„Prietene, pentru ce ai venit?”

Nici o prietenie nu se leaga doar cu gandul, sau doar cu scrisul.

Suntem mereu in cautarea prietenului desavarsit. Cand insa timpul incepe sa-ti imputineze prieteniile, sa ti le slabeasca in loc sa le intareasca, incepi sa te ingrijorezi.

Prieteniile in care nu avem dreptul sa ne spunem totul trebuie desfiintate, sunt false prietenii, se rup fara regrete, caci s-au format superficial. Poti sa ai cu cineva relatii prietenesti, fara sa-ti fie prieten. Cand in prietenie amesteci egoul agresiv, sau cand e bazata pe fictiuni, aceasta se desfiinteaza. Prietenia are ritmul ei, potrivirile ei. Faci lucruri cu prieteni ca din obisnuinta – acea pozitiva obisnuinta a firescului. O prietenie nepotrivita se va anula singura la moment dat. Un gest, un cuvant, o reactie, un orgoliu, o simpla manie sunt suficiente sa intunece totul.

Cui altul, daca nu unui prieten poti sa-i spui povestirile pe care nimeni nu poate sa le auda? Prietenii adevarati isi marturisesc cel mai limpede tocmai ceea ce doresc sa ascunda. Cand parerile coincid intru totul incep sa-si impartaseasca treptat tot ce le framanta sufletul. Pana la urma, fiecare isi dezvaluie taina in intregime!

De un prieten te desparti doar cu bucuria de a te revedea. Fara aceasta bucurie totul s-a dus. Prietenia e ca o forma de sfiala…

Mi s-a intamplat sa critic prieteni remarcabil de inteligenti, dar nu mi-am dorit vreodata sa-l las pe celalalt lovit de intristare. Dar ei s-au intristat! Uneori adevarul e o otrava mortala! Cand prietenii incep sa ma paraseasca, risc sa incep sa cred ca am luat-o razna, ca traiesc o viata lipsita de scop, sau falsa, ca sunt nociv fara voie. Unele reactii ma fac sa ma simt cumva nedreptatit. Nu sunt staruitor, dar nu mi-as ierta daca nu as fi incercat sa lamuresc lucrurile. Nici o suparare nu poate sa nu fie transformata intr-o impacare, mai ales cand stii ca nu ai gresit celuilalt. Ma simt de parca as fi fost manipulat. Cand te dezamageste un prieten, urmeaza imediat regretul ca tocmai lui ti-ai deschis inima. Ti-e drag cand prietenul iti cerceteaza sufletul, ti-e greu cand iti imputa cele ce nu-ti sunt firesti.

In prieteniile la distanta, traind in afara evenimentelor, e normal sa ramai pentru ceilalti un element abstract, plasat cel mai adesea in trecut, cand ai atras, cand le placeai.

Fortarea unei prietenii e o grava eroare. Daca se putea, se implinea. Nu mai ramane decat sa incerci sa scrii interesant pentru a acoperi in cuvinte o ruptura.

Amintiri – catunul – La multi ani 2011 !

Motto: „Peisajul este al doilea obraz al omului.”

Lucian Blaga – Spatiul Mioritic – 1936

Receptacol de plenitudini sufletesti.

Peisajul patriei – prelungirea fireasca a mea, fara de care nu pot trai.

Peisajul intra fara rezistenta intr-un angrenaj sufletesc.

Intre peisajul real si orizontul inconstient pot sa se tese uneori itele subtile ale unui acord interior, de intregire …

Una e peisajul real, caleidoscopic, in care se aseaza intamplator un suflet, si altceva e orizontul spatial inconstient, menhir care rezista tuturor intemperiilor.

Cuvantul dor, cu cat e ascultat mai de aproape, cu atat e mai intraductibil.

Peisaj al sensibilitatii constiente? Zona nepipaitului si inefabilului…

Omul spatiului mioritic isi simte destinul ca un vesnic, monoton repetat, suis si coboras…

O stare interioara, crescuta firesc si cronic in mijlocul unui anume orizont.

Colindam pe plaiuri, cautand catunele tupilate, cautand sa inteleg randuiala aceasta de asezari…

Ce se interpune intre dor si tinta? Tinutul, peisajul, muzica, fundalul …

 

 

 

Daena (XIII) – Iris Murdoch

Motto : « E trist ca experienta iubirii e de obicei uitata ca un vis. »

1973 – Iris Murdoch – « The Black Prince »

„Ma intrebam, o Doamne, ce faceam noi, tu si eu, inainte de a ne iubi ?  iubirea pentru J. trebuie sa fi existat inainte ca lumea sa existe.  Cand Dumnezeu a spus « Sa fie Lumina » aceasta iubire a fost creata si ea. Faptul de a te indragosti inunda fiinta de o bucurie deliranta imediata. … un enorm glob cald de existenta constienta in interiorul caruia ne depalasam cu o extrema lentoare … poate eu eram globul. Nimic din ce faceam nu mai avea importanta. totul in lume era J. .. una din binefacerile acestei planete e ca oricine poate avea experienta acestei transformari a lumii… eram coplesit de un sentiment de realitate, de a fi in sfarsit real , de a vedea Realul… pentru indragostitul pur, in aceste momente de puritate, ideea de suferinta e vulgara… nu-i puteam spune… nu puteam deconcerta, incarca si turmenta viata sa tanara lasand sa se vada aceasta iubire teribila…
Ce insuportabila trebuie sa fie iubirea pe care altul ne-o poarta… primul gand cand mi-am capatat cunostiinta a fost – sunt un om cu o misiune secreta – de a iubi. si asta pentru totdeauna… daca nu o iubesc haosul revine… veritabila dragoste este eterna… am ceva important de facut… sa ma gandesc la J. … nu suntem condamnati sa zburam indelung in existenta, dar suntem intrerupti adesea de mici repaosuri de sine… suntem creaturi intermitente… starea noastra constienta oboseste repede si se distribue in capitole… ingerii trebuie sa se mire de aceste fiinte-oameni care parasesc atat de adesea starea de constienta pentru a cadea in tenebrele infestate de fantasme… cum reusesc fragilele noastre identitati personale sa gaseasca aceasta solutie de continuitate, nici un filosof nu a fost in stare sa explice… O iubire adevarata este o Revelatie …  bucuria iubirii facea vid in mine, acolo unde era sinele meu… nu puteam scrie… nu as fi putut decat mazgali zgarieturi ale inconstientului… eu sunt pur si simplu fericit ca tu existi, fericit in absolut…
Cum sa comunic cu ea? lumea, chiar daca ar fi fost complet schimbata atunci,  trebuie sa ramana aceeasi, asa cum era inainte, in cele mai mici detalii… prezenta ei e insotita intotdeauna de ingrijorare… cei muritori tremura acolo unde ingerii nu au decat bucurie… cum putem vorbi de betia sufletului atunci cand iubind acesta se confunda cu trupul? … sentimentul de a fi exact in locul care trebuie si pe care il visam e confirmat de toate undele universului… eu sunt aici acum, tu esti aici acum, noi suntem aici acum… aceste secunde sunt cele mai pline, cele mai perfecte … ea era cu adevarat cu mine… acesti ochi care ma priveau… conversam cum doar ingerii pot conversa…

–          Ce spuneai micuto?
–          Ar trebui sa citesc Wittgenstein?
( ce doream era s-o imbratisez …)
–          Nu.
–          Credeti ca nu l-as intelege?
–          Da.
–          Da???? Nu l-as intelege?
–          Da. Caci el nu s-a gandit niciodata la tine cand a scris.
–          Cum ???
Nu doream sa stric ceea ce e perfect… ma intrebam cum e posibil sa ma separ de ea? nu e o nebunie sa-ti concentrezi atentia asupra unei unice persoane? sa videzi toate semnificatiile pentru tot restul lumii, sa mai ai ganduri, sentimente, existenta doar in raport cu cea draga? e o nebunie sa-ti dirijezi atentia exclusiv si plina de adoratie spre cineva… nebunia aceasta … o falsa pierdere a identitatii… pierderea sentimentului timpului… senzatia insasi de a iubi e un scop in sine… paradisul pe pamant al unui mistic trebuie sa fie o astfel de contemplatie a lui Dumnezeu… doar ca Dumnezeu ca ratiune de a fi a parcurs deja mai mult de jumatate din calea spre tine… sa te mentii intr-o stare de adoratie pentru o fiinta umana este mult mai incert… prima zi esti aproape un sfant, apoi incepi sa ai nevoie de ea… cat timp un barbat poate sa ramana in aceste prime faze ale iubirii? sigur  nu la infinit… iubirea trebuie sa fie in miscare… beatitudinea se transforma intr-o senzatie fizica de tensiune… faptul de a o atinge devenea greu ca un munte ce cade pe mine… cum se face ca am sarutat-o pe obraz fara sa ma confund cu ea, fara sa devin ea? cum am reusit in acel moment sa ma retin sa-i cad in genunchi… ideea ca te vindeci de iubire este natural , prin definitie, exclusa starii de indragostit… nici nu se vindeca intotdeauna… eram pierdut … nici o speranta… nu lasam insa viata sa-mi degenereze intr-o nebunie … tacerea devenea unica mea ocupatie …exista demnitate si forta in tacere… rupi tacerea uneori pentru a te livra unor imbecili… am facut ceea ce mi-am propus sa nu fac – sa-ti divulg starea mea… nu-mi ramane decat sa dispar…
–          In loc sa fugiti nu ar fi mai bine sa-mi vorbiti de sentimentul asta ? a zis ea.
O intrebare de o simplitate frapanta.
– Nu. Totul e stricat.  Totul nu apartinea decat unei lumi imaginare. Nu-ti pot vorbi de o iubire intr-o lume reala. Lumea reala o alunga ! ar fi o crima … o absurditate. Ce ati dori sa auziti? Sa va laud ochii?
– Marturisirea iubirii i-a pus oare capat?
– Nu. Dar nu mai am voce … e ceva ce port cu mine … trebuie sa traiesc cu asta.
– Vorbiti de parca asta va implica doar pe dvs.
– Tu esti un vis al meu.
– Nu e adevarat. Eu sunt reala. Ascult cuvintele astea. Sufar. Eu sunt o parte egala a acestui joc. Nu v-am invitat eu sa fiti indragostit de mine. Nu am putut sa ghicesc asta. Trebuie sa ma inteleg eu insami.
– Nu vreti sa stiti ce simt eu ?
– Tu esti tanara si prostuta. Esti flatata, esti in efervescenta, pentru ca un barbat mai in varsta se ridiculizeaza. Ai chef sa profiti, sa explorezi un pic sentimentele, sa-ti inventezi ceva emotii.
Daca as fi putut muri in aceasta discutie as fi fost fericit… complexitatea iubirii mele pentru ea sporea… inainte era o iubire fara detalii… acum erau caverne, labirinturi…
–          Nimeni nu a mai fost bolnav din cauza mea.
Apoi sarutul… exista minute in paradis ce valoreaza pedeapsa a mii de ani in infern… distrugerea lumii trebuia sa urmeze … ea nu era sigur un copil… era deplina stapana a feminitatii sale… avea ea un sentiment autentic ? o altfel de nebunie, la feminin?
–          Faptul ca A iubeste pe B si B iubeste pe A e destul de rar.
De ce oare am bulversat-o? nu eram eu oare cel bulversat? au fost iarasi forte cosmice ce au decis? ce e de constatat ? starea stupida si situatia compromitatoare? o anumita linie de conduita ceruta unui barbat serios… sa iubesti pe cineva nu e un pacat… exista o anumita jena… si trebuie facut ceva pentru a recastiga demnitatea… trebuie inteles absurdul situatiei. Cum si-ar putea imagina cei doi ca partajeaza aceeasi mare pasiune?
–          Nu aveti intentia sa ma bantuiti ca un spectru?
O lasam linistita. O furtuna intr-un pahar cu apa…
–          Pana la ce punct sunteti curajos?
Suntem destinati sa fim distrusi. ”

Exigenta profunzimii (XII) – Despre renuntare

Motto: „Feriti-va de toti cei care intorc spatele iubirii, ambitiei, societatii. Ei se razbuna pe propria renuntare.”

(Emil Cioran – Syllogismes de l’amertume – Paris – 1952 )

Nu voi intra in subiect pe poarta misticii civilizate, nu ma voi sprijini pe Socrate, Hegel sau Kierkegaard pentru a descoperi secretul fericirii de a renunta, ci voi divaga despre profunzimea renuntarilor simple, care ni se pot intampla zilnic. Sper sa va dati seama din imagini cat de greu imi va fi sa renunt la cei trei pisoi ce-i am de 4 saptamani; pentru ca stiu ca vor pleca nici nu le-am pus inca nume … astept propuneri. 🙂

In jurnalul meu de pe blog, nu intamplator scriam duminica 9 mai :  „Tot secretul meu este in lucrurile la care sunt capabil sa renunt. Renuntarea iti poate transfera o fericire neinteleasa, cu un potential nesfarsit. Cand renunti sufletul ramane parca undeva pe poteca, avanseaza cu un suras intr-un vertij inghetat. Unele lucruri, evenimente sunt prea lejere pentru a nu fi uitate, oricat te-ai fi ratacit in imbratisarile lor,  uneori nimic nu se intrezareste, simti pur si simplu ca nu se poate merge mai departe.” Nu poti scrie asa daca nu ti se intampla ceva. Nu devii exigent cu renuntarea, nu-i ceri sa fie ceva profund, deplin, definitiv , doar pentru ca  circumstantele o cer, nu este o incapatanare de moment, un capriciu. Fericirea adevaratei renuntari trebuie sa o resimti in acel moment, apoi nu mai conteaza, este instantanee ca o revelatie. Daca revii mai tarziu nici nu o mai regasesti, momentul a devenit ca o gaura neagra in cosmos, nu stii ce contine, ce-a absorbit. Vorbesc de o renuntare profana, nu una duhovniceasca (doar sfintii au dreptul la renuntari sublime) o renuntare ce nu este uitare, nu este nepasare, nu este nestiinta, nu este despartire, nu este nesimtire, nu este pierderea afectiunii, nu este nemultumire, nu este infranare, nu este nesarguinta … As fi putut continua asa:

De multe ori nu renunti decat de teama de a nu atinge repede umbra altei renuntari. O nebunie, ca si o renuntare, poate fi o stare de gratie. Exista o flacara la care nu renunti nicicand dar care se stinge singura. Flacara insasi nu uita ca a avut un inceput, o trezire, a radiat pentru a muri. Tot ce ne-a atins trebuie oare pastrat?

Cand nu renunti pe deplin intri fara sa vrei in obscuritatea unui tunel unde murmura voci, ecouri interioare, este un spatiu ce te tine departe de lumina, o iluzie atasata tie ca un vis oriental.

Intram plini de viata in tot ce ne ataseaza, in absurditatea esecului. Il imbratisam, il sarutam idealist, dorim sa-i transmitem flacara pentru a o consuma. Nimeni nu va putea vreodata consuma dragostea. Putini isi mai ofera astazi privilegiul sinceritatii si a unei oneste renuntari. Sa-ti arati inima, sa recunosti ca ai una, sa pronunti lucruri singulare fara sa le intelegi foarte bine … si sa te inseli. Cat timp iti poti acorda pentru a te insela? Zece zile, zece saptamani, zece luni, zece ani? Intr-o buna zi lucrurile si evenimentele vor deborda de adevaratul lor aspect. Ceea ce depinde de scara timpului va deveni odata si odata necunoscut, nesigur. Nu poti oare renunta la ceva fara a te simti saracit? Trebuie sa-ti schimbe viata renuntarea?

Trebuie ca toate gandurile noastre moarte sa bantuie inca pe strazi, sa captureze necunoscuti care sa vina sa ne reaminteasca faptele care nu le fusesera incredintate? Toate femeile uitate, ochi de fotografie, accidente care ne-au mutilat sentimente… Trebuie sa ne lasam, mereu si mereu corupti? Sa urcam pe cruce, pe scena teatrului catastrofelor, sa nu te debarasezi de nici o rana, de nici un impas, de nici o disperare, de nici o durere sincera sau prefacuta. Sa nu renunti la fericirile tale rare, naive, sa nu renunti la limbajul tau, sa nu renunti la cuvintele obisnuite pentru a simti lejeritatea altora noi. Pentru Gasset  (El Espectador) viata are un sens daca facem din ea aspiratia de a nu renunta la nimic.  In fiecare zi viata ne este traversata de insectele invizibile ale renuntarii. Facem din viata noastra imaginea a ceea ce purtam mai bun. Pe masura ce te simti mai nesigur trebuie gasita modalitatea de a aduce siguranta in viata ta, sa devii renuntand la ceea ce este prea apasator. Fiinta noastra e rezultatul unei lupte, nu trebuie urmata orice panta in acest tinut necunoscut al vietii,  trebuie sa fii la inaltime, sa nu te lasi sa apartii altuia, sa te stapaneasca, sa te domine, sa se serveasca de tine. Fiinta ta este rezultatul unei probe, te fortifici din slabiciuni, si uneori,  prin renuntari.  Cand nu stii sa renunti poate ca mizezi prea mult pe sansa ta. E ca si cum toata existenta ta ar fi prinsa in acel eveniment. Tremuri.  Nu esti oare tu si ceea ce parasesti, ceea ce lasi cu suferinta in urma ta?

Sa vezi lucrurile asa cum sunt inseamna sa uiti putin ceea ce esti, ceea ce te-a traversat. Sa adormi trezindu-te cu amintirea altui barbat, mai clar. Renuntarea e insotita de disperarea si teama de a nu mai fi ceea ce esti. Timpul insusi va separa de noi o parte importanta a ceea ce suntem. Traim zilnic cu nerabdarea de a ne apropia de noi si de ceilalti, de a invinge ridicolul… Fiecare e separat de sine ca floarea de tulpina, cu intensitatea pe care aceasta o contine. Nerenuntand esti ca un catel in lesa. Toata imensitatea ti-e inutila, sentimentele cele mai naive iti sunt limita.Indulgenta este o tentatie naturala.  Renuntarea este probabil un instinct. Exigenta este contrariul disimularii.

E posibil ca toata tacerea de care esti capabil sa nu poata acoperi o renuntare veritabila.

Exigenta profunzimii (X) – Disperarea

Motto: ” Obiceiul de a fi disperat e mai teribil decat disperarea insăsi”( Albert Camus)

” Cunosc disperarea, în linii mari. Disperarea nu are aripi, ea nu se aşează neapărat la o masă liberă de pe o terasă seara, pe malul mării. Este disperare şi nu revenirea unei cantităţi de fapte mici, cum ar fi seminţele lăsând la căderea nopţii o cale pentru altceva. Nu este muşchiul de pe o piatră sau paharul cu care beau. Este o barcă ciuruită cu zăpadă, dacă doriţi, ca păsările care cad şi ca sângele lor subţire. Cunosc disperarea, în linii mari. O formă foarte mică, delimitată de o bijuterie de un fir de păr. Asta-i disperare. Un colier de perle, pentru care nu se poate găsi o strângere de mână şi a căror existenţa nu atârnă de un fir, asta e disperare. De restul, nu mai vorbim. Noi nu am terminat de disperat, când vom începe. Mă disperează un abajur la  ora patru, mă disperează evantaiul de la miezul nopţii, mă disperează ţigara condamnaţilor.
Cunosc disperarea în linii mari. Disperarea nu are inimă, mâna lasă întotdeauna disperarea fără respiraţie, disperarea cu care inghetatul nu ne spune dacă el este mort. Trăiesc din disperarea, care mă încântă. Îmi place musca asta albastră ce zboară pe cer când stelele fredonează.  Cunosc disperarea în linii mari, disperare cu lungi mirări temătoare, disperarea mândriei, disperarea mâniei.  Mă trezesc în fiecare zi, ca toată lumea şi îmi odihnesc braţul pe o floare de hârtie, nu-mi amintesc nimic, şi întotdeauna cu disperare descopăr frumoşii arbori dezrădăcinaţi peste noapte. Aerul din cameră este frumos ca beţele tobei. E un timp al timpului. Cunosc disperarea, în linii mari. Este ca şi cum cortina vântului mi-e momeală.  Există o idee de disperare asemănătoare?  Foc! Ah! Ah! … ele vor veni iarăşi… Şi anunţuri în ziare, şi reclamele de neon de-a lungul canalului. Mormane de nisip, un fel de nisip! Disperarea în general nu contează. Este o treabă de arbori, care vor face în continuare o pădure, este o gaşcă de stele ce vor lăsa să fie încă o zi,  o zi mai puţin din care trebuie să-mi fac în continuare viaţa. ”

( traducere aproximativa din André Breton  – Le Verbe Être – 1923 )

O profunzime a disperarii? Avem pana si disperari superficiale. Toate disperarile ne sunt permise?  Pentru Cioran, Dumnezeu e disperarea care incepe acolo unde se sfarsesc toate celelalte.  Kierkegaard il considera pe Dumnezeu antidotul disperarii. Seneca considera ca ne extragem curajul din disperari. Sartre prefera disperarea in locul  incertitudinii…