Motto: „Feriti-va de toti cei care intorc spatele iubirii, ambitiei, societatii. Ei se razbuna pe propria renuntare.”
(Emil Cioran – Syllogismes de l’amertume – Paris – 1952 )
Nu voi intra in subiect pe poarta misticii civilizate, nu ma voi sprijini pe Socrate, Hegel sau Kierkegaard pentru a descoperi secretul fericirii de a renunta, ci voi divaga despre profunzimea renuntarilor simple, care ni se pot intampla zilnic. Sper sa va dati seama din imagini cat de greu imi va fi sa renunt la cei trei pisoi ce-i am de 4 saptamani; pentru ca stiu ca vor pleca nici nu le-am pus inca nume … astept propuneri. 🙂
In jurnalul meu de pe blog, nu intamplator scriam duminica 9 mai : „Tot secretul meu este in lucrurile la care sunt capabil sa renunt. Renuntarea iti poate transfera o fericire neinteleasa, cu un potential nesfarsit. Cand renunti sufletul ramane parca undeva pe poteca, avanseaza cu un suras intr-un vertij inghetat. Unele lucruri, evenimente sunt prea lejere pentru a nu fi uitate, oricat te-ai fi ratacit in imbratisarile lor, uneori nimic nu se intrezareste, simti pur si simplu ca nu se poate merge mai departe.” 
Nu poti scrie asa daca nu ti se intampla ceva. Nu devii exigent cu renuntarea, nu-i ceri sa fie ceva profund, deplin, definitiv , doar pentru ca circumstantele o cer, nu este o incapatanare de moment, un capriciu. Fericirea adevaratei renuntari trebuie sa o resimti in acel moment, apoi nu mai conteaza, este instantanee ca o revelatie. Daca revii mai tarziu nici nu o mai regasesti, momentul a devenit ca o gaura neagra in cosmos, nu stii ce contine, ce-a absorbit. Vorbesc de o renuntare profana, nu una duhovniceasca (doar sfintii au dreptul la renuntari sublime) o renuntare ce nu este uitare, nu este nepasare, nu este nestiinta, nu este despartire, nu este nesimtire, nu este pierderea afectiunii, nu este nemultumire, nu este infranare, nu este nesarguinta … As fi putut continua asa:
De multe ori nu renunti decat de teama de a nu atinge repede umbra altei renuntari. 
O nebunie, ca si o renuntare, poate fi o stare de gratie. Exista o flacara la care nu renunti nicicand dar care se stinge singura. Flacara insasi nu uita ca a avut un inceput, o trezire, a radiat pentru a muri. Tot ce ne-a atins trebuie oare pastrat?
Cand nu renunti pe deplin intri fara sa vrei in obscuritatea unui tunel unde murmura voci, ecouri interioare, este un spatiu ce te tine departe de lumina, o iluzie atasata tie ca un vis oriental.
Intram plini de viata in tot ce ne ataseaza, in absurditatea esecului. Il imbratisam, il sarutam idealist, dorim sa-i transmitem flacara pentru a o consuma. Nimeni nu va putea vreodata consuma dragostea. Putini isi mai ofera astazi privilegiul sinceritatii si a unei oneste renuntari. Sa-ti arati inima, sa recunosti ca ai una, sa pronunti lucruri singulare fara sa le intelegi foarte bine … si sa te inseli. Cat timp iti poti acorda pentru a te insela? Zece zile, zece saptamani, zece luni, zece ani? Intr-o buna zi lucrurile si evenimentele vor deborda de adevaratul lor aspect. Ceea ce depinde de scara timpului va deveni odata si odata necunoscut, nesigur. Nu poti oare renunta la ceva fara a te simti saracit? Trebuie sa-ti schimbe viata renuntarea?
Trebuie ca toate gandurile noastre moarte sa bantuie inca pe strazi, sa captureze necunoscuti care sa vina sa ne reaminteasca faptele care nu le fusesera incredintate? 
Toate femeile uitate, ochi de fotografie, accidente care ne-au mutilat sentimente… Trebuie sa ne lasam, mereu si mereu corupti? Sa urcam pe cruce, pe scena teatrului catastrofelor, sa nu te debarasezi de nici o rana, de nici un impas, de nici o disperare, de nici o durere sincera sau prefacuta. Sa nu renunti la fericirile tale rare, naive, sa nu renunti la limbajul tau, sa nu renunti la cuvintele obisnuite pentru a simti lejeritatea altora noi. Pentru Gasset (El Espectador) viata are un sens daca facem din ea aspiratia de a nu renunta la nimic. In fiecare zi viata ne este traversata de insectele invizibile ale renuntarii. Facem din viata noastra imaginea a ceea ce purtam mai bun. Pe masura ce te simti mai nesigur trebuie gasita modalitatea de a aduce siguranta in viata ta, sa devii renuntand la ceea ce este prea apasator. Fiinta noastra e rezultatul unei lupte, nu trebuie urmata orice panta in acest tinut necunoscut al vietii, trebuie sa fii la inaltime, sa nu te lasi sa apartii altuia, sa te stapaneasca, sa te domine, sa se serveasca de tine. Fiinta ta este rezultatul unei probe, te fortifici din slabiciuni, si uneori, prin renuntari. Cand nu stii sa renunti poate ca mizezi prea mult pe sansa ta. E ca si cum toata existenta ta ar fi prinsa in acel eveniment. Tremuri. Nu esti oare tu si ceea ce parasesti, ceea ce lasi cu suferinta in urma ta?
Sa vezi lucrurile asa cum sunt inseamna sa uiti putin ceea ce esti, ceea ce te-a traversat. Sa adormi trezindu-te cu amintirea altui barbat, mai clar. Renuntarea e insotita de disperarea si teama de a nu mai fi ceea ce esti. Timpul insusi va separa de noi o parte importanta a ceea ce suntem. Traim zilnic cu nerabdarea de a ne apropia de noi si de ceilalti, de a invinge ridicolul… Fiecare e separat de sine ca floarea de tulpina, cu intensitatea pe care aceasta o contine. Nerenuntand esti ca un catel in lesa. Toata imensitatea ti-e inutila, sentimentele cele mai naive iti sunt limita.Indulgenta este o tentatie naturala. Renuntarea este probabil un instinct. Exigenta este contrariul disimularii.
E posibil ca toata tacerea de care esti capabil sa nu poata acoperi o renuntare veritabila.
Filed under: Cultura, exigenta profunzimii, existentialism, misterele iubirii | Tagged: existentialism, renuntare |
Gabi a lu' Ursu Blog 
Nu da pisoiasii! Nuuu! Nu pot uita privirile fratilor lui Lapi, cand noi am fost sa-l luam de langa ei!
Aducerea fiecarei persoane pe care o intalnim in cercul acceptarii si a iubirii noastre, poate fi o trecere dincolo de temerile noastre. Atunci cand invatam sa raspundem fricii celorlalti cu afectiune, putem fi siguri ca propriile noastre temeri se odihnesc in acea afectuoasa imbratisare. Nu mai reactionam emotional si nu mai suntem ambivalenti, ci rabdatori si stabili – stiind ca numai iubirea este reala. Orice altceva este o iluzie. Renuntarea la masca, la asa numita “personalitate”, la setul de modele comportamentale pe care il adoptam pentru a ne pune la unison cu cei care inseamna ceva in viata noastra, poate trezi adevaratul Sine care stie ca suntem in mod inerent buni, demni de a fi acceptati, capabili da a darui si a primi iubire. Cand privim dincolo de masca, vom vedea stralucirea sinelui din interior si din afara, puterea creatoare dinamica, fiinta pe deplin meritorie si capabila de iubire, care se implineste prin ea insasi. Atunci cand intram in legatura cu adevarul despre noi, ne dam seama ca nu suntem nici mai buni nici mai rai decat ceilalti, nici prosti, nici geniali, nici frumosi, nici urati. Acelea nu sunt decat judecati pe care cineva le-a emis, iar noi le-am acceptat. Nici una dintre ele nu este adevarata. Daca gasim lumina inlauntrul nostru, nu va mai exista nimeni in care sa nu vedem lumina, nu conteaza daca ei o vad sau nu, atunci stim ca ea se afla acolo. Cand nu ne mai razboim cu mastile, cu teama si judecata, cand acceptam cine suntem cu adevarat, renuntam la drama colectivă creata de noi. Piesa va continua sa se desfasoare, ea nu depinde numai de noi, dar cand stim ca este numai o piesa de teatru, atunci cand cunoastem adevarul despre noi, stiind ca nu suntem trupul, ca nu suntem gandurile si sentimentele noastre, desi trebuie sa fim constienti de ele si sa vedem cum ne creaza scenariul vietii, ca nu suntem rolurile pe care le jucam – sot, sotie, mama, tata, fiu, fica, subordonat, sef, nu suntem nimic din ceea ce poate fi definit de catre cineva, sau de altcineva, vom intelege rolul pe care il jucam fara a ne atasa de el. Suferinta se sfarseste, atunci cand atasamentul nostru fata de toate conditiile dispare. Drama are propriile ei reguli, costumele ei, inter-relationarile si planul ei de actiune. Dar nimic din toate acestea nu mai conteaza, atunci cand iti scoti costumul si cobori de pe scena.
Ramanem centrati in sinele nostru – intruchiparea iubirii, sursa creatiei insasi.
Orice copil care se indeparteaza de iubirea lui Dumnezeu, se va intoarce – pentru ca e prea dureros sa fii separat de sursa vietii. Atunci cand durerea si suferinta devin prea mari, fiecare fiinta se intoarce. Nu exista exceptii.
Suntem proprii creatori, stapani, fie ca fiecare creatie a noastra sa ne aduca fericirea si satisfactia impliniri prin ea.
Lumina straluceste in toate directiile, imbratisandu-ne pe toti, chiar acum, chiar aici.
Pisoiasii? lor nu le pasa cine le-ar putea fi stapan, au nevoie doar de iubire!
Jocul lui Pessoa este exigenta sau disimulare ?
Dincolo de neliniste,este o superba lectie. despre renuntare, cred
Voi reveni mai des pe aici in tăcere precum se intrai într-un lacas de cult