Motto: „Peisajul este al doilea obraz al omului.”
Lucian Blaga – Spatiul Mioritic – 1936
Receptacol de plenitudini sufletesti.
Peisajul patriei – prelungirea fireasca a mea, fara de care nu pot trai.
Peisajul intra fara rezistenta intr-un angrenaj sufletesc.
Intre peisajul real si orizontul inconstient pot sa se tese uneori itele subtile ale unui acord interior, de intregire …
Una e peisajul real, caleidoscopic, in care se aseaza intamplator un suflet, si altceva e orizontul spatial inconstient, menhir care rezista tuturor intemperiilor.
Cuvantul dor, cu cat e ascultat mai de aproape, cu atat e mai intraductibil.
Peisaj al sensibilitatii constiente? Zona nepipaitului si inefabilului…
Omul spatiului mioritic isi simte destinul ca un vesnic, monoton repetat, suis si coboras…
O stare interioara, crescuta firesc si cronic in mijlocul unui anume orizont.
Colindam pe plaiuri, cautand catunele tupilate, cautand sa inteleg randuiala aceasta de asezari…
Ce se interpune intre dor si tinta? Tinutul, peisajul, muzica, fundalul …
Filed under: exigenta profunzimii, existentialism | Tagged: amintiri |
Gabi a lu' Ursu Blog 
La multi ani frumosi si buni!!! Cu drag!
Ce bine ca ai revenit cu „ale scrisului” !
Sa ai parte de un an cat mai bun …
………………………………………………..
PS. Te invidiez pentru ca de sarbatori ai fost acasa 🙂
Fotografia cu apa care curge si sloiurile de gheata imi place cel mai mult.
@Elena, @X … tuturor
Va doresc un An 2011 cat mai deosebit in fericiri!
Suna asa de ciudat ‘fericiri’ … la plural …
🙂
La multi ani cu multe realizari!
In dimensiunea mitica a existentei omului mioritic se ajunge in sfarsit la depasirea monotoniei de suis si coboras.Se petrece o deschidere care salveaza de la sufocare. Oamenii traind in astfel de catune, in casute rasfirate, mititele, nu sunt nici pe departe sufocati si obtuzi.Ramane de interogat legatura acestora cu orizontul inconstient.
Desi ursul il cunoaste pe omul muntelui, astfel ca omul muntelui nu se teme de urs.
Fie 2011 un an frumos! La multi ani!
@skorpion, @dumitru, @gnosiene urari de An Bun!
@gnossiene „de interogat legatura acestora…”
Legatura acestora este pretuirea firii, parca Dumnezeu isi impune pitorescul ca mod de a se arata. Pluteste prin acea ceata un sentiment metafizic contaminant, ce nu e unul accidental. Oricat efort de infranare si-ar impune ochiul, sufletul cedeaza vederii linistitoare, ca in fata unei minuni. Satul romanesc originar creste in peisaj atat de organic incat nici nu-ti poti inchipui ca nu a fost dintotdeauna acolo, desi pare o neoranduiala vie, o imaginatie umana ce prelungeste natura. Catunul e imprastiat ca turmele, nu aliniat ca „Mall”-ul, geometria statorniciei are o altfel de inspiratie, se adapteaza superstitios naturii, fara educatia organizarii, se aseaza dupa oranduirile destinului si imprevizibilul timpului. Catunul nostru nu va incerca niciodata sa modifice configuratia pamantului, mai degraba ocoleste, nu taie stanca, accepta si valea si dealul, colaboreaza cu firea ca prelungire a launtricului…
Dintr-o casa a catunului te astepti sa iasa Ursul, sau o Dochie, niciodata un vehicol modern.
Omul cauta sa se statorniceaca acolo unde i se reveleaza o ordine naturala, ce o resimte ca fiind fireasca. Asemenea dezgustului meu in fata urbei cenusie care izbeste neplacut ochiul, vederea, sufletul fiind cel mult amortit in fata unei asemenea dizarmonii parca studiate, astfel actioneaza si imaginea catunului originar, cu o forta inversa, vie, de chemare in calm si in fiintare.
Legatura omului cu orizontul inconstient se traduce simplu prin forta de atractie pe care un loc sau altul o manifesta pentru sufletul celui ce primeste.
( nu mentionez care este orasul total dizarmonic ce ma instraineaza constant, adica ma aduce mie si, in acelasi timp, ma exileaza din miscarea sa exterioara ).
Putem foarte usor studia cum opereaza asupra omului diferitele spatii urbane, rurale, naturale etc etc