimea destinului pe care îl reprezintă acolo tocmai el, paznicul. Nu orice paznic ar fi procedat aşa. Iar la urmă, nu se apleacă el adînc spre om numai la un semn al acestuia, ca să-i dea posibilitatea să pună ultima întrebare ? In cuvintele lui nu există decît o uşoară urmă de enervare, atunci cînd spune: „Tare mai eşti nesăţios !” dar şi cuvintele acestea paznicul porţii le rosteşte atunci cînd ştie că totul s-a sfîrşit; unii merg mai departe şi spun că aceste cuvinte „Tare mai eşti nesăţios !” exprimă un fel de admiraţie amicală, din care n-ar lipsi, fireşte, o anumită bunăvoinţă îngăduitoare. In orice caz, figura paznicului porţii se conturează cu totul lltfel decît crezi tu.

—  Tu cunoşti povestea mai bine decît mine şi de mai multă vreme, spuse K.
Tăcură amîndoi o vreme, apoi K. întrebă: I — Crezi deci că omul n-a fost înşelat ?
—  Nu mă înţelege greşit, răspunse preotul. Eu mă mulţumesc doar să-ţi expun diversele păreri care există în privinţa aceasta. Nu da prea multă importanţă comentarii­lor. Scriptura e invariabilă şi comentariile nu sînt, adeseori, decît expresia deznădejdii comentatorilor. în cazul pe care-l discutăm, există chiar comentatori care susţin că paznicul porţii ar fi fost cel înşelat.
—  Comentatorii aceştia merg cam prea departe, spuse K. Şi cum argumentează ei ?
—  Afirmaţia lor, spuse preotul, se bizuie pe nerozia paznicului. Se spune că el nu cunoştea interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuia să-l facă întruna, în faţa porţii. Co­mentatorii socotesc drept puerilă părerea lui despre interior şi consideră că paznicul însuşi se teme de lucrurile cu care vrea să-l înspăimînte pe om; ba spun că se teme chiar mai mult decît omul, căci acesta nu cere decît să intre, chiar după ce i s-a vorbit despre cumpliţii paznici ai porţilor dinlăuntru pe cînd paznicul porţii de afară nu vrea să intre, sau cel puţin nu ni se vorbeşte despre o asemenea dorinţă. Alţii spun, ce-i drept, că el probabil a intrat, din moment ce-a fost primit în slujbă şi că numirea lui nu putea să se facă decît în interior. Dar li se poate răspunde, pe bună dreptate, că putea la fel de bine să fie numit din interior fără ca el să fi intrat vreodată şi că, oricum, n-ar fi putut să meargă prea departe, fiindcă nu putea suporta privirea celui de-al treilea paznic. De altfel, nu se spune nicăieri că în decursul numeroşilor ani cît a aştep­tat omul, paznicul porţii ar fi povestit vreodată ceva despre interiorul Legii, cu excepţia cuvintelor despre paznicii dinăuntru. Fireşte, s-ar putea să nu fi avut voie să vorbească, dar nici despre interdicţia aceasta nu ni se pomeneşte nimic. Se poate deci conchide că el nu cunoaşte nici înfăţişarea, nici semnificaţia interiorului şi că se înşală în privinţa lor. Dar se înşală şi în privinţa omului de la ţară, căci îi este inferior, fără să ştie. Că el îl tratează ca pe un inferior, se vede clar din numeroasele pasaje pe care ţi le mai aminteşti. Dar că în realitate îi este inferior, se vede la fel de clar din părerea pe care o exprim aici. Mai întîi, omul liber e superior celui constrîns. Iar omul care a venit, e într-adevăr liber, poate să se ducă unde îi place; numai poarta Legii îi este oprită, dar şi aceasta numai de-o singură persoană, de paznic. Dacă se aşază pe scăunel, lîngă poartă, şi rămîne acolo toată viaţa lui, face asta voluntar; povestea nu pomeneşte nicăieri că’ ar fi fost constrîns. Pe cîtă vreme paznicul porţii, dimpotrivă, e legat de postul său prin slujba pe care o are; el n-are dreptul să se îndepărteze în exterior şi, după cît se pare, nici să pătrundă în interior, chiar dacă ar vrea. Iar pe deasupra dacă, ce e drept, e în slujba Legii, n-o slujeşte decît în legătură cu poarta de afară; deci, efectiv numai pentru omul căruia îi e destinată poarta. Iată încă un motiv ca să vedem în el un subaltern. Şi e de presupus că ani întregi a făcut o muncă deşartă — o viaţă de om cum se zice — căci e spus că vine un om, prin urmare un bărbat în toată firea, ceea ce presupune că paznicul porţii a trebuit să aştepte multă vreme pînă să-şi îndeplinească slujba sau, mai precis, atît cît j-a plăcut omului care a venit cînd a vrut. Şi pînă şi sfîrşitul slujbei lui depinde de omul venit, căci ea nu încetează decît la sfîrşitul vieţii omului; iată deci că îi rămîne subordonat pînă la sflrşit. Iar textul accentuează clipă de clipă că pazni­cul porţii pare să ignore complet toate acestea. Comentatorii nu văd nimic de mirare în asta, căci paznicul porţii, după părerea lor, se înşală încă şi mai grav asupra unui ah punct, adică asupra propriei sale slujbe. într-adevăr, nu spune el oare, la sfîrşit: „Acum plec şi încui” ? Dar la început se spune că poarta Legii era deschisă ca totdeauna, şi-atunci, dacă e deschisă „totdeauna”, adică independent de durata vieţii omului căruia îi era hărăzită, nici paznicul însuşi n-o poate închide. în privinţa aceasta părerile se împart. Unii spun că paznicul, cînd declară că va închide poarta, nu vrea să dea decît un răspuns, alţii că vrea să-şi sublinieze îndatori­rea serviciului, alţii, în sfîrşit, că vrea să-i stîrnească omului o ultimă remuşcare, un ultim regret. Dar un mare număr de comentatori sînt de acord că el nu va putea să închidă poarta. Ei cred chiar că, la sfîrşit cel puţin, paznicul porţii îi rămîne inferior omului şi în ceea ce priveşte cunoaşterea, căci omul vede strălucirea care răzbate prin porţile Legii, pe cînd paznicul rămîne mereu cu spatele spre poartă, în calitatea lui de paznic, şi nu mărturiseşte prin nici un cuvînt că ar fi observat vreo schimbare.
— Toate aceste sînt bine justificate, spuse K  după ce urmărise unele pasaje din explicaţiile preotului, repetîndu-le oi jumătate glas. Toate acestea sînt bine justificate; acum Cred şi eu că paznicul e cel înşelat. Dar ele nu înlătură prima mea părere, care chiar coincide parţial cu cea dobîndită acum. într-adevăr, puţin importă dacă paznicul porţii vede clar sau nu. Eu spuneam că omul e înşelat. Dacă paznicul vede clar, ar putea exista anumite îndoieli; dar dacă paznicul e înşelat, atunci înşelarea lui se răsfrînge inevitabil şi asupra Omului. Atunci paznicul încetează de-a mai fi un înşelător, chiar pare atît de nerod, încît ar trebui alungat imediat din slujbă. Gîndeşte-te că dacă eroarea în care se află nu-i dău­nează lui cu nimic, în schimb ea e de-o mie de ori mai peri­culoasă pentru om.
—  Cu asta te loveşti de părerea contrarie, spuse preotul. Unii susţin că povestea nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic. Oricum ne-ar părea, el rămîne tot un slujitor al Legii, aparţine deci Legii şi e scos de sub judecata ome­nească. Şi în cazul acesta trebuie, de asemenea, să nu-l mai socoteşti inferior omului. Căci numai faptul că e legat prin slujba sa de-o poartă a Legii — fie ea una singură — îl aşaza incomparabil mai sus decît omul care trăieşte în lume, oricît de liber ar fi el. Omul abia vine la Lege, pe cîtă vreme pazni­cul se află mai demult acolo. El e pus în slujbă de Lege; a te îndoi de demnitatea paznicului înseamnă a te îndoi de Lege.
—  Eu nu sînt de acord cu părerea aceasta, spuse K. şi clătină din cap. Căci, dacă o accepţi, trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul. Şi mi-ai arătat tu însuţi, pe larg, motivele pentru care un asemenea lucru nu e posibil.
—  Nu, spuse preotul, nu trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul, e de ajuns să socoteşti că e necesar.
—  Jalnică părere, spuse K.; ea face din minciună o lege a lumii.
K. încheie astfel discuţia, dar fără să-şi spună şi ultima părere. Era prea obosit ca să poată adînci toate consecinţele poveştii, şi-apoi ea îi împingea mintea pe căi neobişnuite, îl îndemna spre locuri fantastice, mai potrivite pentru dis­cuţiile tribunalului decît pentru el. Povestea iniţială se de­formase, devenise de nerecunoscut, şi el nu dorea decît s-o uite; preotul îl suportă cu mult tact şi-i acceptă încheierea fără să spună un cuvînt, deşi nu se potrivea deloc cu propria lui părere.
Continuară cîteva clipe să se plimbe amîndoi, tăcuţi. K. se ţinea pas cu pas de preot, căci bezna îl împiedica să recu­noască drumul. Lămpiţa pe care o avea în mînă se stinsese de mult. O clipă K. văzu licărind, chiar în faţa lui, statuia de argint a unui sfînt care pieri imediat în întuneric. Ca să nu depindă cu totul de preot, K. îl întrebă :
—  Am ajuns cumva lîngă intrarea principală ?
—  Nu, spuse preotul, sîntem foarte departe de ea. Vrei să pleci de pe acum ?
Deşi în clipa aceea se gîndea la cu totul altceva, K. răspunse imediat:
— Sigur, trebuie să plec. Sînt procuristul unei bănci şi sînt aşteptat acolo; am venit doar ca să-i arăt catedrala unuia dintre clienţii noştri străini.
—  Bine, du-te’ atunci, spuse preotul şi-i întinse mîna.
—  Dar nu mă pot descurca singur în bezna aceasta, spuse K.
—  Caută să ajungi la peretele din stînga, spuse preotul, şi mergi de-a lungul lui, fără să-l părăseşti; ai să găseşti o ieşire.
Abia se depărtase preotul cu cîţiva paşi, cînd K. îi strigă cu glas tare:
—  Mai aşteaptă, te rog! I — Aştept, spuse preotul.
—  Nu mai doreşti nimic de la mine ? întrebă K.
—  Nu, spuse preotul.
—  Adineauri erai atît de binevoitor, spuse K. îmi expli­cai tot, şi acum mă laşi, de parcă nici nu ţi-ar păsa de mine.
—  Dar tu mi-ai spus că trebuie să pleci, răspunse preo­tul.
—  Sigur, spuse K., dar înţelege.
—  Mai întîi înţelege tu însuţi cine sînt eu, spuse preotul.

( Versiunea lunga , compilata de Max Brod in  „Procesul” , trebuie sa verific daca in traducerea lui Gellu Naum)

( exista un text scurt,  publicat in 1915 de Kafka insusi, nuvela „In fata legii”)

3) „Gardianul lui Bunyan”

pilgrim_gateSo, in process of time, Christian got up to the gate. Now, over the gate there was written, “Knock, and it shall be
opened unto you.” Matt. 7:7. He knocked, therefore, more than once or twice, saying,“May I now enter here? Will he withinOpen to sorry me, though I have beenAn undeserving rebel? Then shall I Not fail to sing his lasting praise on high.” At last there came a grave person to the gate, named Goodwill, who asked who was there, and whence he came, and what he would have.

[…]

I saw also, that the Interpreter took him again by the hand, and led him into a pleasant place, where was built a stately palace, beautiful to behold; at the sight of which Christian was greatly delighted. He saw also upon the top thereof certain persons walking, who were clothed all in gold. Then said Christian may we go in thither? Then the Interpreter took him, and led him up towards the door of the palace; and behold, at the door stood a great company of men, as desirous to go in, but durst not. There also sat a man at a little distance from the door, at a table-side, with a book and his inkhorn before him, to take the names of them that should enter therein; he saw also that in the doorway stood many men in armor to keep it, being resolved to do to the men that would enter, what hurt and mischief they could.
Now was Christian somewhat in amaze. At last, when every man started back for fear of the armed men, Christian saw a man of a very stout countenance come up to the man that sat there to write, saying, “Set down my name, sir;” the which when he had done, he saw the man draw his sword, and put a helmet on his head, and rush towards the door upon the armed men, who laid upon him with deadly force; but the man, not at all discouraged, fell to cutting and hacking most fiercely. So after he had received and given many wounds to those that attempted to keep him out, Matt. 11:12; Acts 14:22; he cut his way through them all, and pressed forward into the palace; at which there was a pleasant voice heard from those that were within, even of those that walked upon the top of the palace, saying, “Come in, come in, Eternal glory thou shalt win.”

aceeasi bucatica din Cap 2. in franceza :

„Ensuite l’Interprète prit le Chrétien par la main et le conduisit dans un lieu de plaisance où il y avait un palais magnifique et fort agréable à voir. Je vis aussi quelques personnes qui marchaient sur le faîte du palais, vêtues d’habillements d’or. Le Chrétien demanda à l’Interprète s’il lui serait permis aussi d’y entrer. Et je vis à cette porte une grande multitude de gens qui témoignaient, à leur contenance, en avoir un grand désir; mais ils n’osaient pas. Il y avait également un homme assis derrière une table placée un peu à côté de la porte, ayant devant lui une écritoire et un livre pour inscrire tous ceux qui devaient y entrer. Je vis encore que sur la porte il y avait plusieurs hommes armés, avec dessein de tuer ceux qui tenteraient de forcer le passage. Sur cela, le Chrétien parut tout consterné. Mais comme presque tous reculèrent par la crainte de ces gens armés, je vis un homme, qui paraissait d’une valeur extraordinaire, monter vers celui qui était assis à cette table, et lui dire: „Ecris mon nom”. Cela accompli, il ceignit une épée et mit un casque sur sa tête, se tourna droit vers la porte, en se jetant avec un courage intrépide sur les hommes armés, qui, de leur côté, le reçurent avec une fureur sans égale. Mais cet homme, sans perdre courage, fendit la foule de ses ennemis en frappant à droite et à gauche; de sorte qu’après avoir reçu plusieurs blessures, et après avoir, de son côté, blessé ses ennemis, il passa au milieu d’eux et pénétra jusque dans le palais. A l’instant on entendit un cantique qu’entonnèrent ceux qui se promenaient sur le faîte du palais, et dont voici les paroles.Courage! entrez dans ce palais de gloire!C’est ici les séjour de l’immortalité,Où vous allez jouir du fruit de la victoire Pendant toute l’éternité. Dès que cet homme fut entré, il fut vêtu d’un habit magnifique comme tous les autres. Et le Chrétien commença un peu à sourire, disant: – Il me semble que je pourrais dire sans me tromper, ce que cela signifie. Laisse-moi aller là-dedans.”

( un text clasic al literaturii engleze – „Pilgrim’s Progress” – 1678 – John Bunyan )

Imagini – gardieni ai templului in Japonia, India, Egipt, gravuri „Pilgrim’s progress” si „Dante con in mano la Divina Commedia” – Florenta – Domenico di Michelino

Despre „Cel Verde”

Pentru a contrabalansa „masculinul” si ariditatea sau exotismul  textului ce urmeaza, imi permit sa adaug aceasta ambianta sonora, de aceasta data, ce poate parea unora nepotrivita. Unele din ideile expuse succint vor parea sau chiar sunt divergente. Calea de rezolvare a divergentelor e imbinarea reflexiei cu dezvaluirea intuitiva. Inteleg intotdeauna cei ce vor sa inteleaga.
Sunt in fata unui raft cu 2000 de volume de mistica musulmana, alaturi alte 2000 de volume de mistica iudaica, si inaintea lor alte 7000 de volume de exegeza si mistica crestina. Le privesc, zambesc, am la dispozitie doar o ora, fara catalog, singur, pentru a gasi CEVA pe subiectul care ma intereseaza acum, despre care doresc sa scriu cateva randuri. Sunt impotriva vulgarizarii, achizitiei fara efort, propagandismului fara intelegere. De indata ce cineva reuseste sa sintetizeze ceva informatii pe un subiect din afara "coloristicii" mioritice locale, intelectualul roman se grabeste sa-l inzestreze cu cine stie ce autoritate. Cei informati par astazi mai eclectici decat insesi sursele lor.  Admir efortul editurilor de a face accesibile, printr-o alegere atenta si reconstruire, anumite texte. Am avut adesea senzatia, ca publicul interesat roman, isi alege subiectele si pasiunile in functie de ultimele aparitii din librarii. E bine (?), se poate sesiza, o anumita sincronicitate,  e profitabil pentru dezbateri ...si zbateri. Nevoia unora de agitatie o numim ambitios astazi gust al cercetarii. Mai bine decat atrofiere intelectuala si reactie doar la ceea ce am fost dresati sa reactionam.
_
Andrei Scrima intr-un curs din mai 1978 la Facultatea de Stiinte Religioase a Universitatii Saint-Joseph din Beirut despre experienta spirituala, pomeneste de un personaj enigmatic ce rasare de Nicaieri, aproape nesesizat de laici, in Vechiul Testament: Melchisedec. Nu e singurul personaj ce apare DEVREME, la inceputul Traditiei. Gasisem si eu Geneza 14.18  , Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, Cap. 7 ,  Psalmul 109,  scotocind SI prin putinele lucrari avand ca tematica lumile nesesizabile si  inaccesibile ( taramul celalalt din basmele noastre, Paradesha , Shagri La, Insulele Albe, Avalon, Salem, ... si celelalte ). Se intreba Scrima ( vezi "Experienta spirituala si limbajele ei" - Humanitas 2008 ), sta oare Melchisedec ( talcuit rege al dreptatii, rege al pacii, al Salemului)  si el in "locul originilor"? (adaug un cuvant din limba celta: A-von!). Apare o clipa si dispare, transcendent, neimplicat in istorie. Inaintea realizarii planului istoric prin Abraham, Melchisedec e deja prezent pe un nivel superior, de "dincolo". Modernii  l-ar putea considera si drept imaginea holografica a lui Iisus, proiectata cumva peste timpuri. Binenteles ca, familiarizat cu mediul traditiei islamice, Scrima va aminti, pe langa misteriosii Ilie, Ioan Botezatorul si Ioan evanghelistul  (la care eu as adauga, inaintea tuturor, pe "misterioasa" fecioara Maria ), pe Al-Khadir - "Cel Verde".
al_khadirPersonajul Al-Khadir,  mi-a retinut atentia dupa lectura Coranului, incurajat, in timpul unui ramadan, de o cunostiinta temporara, un profesor si caligraf de limba araba. Scrima aminteste despre traditiile musulmane ce-l considera pe Al-Khadir legat de izvorul vietii, aparandu-i lui Moise in misteriosul "loc de intalnire al celor doua mari", metafora pentru intalnirea  lume terestra, lume cereasca sau confluienta dintre corp si spirit. Coran Surata 18, AL-KAHF (pestera).18.60-82 aici .
Gasim in povestile sufi motivul pentru care Moise il intalneste pe "cel Verde"- Al-Khadir: Moise e intrebat de un evreu "este cineva pe pamant care are mai multa stiinta decat tine?", iar Moise a raspuns "Nu". Un raspuns mai potrivit ar fi fost "Dumnezeu stie mai bine." Dumnezeu intervine si-i reveleaza lui Moise: "Ce stii tu cui daruiesc eu stiinta? La confluenta dintre mari e cineva care are mai multa stiinta decat tine." Cand Moise aude aceasta doreste imediat sa-l intalneasca pe necunoscut. Cum sa nu fi dorit cu ardoare sa completeze cunostiinte pe care el nu le avea? Il intreba pe Dumnezeu unde si cum il va putea intalni:alphabet-arabe "Mergi catre mare, ia din raul asta un peste, da-l servitorului tau. In momentul in care vei uita pestele, si cand el iti va scapa, atunci vei intalni pe cel ce tu cauti. E la confluenta intre doua mari." Locul si timpul propus de Dumnezeu nu are determinare exacta. Moise si servitorul sau, pleaca in cautarea acelui loc, pe drum langa un izvor, de langa mare,  pestele prinde viata, sare in apa vie, fara ca cei doi sa-si dea seama.  Cand Moise si slujitorul sau fac popas pentru a manca, descopera ca pestele  a disparut, un miracol. Se hotarasc sa se intoarca pe urmele pasilor lor , caci ajunsesera acolo "unde pierdusera pestele". Asa s-au intalnit cu cel ce primise gratia si intelepciunea lui Dumnezeu. "Nu poti, propune Moise, sa-mi daruiesti si mie din intelepciunea daruita tie de Dumnezeu? Pot sa te urmez, astfel incat sa ma inveti din ceea ce tu ai invatat, ca buna calauzire?" (C. 18.66).
Al-Khadir ii raspunde "Nu vei putea suporta tovarasia mea. Tu nu vei avea rabdare cu mine. Cum vei putea tu sa rabzi cele ce nu cuprinzi tu cu stiinta? " ( C.18.68). Daca Dumnezeu doreste, ma vei afla tu rabdator si nu ma voi impotrivi nici uneia din poruncile tale." (C18.69). "Bine", spune strainul," daca vrei sa ma urmezi, nu ma intreba despre nici un lucru, cata vreme nu-ti pomenesc nimic despre el." De aici recitul prezinta trei fapte stranii ale voiajului lui Moise cu  Al Khadir, sabotarea unei corabii a celor 10 frati oropsiti, ( 5 , cei bolnavi, se aflau pe corabie si 5 pe tarm, caci puteau munci: un orb, un surd,un mut, un handicapat si un nebun.), uciderea unui tanar si intarirea unui zid ce statea sa se pravaleasca. De fiecare data Moise ii reproseaza actiunile, iar Al-Khadir ii cere sa fie rabdator pana ii va ingadui sa se desparta. Inainte de a se desparti pentru totdeauna ii va explica ratiunea gesturilor sale, dezvaluindu-le sensul. - vezi C.18.79-82. Intarzierea explicatiei creeaza un conflict intern de care Dumnezeu e multumit. Nu exista acceptare fara conflict.  Un profet poate ignora lucruri care au fost revelate altui profet? Pestele omorat de pasiuni si care reinvie e oare inima care revine la viata, plonjand in oceanul sfinteniei? "Cel Verde" e modelul initiatorului direct, neconditionat de timp si spatiu. Spre deosebire de profet, ancorat puternic datoriei fata de limbaj si intermediere,  atitudinea didactica a lui Al Khadir e una de armonie relationala prin intermediul probelor. Pentru multi, Al-Khadir e parabola intalnirii domeniului religios cu cel initiatic; binenteles ca René Guénon (1886-1951) declara " am multe de spus in legatura cu acest subiect, dar ma indoiesc ca le voi scrie." ( 1938 ) ( am gasit un site dedicat aici) . Desi Guenon refuza sa discute anumite subiecte, permitea revistei "Voalul lui Isis" la care era redactor sa publice anumite traduceri de tratate si articole avand ca tematica initierea. O scrisoare a sa din 14 martie1937 este reprodusa in culegerea de texte postuma intitulata "Initiere si realizare spirituala" (1978  ).( "El-Khadir est proprement le Maitre des Afrad, qui sont independants du Qutb et peuvent mème n'ètre pas connus de lui; il s'agit bien, comme vous le dites, de quelque chose de plus <<direct>>, et qui est en quelque sorte en dehors des functions definies et délimités, si élevées qu'elles soient; et c'est pourquoi les nombre des Afrad est indéterminé.") al-khizrAl Khadir e considerat un maestru al solitarilor ("afrad"), a celor ce sunt dincolo de caile normale de initiere ( prima fiind cea istorica,comunicata in sanctuare si traditii sub indrumarea unui invatator,maestru autorizat si cealalta una spontana). "Solitarii" nu au discipoli, nu-si revendica invataturi, nu impun disciplina, daruiesc stiinta lor ca un dar ce-l putem primi sau refuza, au renuntat definitiv la oric actiune izvorata din voina proprie, sunt purtati de ceva, de o forta, pe care o putem numi iubirea de Dumnezeu. Iconografia Asiei occidentale il reprezinta ca un personaj in varsta, imbracat in verde, purtat pe apa de un peste.
_
M-am lungit, imi cer scuze. Sa revin deci la rafturi.  Alegerea a fost Ibn Arabi, pe care Corbin il numea "doctor maximus", iar Massignon "gramatic al esoterismului". Din primele pagini e explicat efortul de interpretare, ce inseamna alegerea dispozitiei interioare gratie careia inspiratia vine. "Al-quiyas" - rationamentul prin analogie, nu constitue un argument decisiv pentru a accepta drept bun ceva.  Cei ce realizeaza opere (ta'ammul) se disting de profet, si sunt numiti "afràd"-singurateci, sau "muqarrabun"-apropiati.  In "Futuhat Makkiyya" - "Les illumination de la Mecque" (texte din 1203-1231), andaluzul  Ibn Arabi il desemneaza pe Al-Khadir "min ru' asa'hadha l-manzil", drept "unul din sefii acestei asezari", in sens de afinitate cu Supremul. Ibn-Arabi citeaza pe Al-Khadir intreband pe Moise:" Cum vei suporta tu pe cei ce nu imbratiseaza experienta ta? ".  La Moise functia de trimis emana dintr-o pura electiune divina (ik htisas), Al Khadir constitue o etapa obtinuta prin achizitie (ikhtisab) prin parcurgerea tuturor etapelor. Dar acesta nu e acelasi dar divin ca cel acordat lui Moise. Faptul ca detine o stiinta necunoscuta lui Moise, nu afirma superioritatea "Celui Verde"." Cel ce totalizeaza toate etapele nu mai are etapa" ( Coran 41.53). Cei doi sunt intr-o relatie, am putea-o numi de delicatete, fiecare a primit un gust de Dumnezeu. Al-Khadir respecta el insusi ordinea adusa de Moise, urmandu-si legi proprii. El respecta chiar dorinta lui Moise de a-l parasi, din consideratie pentru rangul trimisului.
Voi incheia cu o fraza pe care eu am tradus-o  improbabil, mai enigmatic, din Ibn Arabi: "Cel ce cunoaste ratacirea ghidarii, nu strabate distante lungi."  :-)gabriel_en_arabe
_____________________________________________________________________________________________
1.) Geneza 14.18Şi când se întorcea Avram, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşit înainte regele Sodomei în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor. 18. Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. 19. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis: "Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. 20. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!" Şi Avram i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate. Mai amplu, pe interesantul blog: Ioan Usca << aici

2.) Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, Cap. 7
" Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat, 2. Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, 3. Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea. 4. Vedeţi, dar, cât de mare e acesta, căruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război. 5. Şi cei dintre fiii lui Levi, care primesc preoţia, au poruncă după lege, ca să ia zeciuială de la popor, adică de la fraţii lor, măcar că şi aceştia au ieşit din coapsele lui Avraam; 6. Iar Melchisedec, care nu-şi trage neamul din ei, a primit zeciuială de la Avraam şi pe Avraam, care avea făgăduinţele, l-a binecuvântat. 7. Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare. 8. Şi aici iau zeciuială nişte oameni muritori, pe când dincolo, unul care e dovedit că este viu. 9. Şi ca să spun aşa, prin Avraam, a dat zeciuială şi Levi, cel ce lua zeciuială, 10. Fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam, când l-a întâmpinat Melchisedec. 11. Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron? 12. Iar dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât şi schimbarea Legii. 13. Căci Acela, despre Care se spun acestea, îşi ia obârşia dintr-o altă seminţie, de unde nimeni n-a slujit altarului, 14. Ştiut fiind că Domnul nostru a răsărit din Iuda, iar despre seminţia acestora, cu privire la preoţi, Moise n-a vorbit nimic. 15. Apoi este lucru şi mai lămurit că, dacă se ridică un alt preot după asemănarea lui Melchisedec, 16. El s-a făcut nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nepieritoare, 17. Căci se mărturiseşte: "Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec". 18. Astfel, porunca dată întâi se desfiinţează, pentru neputinţa şi nefolosul ei; 19. Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu. 20. Ci încă a fost la mijloc şi un jurământ, căci pe când aceia s-au făcut preoţi fără de jurământ, 21. El S-a făcut cu jurământul Celui ce I-a grăit: "Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi: Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec". 22. Cu aceasta, Iisus S-a făcut chezaşul unui mai bun testament. 23. Apoi acolo s-a ridicat un şir de preoţi, fiindcă moartea îi împiedica să dăinuiască. 24. Aici însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare (veşnică). 25. Pentru aceasta, şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei. 26. Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile. 27. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta o dată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă pe Sine însuşi. 28. Căci Legea pune ca arhierei oameni care au slăbiciune, pe când cuvântul jurământului, venit în urma Legii, pune pe Fiul, desăvârşit în veacul veacului" .
3) Psalmul 109
Zis-a Domnul Domnului Meu: "Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". 2. Toiagul puterii Tale ţi-l va trimite Domnul din Sion, zicând: "Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi. 3. Cu Tine este poporul Tău în ziua puterii Tale, întru strălucirile sfinţilor Tăi. Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut". 4. Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: "Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec".

4) Coran Surata 18, AL-KAHF (pestera).18.60-82

60 : ... Il arriva que Moussa (Moïse) dit à son valet au cours d'un voyage : "Tant que je n'aurai pas atteint le confluent des deux mers, je ne cesserai de marcher, dussé-je y mettre des années entières."
61 : Ils atteignirent enfin le confluent des duex mers. Entre-temps, comme ils avaient ommis d'avoir l'oeil à leur poisson, ce dernier avait sauté dans la mer et avait disparu.
62 : Lorsqu'il eurent repris leur route, Moussa dit à son jeune valet : "Ce voyage nous a fatigués. Ne pourrais-tu nous servir à déjeuner ?"
63 : "Te rappelles-tu, lui répondit son disciple, quand nous nous sommes arrêté près du rocher ? Juste à ce moment, je n'ai plus prêté attention au poisson : négligence que le Sheytan à dû m'inspirer. C'est alors que le poisson, chose étonnante, a replongé dans la mer."
64 : "C'est là précisément, dit Moussa, le lieu que je cherchais." Ils retournèrent sur leurs pas.
65 : Ils firent alors la rencontre de l'un de nos serviteurs qui avait été touché de notre grâce et avait été initié à notre sagesse.
66 : "Ne pourrais-tu, lui proposa Moussa, m'agréer pour discipleet m'initier à quelque peu de cette sagesse que tu tiens d'Allah ?"
67 : L'inconnu lui fit observer alors : "Tu ne sauras jamais supporter ma compagnie.
68 : Car comment pourrait-on affronter de sang-froid certaines choses que l'on ne peut s'expliquer ?"
69 : "Tu verras, répondit Moussa ! Je serais toujours d'humeur égale et toujours soumis à tes ordres, si Allah le veut."
70 : "Eh bien ! dit l'étranger, si tu veux être mon disciple, ne me questionne sur aucun fait ! Attends que je t'en parle le premier !"
71 : Ils firent route ensemble. Il arriva qu'ils prirent place à bord d'un vaisseau. L'homme s'empressa d'entailler le flanc du navire. Moussa s'écria, indigné : "L'as-tu ainsi saboté pour noyer l'équipage ? Ton geste est vraiment inqualifiable."
72 : "Ne t'ai-je pas dit que tu perdrais vite ta patience en ma compagnie ?" lui dit l'inconnu.
73 : "Ne m'en veux pas, maître, de mon oubli, fit Moussa, et point ne me soumets à trop rude épreuve."
74 : Sur ce, ils reprirent leur chemin. Ils rencontrèrent un jeune homme. L'inconnu s'empressa de le tuer. "Quioi donc, sursauta Moussa, tuer ainsi un être innocent et qui n'a point lui-même commis de meurtre ! Ne voilà-t-il pas un acte odieux ?"
75 : "Ne t'avais-je pas dit, dit l'étranger, que tu perdrais vite ta patience à mes côtés ?"
76 : Moussa répondit : "S'il m'arrive encore de te questionner, tu rompras ton lien avec moi. Tu n'as été en vérité que trop patient à mon égard !"
77 : Ils se remirent en route. Ils se trouvèrent bientôt parmi la population d'une cité. Ils demandèrent aux habitants de les héberger. Les deux voyageurs s'aperçurent qu'un mur menaçait ruine ; l'étranger le consolida. Et Moussa alors de s'étonner : "Que ne réclames-tu un juste salaire pour ton travail ?"
78 : "C'est chose faite à présent, répartit l'inconnu, nous nous séparons pour toujours. Je vais seulement t'expliquer ce que tu étais impatient de savoir :
79 : Pour le bateau, il appartenait à de pauvres matelots. J'ai voulu l'endommager eh apparence : me souverain du pays allait bientôt, je le savais, réquisitionner tous les bateaux utilisables.
80 : Quant au jeune homme, sachnt que ses parents croyants et d'une grande piété, nous avons cru qu'abusant de leur faiblesse, il ne les entraîne à sa suite dans la révolte et l'impiété.
81 : Nous avon voulu qu'en échange, Allah leur fit don d'un fils plus pur et plus attentionné envers ses parents.
82 : Pour le mur enfin, il était l'héritage des deux orphelins de la ville, et sous le mur, il y avait un trésor leur revenant de droit. Leur père était un homme de bien. Le Seigneur, dans sa bonté, a décrété que, parvenus à l'âge d'hommes, ils pussent eux-mêmes retrouver leur bien. Je n'ai point fait cela de ma propre initiative. Voilà les choses dont tu étais impatient de connaître le sens..."