„Sînt pierdut în miile de cuvinte şi de acte ratate care îmi alcătuiesc viaţa, care îmi dezarticulează, care îmi distrug sufletul. Această viaţă se află între mine şi mine însumi, o port între mine şi mine însumi, nu o recunosc ca fiind a mea, şi totuşi ei îi cer să mă reveleze. Cum să fii revelat de ceea ce te ascunde? Cum să faci, pentru ca toate măştile să devină transparente, cum să reurci fluviul hazardurilor, al greşelii, al dezorientării pînă la izvorul curat? Cum să corectez tot ce m-a falsificat? Şi cum să exprim, cu ajutorul cuvîntului, tot ceea ce ascunde cuvîntul? Cum să dau o expresie la ceea ce nu este exprimabil?
Aspir la imposibil, vreau ca vorbele mele să fie transparente. Mii şi mii de cuvinte, măşti şi minciuni şi rătăciri vor trebui să spună ceea ce ascunde cuvîntul. Nu-mi rămîne decît să dezmint orice cuvînt dezarticulîndu-l, făcîndu-l să explodeze, transfigurîndu-l. Nu pot spune că ceea ce-mi propun e uşor. Nu se poate spune nici că ar fi inteligibil, dar lucrul acesta nu mai are sens din momentul în care nu mai e imposibil, în realitate, nu mă mai înţeleg foarte bine pe mine însumi căci sînt victima cuvintelor, sînt atras, purtat de valurile de cuvinte.Mi-e într-adevăr, destul de greu să înţeleg ce voiam să spun; sau mai bine zis mi-e greu să înţeleg ceea ce „simţeam”; este evident că dacă vorbeam, cu atît de mult timp în urmă, în aceşti termeni, despre viaţă şi despre cuvinte şi despre semne şi despre un eu care devine altul, este evident că încercam să dau seamă de experienţa mea trăită, de experienţa de a fi pierdut în lume, separat, pierdut în limbaj şi în propriul meu limbaj pe care-l simţeam că nu mai e al meu, ci al altora.” Eugene Ionesco
Filed under: Cultura, existentialism | Tagged: avangarda, existentialism | 5 Comments »
