Daena (X) – Vise alăturate – Cortazar

dreamsendDormisera cu capetele lipite
şi aşa,
in acea apropiere fizică,
in coincidenţa aproape totală
a atitudinilor,
poziţiilor,
răsuflării,
aceeaşi cameră,
acee
aşi pernă,
acelaşi intuneric,
acelaşi tic-tac,
aceleaşi radiaţii magnetice,
aceeaşi marcă de cafea,
aceeaşi conjunctură astrală,
aceeaşi noapte pentru amindoi,
aşa strins imbrăţişaţi,
visaseră vise diferite,
trăiseră aventuri diferite,
el zimbise in vreme ce ea fugise ingrozită,
el dăduse iar un examen de algebră
pe cind ea
ajungea intr-un oraş de piatră albă.
[…]

***
singurătatea

inadmisibilă

a celui care visează

***

simţea bariera de netrecut,
distanţa vertiginioasă
pe care nici dragostea n-o putea invinge.
Vreme indelungată a aşteptat un miracol
ca visul
pe care ea  avea să i-l povestească

dimineaţa
să fie cel visat de el insuşi.
II aşteptă, il chemă, il provocă,
recurgind la toate analogiile posibile,
căutind asemănări
care să-l conducă brusc
la o recunoaştere.

***

O singură dată …

visară vise analoage.

***
Visele reveniră,
pentru fiecare altele.
Capetele dormeau
atingindu-se
şi in fiecare
cortina se ridica la un spectacol diferit…

… renunţă la orice speranţă.
Nu mai avea nici o incredere
că s-ar intimpla ce-şi dorea,
şi ştia că fără incredere
nu se va intimpla
Ştia că fără incredere
nu se intimplă nimic
din ce ar trebui să se intimple.
Şi mai intotdeauna
nici cu incredere.


( Julio Cortazar – din Şotron – Rayuela – 1963 )

Anunțuri

VEGETAL

Din surprizele de lectura intalnite de mine, am ales sa va povestesc  astazi despre primul si ultimul manuscris neterminat lasat de un tanar francez de 25 ani  pe un pat de spital , avertizandu-va ca nu e nici kafkian, nici cortazarian, nici marquezian, ci doar metafora a bolii de care suferea si care l-a rapus …

percheron” Intr-o zi am inceput sa-mi schimb mirosul, o aroma vegetala. Nu cerusem nimanui aceasta. Nasul meu sesiza aromele de radacina, de lemn umid, de humus, de pamant bun. Sunt bine in patul meu sau intins pe frunze?

Mananc pamant din toti dintii in toate serile… Unde a disparut carnivorul din mine? Incep incet sa putrezesc… capat insa o noua piele in fiecare primavara. Nu-mi place sa fiu luat prin surprindere! Unghiile mele se vor schimba in ce? Madularele deja s-au alungit si si-au schimbat textura : Brate-ramuri, palme-craci cu degete-frunze! Rosul venelor ma parasi, invadat de alb. Imi amintesc din copilarie cum am supt seva unei frunze – gust amar. Intr-o zi am realizat ca nu stiam macar ce arbore am sa devin. Aceasta deveni principala mea intrebare existentiala. Un pin pentru a sfarsi ca dulap, un castan ce va sfarsi ca mobila de sufragerie? Eram fin, inalt, echilibrat, cu maini de pianist si frunze uriase. Puteam spera sa devin un stejar bicentenar? Originile mele normande ma impiedecau sa fiu un frumos cedru de Liban,
un cires japonez…

AZ_ArizonaWoodpecker03Of! O ciocanitoare! Ce cauta in bucatarie? Nu exista lemn pe aici. De ce sunt insa atat de panicat? A! aaaa! e venita pentru mine, imi dorea pielea! Am vrut s-o dobor dar mainile imi tremurau si „dusmanul” zbura.

Deveneam dur la contact, bratele deveneau aspre rugoase, raneau daca nu eram atent. Ma observam in fata oglinzii. Corpul se transforma intr-o sera. Mici crapaturi apareau pe chip; crezusem ca terminasem de mult cu acneeea! Schimbari se produceau sub piele, ma dizolvam in vegetal.Sunt sigur ca tenul imi devenise VERZUI! E sigur… voi sfarsi in frunzulite si floricele… un arbore, ce mai! Eram tot mai rece! Omule-arbore alegeti specia, nu ramane asa!

Vanam micile ganganii de dimineata: furnici, carii, omizi, faceau parte deja din cotidianul meu – mancarimea mea matinala. Animalutele ma haituiau. Incetul cu incetul ma obisnuii. Cand deveneau insuportabile imi aminteau ce devenisem. Daca destinul meu era sa devin arbore, reeducatia incepuse. Incepusem sa devin incompatibil cu anumite obiecte. Creierul imi devenise ca un burete. Un gand vana un altul si se stingeau la fel de repede precum se nascusera. Cred ca eram deja ros de viermi silentiosi, care lasau in urma doar mici canale.

Cu pumnii stransi ma plimbam noptile, evitam intalnirile. Doar vantul imi calma cursele. Trebuia sa sufle ca sa pot trai. Imploram racoarea, ploaia. Nu-mi doream ca ceilalti sa ma urmareasca, in special privirea copiilor inocenti si cruzi: – „Ati vazut leguma?” – Da, teribila … sir de glume. Am incercat sa fug. Evadare nereusita. Suspectul e capturat. In jurul lui doctori, profesori, salvatori, terapeuti, magicieni, maestri ai pietrelor, gourousi… La profesori am pierdut o multime de timp,  prizonier al culoarelor high-tech antiseptice si albe. As fi terminat ca bila rostogolita pe culoare.

Dieu_de_la_pluie_Mixtèque_1La spital invocam zei indieni, cei ai ploii, ai culturilor, ai pamantului. Ceream tuturor vizitatorilor sa-mi aduca un pic de humus… Simteam ca ajung la termen, trebuia sa fiu plantat. Si cum nu aveam avizul doctorilor !!!!! Un caz atat de rar trebuie studiat, observat ziua intreaga. Poate ca ma vor expune in formol la muzeul din „Jardin des Plantes” cu un mic panou de prezentare: „Curiozitate a speciei – regresiune la stadiul vegetal”. Asa ca am incercat din nou sa fug. Dar mergand, picioarele imi faceau rau, zgariam cu radacinile. Pentru a castiga in viteza am incercat sa ma rostogolesc privind arborii de langa sosea si evitand masinile. O muzica antrenanta se auzea de undeva: „Un, dos, tres, deveniti arbori! „Imi imaginam viata platanilor de pe marginea soselei, dormind cu intermitente, treziti de faruri si zgomot. E normal sa arate atat de deprimati. Ne compatimeam reciproc. Gandeam inca ca un om, desi nu voi mai simti niciodata ca un om. Sunt un om deghizat in arbore. Voi, platanilor, sunteti rau amplasati! Cu un aer provocator dar cu lacrimi in ochi ma invarteam in jurul celui mai impunator. Imbratisai arborele, chipul meu de piele si lemn lipit de trunchiul sau. Mi-am incordat muschii si am strans ca o bruta, pana am inceput sa sangerez, alunecand neputincios. Am parasit platanul si am inceput sa ma gandesc la alti arbori: nucul din curtea scolii; cuvinte de dragoste, comploturi, istorii de gasca, prietenii indestructibile – as fi in centrul vietii lor. Dar mi-am amintit de toti acei copiii care se incapataneaza sa-si eternizeze numele, cu indarjire, utilizand un compas, un briceag … De ce se incapataneaza oamenii sa lase o urma? Pentru ca sunt inspaimantati de moarte. Devenind arbore voi cunoaste ridurile, petele batranetii, neputinta ? …

85586090AW006_CHERRY_BLOSSONu-mi doresc un destin de arbore de oras. Un arbore nu poate trai in capitala: sau supravietuieste si agonizeaza sau deprima si piere. Asa ca am incercat sa schimb aerul. Unde sa ma plantez? Unde sa-mi infing radacinile? Pentru ca eram singurul arbore care isi putea alege amplasamentul si vecinii pentru o intreaga viata. Arbore solitar sau arbore de padure? In plina natura salbatica sau intr-un fund de gradina?

Apoi totul se precipita. Picioarele se unira intr-un trunchi. Lichenii formau noua mea imbracaminte… Ce poate fi mai frumos decat o usoara briza ce-ti agita usor frunzisul?

Eram considerat ca un metis, un sange amestecat. Nu un pur. Nu aveam dreptul la opinie in consiliu, doar prezenta imi era autorizata. Intr-o zi – INITIERE. Admis in marele ordin al pinilor. ”

( 2001 – tumoarea lui se numea oligodendrogliome  –  dupa „VEGETAL” de Antoine Percheron )

Daena (IX) – Despre cea Verde

Motto: „Totul a inceput ca un joc. S-a terminat ca un lucru familiar, jucatorul insusi facand parte din jocul de smarald”.

Omul modern e vazut de Eliade ca purtand cu sine paradoxul unei existente duse pe doua nivele diferite si paralele, incompatibile. Discipolul sau, Culianu, si-a modelat viata in functie de o schema simbolica pe care mi-am propus sa o explorez in seara aceasta.  Scindarea intre planul social, al omului de stiinta si cel personal si transpersonal  este incredibil de vizibila, misterioasa, atragatoare, tulburatoare, cu valoare soteriologica, purtatoare de mesaj.  Atat Eliade cat si Culianu au scris de multe ori din simplu avant, cum fiecare dintre noi ar trebui sa o facem.

Va voi propune una din ultimele nuvele „exotice” ale lui  Ioan Petru Culianu pentru a ne introduce in panteonul feminin al Tibetului.  Culianu introduce fel de fel de personaje ce ne scapa la o prima lectura, ce ne par inventate,  simple nume sonore si pitoresti. Ce-ar fi daca nu le vom considera doar simple deseuri erudite? In „Pergamentul diafan” pomeneste de Al Kindi si „Cartea timpurilor intermediare” , Al Musili Ishaq si Kitab al-Fihrist, despre ibn Maymun imamul ascuns, despre djinul feminin Mekor Hayyim, secta Nin-ma-pa, sau calugarii galbeni Gelugpas , despre Gya-zo „Oceanul intelepciunii”, Tara,  Amithabha,  Isaac Loriah  si Sefer Yezirah  si chiar …  Bhagvan Shree Rajneesh. E oare doar o simpla indrazneala de a transporta cotidianul in mister, sau mai e ceva ?

„… călugărul care-l instruise îl învăţase multe, pînă şi meditaţia asupra desăvîrşitei contopiri cu Zeiţa Tara, cea verde ca smaraldul, şi în această stare de perfectă fericire se aşternea el la drum. Iar Zeiţa Verde sfîrşise ea însăşi prin a se complace în îmbrăţişarea Calului Alb. Cîteodată îl vizita chiar şi atunci cînd se odihnea şi-i transmitea tot felul de cunoştinţe; era o fiinţă plină de voie bună, iar lui rTe-hu îi plăcea s-o întîlnească oricînd. De aceea, perioadele-i omeneşti nu erau de fapt cu adevărat omeneşti; Zeiţa îl ferea de orice pasiune funestă şi-l învăţa cumpătarea.”  (Alergatorul tibetan – din volumul – Pergamentul diafan )

Voi adauga fara mari pretentii erudite (constient de o anumita incertitudine asupra naturii sale) pe „divinitatea” tibetana „sGrol-Ma” – „Tara” mama trezirii spirituale , protectoare si eliberatoare, cea nascuta din lacrima lui Avalokiteshvara, in galeria „Daena” (  fara a incheia inca topicul).

Tibetanii considera ca divinul poate rasari din uman.  Sa ne imaginam coborati pe pamantul legendei, al metaforei, si sa exploram neindemanatec cateva traditii indepartate. Tara e „mama tuturor buddhas”, ea are o existenta pe un plan ultim, un plan relativ, pe nivelul numit „pedagogic”.  A fost probabil o femeie, inainte de a fi considerata „divina”, cu multe epoci in urma, fiind nascuta intr-o lume numita „a Luminii multicolore” unde traia „Buddha sunetului de tambur”,  si se numea „Luna inteleapta„. Desi „nu exista nici barbat nici femeie aici, nici eu, nici individ, nici categorii, „barbat” si „femeie” fiind doar denumiri creind confuzii in spiritele pervertite ale acestei lumi, pana cand samsara va fi vida, voi face binele fiintelor sub forma unei aparente feminine.” ,  spune Taranatha – sec.XVI). Aceasta aparenta feminina a fost cunoscuta sub numele de „Eliberatoare”, ce in sanscrita da „Tara”. In diferite epoci specifice Tibetului, ca de pilda kalpa „Victoriei Perfecte”  a fost numita „Cea prompta”, „Cea curajoasa”. In Kalpa „Fara inceput” un calugar a devenit „Avalokiteshvara”. Cei 5 „victoriosi” – Buddhas ce conduc cele 5 familii ale trezirii, i-au daruit acestuia o initiere speciala, prin care, din inima i-a aparut Tara, careia i-au spus „Fiica Suveranului lumii”. De-a lungul epocilor ea face bine fiintelor manifestandu-se sub forme diferite, occidentalii o considera un boddhisatvas feminin sau  chiar perechea spirituala a luiAvalokiteshvara. Ea rezida precum acesta in campia pura Potala, functia sa principala fiind sa indeparteze frica si pericolul, sa vina in ajutor.

Ce inseamna Frica? Frica sa nu obtinem ceea ce dorim, si frica sa nu putem elimina un pericol, o circumstanta dureroasa. Daca fenomenele ar poseda o realitate in sine, nici o modificare nu ar fi posibila. Pt. tibetani, fiind vide, sunt deci simple conditionari ale spiritului ce se pot modifica. Aceasta explica pt. ei eficacitatea rugaciunii si raspunsului divinitatilor precum Tara. Ea protejeaza impotriva a 8 frici : elefantul=orbirea, leul=orgoliul, focul=furia, sarpele veninos=gelozia, hotii=filosofiile eronate, inchisoarea=avaritia, apa=dorinta de a te atasa si demonii=indoielile.  Ea protejeaza binenteles de nelinistile interne si alunga factorul perturbator, un fel de protector personal ce vegheaza asupra noastra in circumstantele vietii. Accesul la protectie nu e limitat de bariere culturale. 🙂 Nu e „Tara” unica protectoare. Aspectul principal e Tara Verde cel mai adesea reprezentata ca in aceasta statueta.

TARA1

Cateva semnificatii ale posturii:

– piciorul stang e repliat indicand stabilitate, retragerea din fata perturbatiilor
– piciorul drept e un pic intins, indicand ca personajul e gata sa se ridice pentru a sprijini orice fiinta.
– mana dreapta – deschisa in pozitia daruirii
– mana stanga – de obicei retrasa, doua degete apropiate semn al uniunii cunoasterii, celelalte trei au semnificatie budica.
– florile de lotus – perfecta realizare.
– simbolismul verde – activitate treaza

Ca sa ne putem imagina modest ce stia Culianu inainte de a se lansa in fictiunea nuvelei, sa mai exploram inca un pic, daca rabdarea dvs. nu s-a epuizat. Exista o „Tantra Tara” ( tantra, gya in tibetana inseamna continuitate, „natura a spiritului”). Un tantras are un sens comun, un sens ascuns, un sens literal si un sens definitiv. Sase posibilitati se ofera pentru interpretare: sens pedagogic, sens definitiv, cu intentie, fara intentie, intr-o limba cunoscuta, intr-o limba necunoscuta. Tantra din timpurile initiale, cele fara de inceput,  continea 800000 strofe, apoi 600000, 12000, 1000 strofe. Cea enuntata de Buddha Shakyamuni ( 566 – 486 ien) nu a fost inca comunicata oamenilor, fiind destinata bodhisattvas, zeilor, altor fiinte si pazita de Gardianul Secretelor, bodhisattva Vajrapani. Abia in sec. III ien au fost comunicate oamenilor, Tara fiind printre „divinitatile practicate” in mod secret. Propagarea Tantrei Tarei se face de catre un calugar din Bengal, numit Hayapala, dupa ce primeste prin initiere de la o dakini. De aici  se formeaza  linia obisnuita de transmitere in care sunt pomeniti Hayagosha, Nagarjuna, Atisha. Am putea crede ca e suficient, dar nu. Tibetanii numesc „termas”, texte ascunse si descoperite predestinat. Acestea pot fi si sub forma de revelatie „gongters”. Chogyour Lingpa (1829-1870) le-a primit in Grota Cristalina a Lotusului dupa o viziune a Tarei, care i-a spus doar „lek so, lek so, lek so” „ E bine, E bine, E bine”. Textele sunt binenteles pe diferite nivele – exterior, interior, secret.

De aici, il lasam pe Culianu sa continue 🙂 :

” Pradă jubilaţiei constante a contopirii cu Tara, Zeiţa Verde, Calul Alb îşi urmă cursa fără de oprire. împovărat de două taine formidabile, dintre care una atît de îngrozitoare încît nimeni n-o cunoştea, el alerga printre oamenii care, ocupaţi cu ale lor, nu-şi dădeau seama de nimic. Puţin le păsa lor că Tibetul fusese cotropit, puţin le păsa de mesajul indicibil depus în străfundurile sufletului lui rTe-hu, acolo unde conştiinţa sa n-avea acces. Nevăzînd pe nimeni şi ne fiind văzut de nimeni, alergătorul tibetan trecu de Darjeeling, se înfundă în Bihar şi se îndreptă către Miazăzi fără să simtă nici oboseala, nici foamea, nici frigul, nici căldura, nici strigătele de groază şi aceasta, în principiu, avea să dureze o veşnicie, căci nu mai exista nici o instanţă care să-l controleze, cu excepţia Zeiţei Verzi ce se complăcea în
îmbrăţişarea lui. Aproape trei ani trecuseră de la plecarea lui cînd, pasămite, Zeiţei i se făcu milă de el, pentru că rTe-hu străbătuse deja în zig-zag o bună parte din Madhya Pradesh şi atunci o sfîrşi – şi nu din vina lui, de bună seamă – sub roţile unui automobil la Jabalpur şi-şi dădu sufletul pe loc. în clipa aceea, agregatul care purtase numele de Calul Alb începu să se desfacă în părţile sale componente: carnea i se întoarse în pamînt, sîngele – în apă, răsuflarea – în vînt, lumina din ochiul stîng – în Lună, lumina din ochiul drept – în Soare, mesajul cunoscut – în tărîmul murmurelor, Zeiţa Tara – în lumea ei de smarald, iar taina indicibilă – în cea mai misterioasă parte a acestui colţ de univers, acolo unde lucrurile disparate dobîndesc un înţeles prea complex spre a putea fi definit, prea subtil ca să devină limbaj. „

( Ioan Petru CulianuAlergatorul tibetan – din ultimul sau volum – Pergamentul diafan )

„Pergamentul diafan” a revenit acum cateva zile pe biroul meu, dupa foarte, foarte multi ani. Ca si cum mi-ar fi cerut sa-l recitesc; nu am rezistat impulsului. Nu pot incheia acest post  fara un alt fragment, ce-mi pare potrivit, completare la „Profesorul si sirena” . Ce se intampla, de ce avem nevoie de re-lectura? Oare nimic nu mai e stabil ? Voi prelua o remarca ce m-a izbit astazi, de la o foarte, foarte tanara si isteata prietena a mea : „oricum am aranja piesele acestui puzzle, inevitabil aceleasi, imaginea reflectata este intotdeauna diferita”. Unele texte sunt ca niste calatorii ce se implinesc si  au confirmari  doar inlauntrul fiintei.

sem-ioan3 Miss Emeralds era, fără putinţă de tăgadă, o intelectuală pasionată cum puţine se pot vedea. Dar nu asta ne subjugase la ea, ci iubirea, pe care, fără de ştirea ei, o degaja – şi atît de mare-i era inocenţa în această privinţă, încît puterea acelei emanaţii era înzecită. Ted L. mi-a mărturisit că singura dată cînd fusese în stare să rostească o răutate la adresa Alogenei se simţise atît de vinovat, încît îl cuprinsese în mod serios nevoia de a-şi tăia o mînă sau măcar un deget. O asocia nu doar cu toate făpturile feminine, închipuite sau reale, ce-i impuseseră vreodată dragostea şi respectul, ci – şi asta traducea perfect şi propriile-mi sentimente faţă de ea – şi cu tot ceea ce pe lume e pus în taină sub oblăduirea noastră, ca fiind plăpînd şi gingaş. Noaptea mă cufundam în lungi meditaţii despre Mekor I Hayyim care n-aveau, cred, nimic erotic. Eram obsedat de ideea că o mai văzusem deja undeva, într-o ipostază supraomenească, iar starea mea de spirit faţă de ea era una religioasă. Pentru mine, om de la munte bîntuit de pasiuni, ea era precum  amurgul într-un codru de brazi, taină încremenită, neţărmurită, precedînd întunericul şi frigul. Glasurile se estompează, vîntul I se opreşte. Ochiul şopîrlei se dilată, orb. Căldura retrăgîndu-se din piatră. Umbrele înălbăstrindu-se. Toate păsările de pradă îşi  acordează sttigătele, se apropie panica. Punct de ruptură. Imaginează-ţi asta, fără înainte, fără după. Veşnic amurg într-un codru de brazi. Sîngele care o ia în răspăr, ochii privind înlăuntru, urechile care ţiuie nişte semnale, mîinile care mîngîie blana unui animal neînchipuit de gingaş. Acolo e ea, covîrşindu-te, străluminată şi blîndă. Inima ţi se strînge, buzele ţi se  întredeschid. Dacă atîta frumuseţe nu te striveşte, e din pricină că nu există nici înainte, nici după.

Am priceput pe-ncetul că Mekor Hayyim nu făcea parte din speţa noastră: era o zeiţă. Era ca zorii deasupra unui lac : tu scufundat, începeai deodată să vezi. Era ceea ce împinge iepurele să scape de vulpe şi de puşcă. Sălăşuia în inima şi în pasul fugarului. Se afla în toate antenele ce vibrează. Aceste imagini nu erau doar poetice. Zeiţa se putea defini ca Frumuseţe, dar cum să defineşti Frumuseţea? Putea fi definită ca Bucurie, dar cum să defineşti Bucuria? Sau Frumuseţea şi Bucuria dimpreună? Teologia Zeiţei nu era nici pozitivă, nici negativă: era aluzivă. O teologie aluzivă e făcută pentru un obiect care se derobează, precum Zeiţa însăşi. A spune că ea este ceva, un anumit lucru, înseamnă să calci regula teologiei aluzive; a spune că se derobează înseamnă a spune că se află dincolo de orice descriere. Ea este expresie. Orice ar face, e Graţie, Frumuseţe şi Bucurie. O teologie pozitivă i-ar deduce de aici atributele. O teologie aluzivă, care este mult mai apropiată de adevăr, ar spune pur şi simplu că acestea sînt nişte însuşiri expresive ce nu există în afara Zeiţei. Fără Zeiţă, întreaga realitate ar fi spectrală, de la cel mai umil fir de iarbă şi pînă la oameni, clădiri şi vehicule. Totul ar fi învăluit pentru totdeauna într-o ceaţă deasă. Zeiţa nu e sînge sau culoare; ea nu-i decît adierea invizibilă care risipeşte ceaţa. La asta şi slujeşte, de altfel, ceaţa: fără ea, Zeiţa n-ar fi în stare să dezvăluie că lucrurile pot fi şi altfel decît spectrale. De aceea, se spune, e şi bine să suferi, căci altminteri Zeiţa n-ar putea arăta că există o limită a suferinţei. De aceea, se pare, şi Răul există, Răul fiind perspectiva spectrală, suferinţa şi multe alte lucruri de care Zeiţa are nevoie spre a se manifesta. Căci fără de Rău, Zeiţa ar fi diferită sau n-ar mai fi. Dar, iarăşi, cine oare ar putea preciza ce înseamnă „diferită”, de vreme ce nimeni n-ar putea spune ce anume este Ea în realitate? Ceaţă şi adiere sînt numai nişte metafore. „

„Nu ştiu dacă nu cumva toată lumea urzise o conspiraţie tăcerii în jurul celei supranumite Miss Emeralds, de teamă să ni mă facă să sufăr. De atunci am renunţat s-o mai caut, căci am j fost şi încă mai sînt convins că era o Zeiţă ce nu-şi manifestase esenţa decît faţă de mine, după care fusese silită să se retragă într-o dimensiune inaccesibilă. O dată ce ai întîlnit, ai recunoscut şi iubit cu disperare o Zeiţă, nu mai poate fi vorba să te legi de vreo femeie. Ceea ce a înverzit sub pasul ei lin nu s-ar putea vreodată veşteji sau pierde. Am dus o viaţă cu totul castă, mai rău – lipsită de orice  ispită. Căci în fiecare noapte, vreme de mulţi ani, îi simţeam mîinile delicate şi reci atingîndu-mi fruntea şi mirosul de briză înfăşurîndu-mă ca un voal şi sarea de mare pătrunzîndu-mi în gură şi în nări şi rîsu-i cristalin izbucnind ca un izvor dătător de viaţă pe o pajişte fericită şi multicoloră. Mă întreb doar de ce s-a manifestat în viaţa mea atît de timpuriu, eliberîndu-mă de orice dorinţă, de orice sclavie – oare ! nu mi-a dat astfel o dovadă de dragoste mult mai mare decît ar fi fost posesia, fie şi a unei zeiţe ? Presimt că nu voi mai întîrzia prea mult s-o întîlnesc, iar mîngîierile ei dulci au acum ceva febril. îmi place să cred că e nerăbdătoare să mă revadă faţă către faţă, să mă ia de mînă şi să mă ducă pe acel tăpşan care înfloreşte sub pasu-i uşor şi pe care-l binecuvîntează cu mîna ridicată. Căci o viaţă e scurtă, dar o iubire credincioasă e lungă şi merită o răsplată pe care numai Zeiţa e în stare s-o acorde.”

( Ioan Petru CulianuMiss Emeralds – din ultimul sau volum – Pergamentul diafan )

Daena (VIII) – Dulcineea lui Don Quijote

Motto: „Don Quijote-n vremea-aceea
Planse pentru Dulcineea.”

De ceva saptamani, eram scufundat superficial sau plin de interes, in perioada cruciadelor IV-VII, perioada primelor universitati , in scrierile lui  Mawlana Rumi (1207-1273) si  Ibn Arabi (1165-1240), Albert le Grand (1200-1280) si Thomas d’Aquino (1225-1274), Nahmanide (1194-1270), Roger Bacon (1212-1294), Raymond Lulla (1232-1316). Aseara incheiam de citit un tratat de Dogen (1200-1253) cu fraza cand lucrurile incep sa vina nu le opriti, nu faceti obstacol”. Spre surprinderea mea, vocea misterioasa a intamplarii, mi-o aduse, nu doar in gand, pe  … Dulcineea, careia ii dedic cele ce urmeaza.

cervantes_1Cervantes (1547-1616) moare pe 22 aprilie, ca si Eliade. Cu totii vorbim si admiram anecdoticul sau personaj Don Quijote, putini au citit cu atentie cartea, printre neatenti ma numaram binenteles si eu. 🙂
Au trecut ani si ani, imaginarul cel vechi nu e obligat sa coincida cu lumea moderna. Cine e Dulcineea? Numele e inventat de Cervantes, provine in spaniola de la dulce, dulceata, zahar. Astazi sa numesti pe cineva Dulcineea implica sa-i declari o dragoste fara limite. De aceea o voi adauga la personajele din grupul „Daena”. 🙂

In romanul lui Cervantes, DULCINEEA nu apare efectiv, e doar mentionata, sugerata. Sancho se va grabi primul sa-i explice lui Don Quijote   blasfemia de care este vinovat: acela de a o considera pe Dulcineea ca pe o faptura reala ( nu va voi povesti despre transformarea lui Alonso Quijano in Don Quijote de la Mancha, „Cavaler al Tristei Figuri”).
„- Credeti ca Dulcineea e o printesa mai frumoasa decat aceasta?
– Ea este prin mine, cea care lupta si triumfa, iar eu, prin ea respir, din ea imi trag fiinta si viata.”

dulcineaDesi nu e prezenta, Dulcineea obsedeaza spiritul lui Don Quijote, ii bantuie cuvintele, iar Don Quijote e elocvent, ca „gabilutza” uneori pe blogul lui. 🙂 Ne vom feri sa provocam o noua religie, Dulcineea e un miracolul literar, dar, in acelasi timp, o realitate pe care cuvintele nu o pot cuprinde. Dama inimii este pentru cavaler chiar un substitut al Fecioarei Maria. Actul de credinta, „Crezul”, „Tatal Nostru” al cavalerului este acesta:

” Nimeni nu va trece
daca nu marturiseste
ca nu exista femeie mai frumoasa
ca incomparabila Dulcineea de Toboso.”

Frumusetea Dulcineii e unica. Sancho o confunda cu taranca Aldonza Lorenzo,  Dulcineea nu e un personaj, e pseudonimul unui personaj. Dulcineea apartine doar lui Don Quijote.  Uratenia imitatiilor si substitutelor burlesti, diforme in roman este diversa, multiplicata, repetata. O gasim denuntata de cavaler asa:

„Ce nefericit cavaler ratacitor mai sunt si eu, ca nu se afla pe lume fata care sa ma priveasca si sa ma indrageasca! Cat de vitreg mai e si norocul Dulcineii celei fara de asemanare, ca nu-i lasata sa se bucure in tihna de neasemuita mea statornicie! Ce aveti de impartit cu ea, craieselor? De ce o prigoniti imparateselor? De ce va inversunati impotriva ei codanelor de 14-15 ani? Lasati-o , lasati-o nefericita de ea sa-si simta biruinta sa se bucure si sa se mandreasca de soarta cu care iubirea a vrut sa o harazeasca, dandu-i subjugata inima mea si incredintandu-i sufletul meu; luati aminte, voi, roiuri intregi de indragostite, ca numai pentru Dulcineea sunt eu de aluat fraged si de turta dulce, iar pentru voi celelalte sunt de piatra; pentru ea sunt miere iar pentru voi sunt fiere; pentru ca numai Dulcineea mea este cea frumoasa, cea inteleapta, cea cinstita, cea fermecatoare si cea de neam bun, iar voi celelalte sunteti slutele, neroadele, usuraticele si din neamul cel mai de rand; pentru ca sa fiu al ei, si nu al alteia,m-a zamislit firea si m-a adus pe lume… mort-copt tot al Dulcineii o sa fiu, asa cum ma aflu acum: curat, cuviincios si cinstit…”

Sa nu ne lasam inselati de imediat, din punct de vedere artistic. Imaginea Dulcineii, ca act,  este exact o revelare a suflului creator, realizare de sine pe care o simte orice artist.

„Poezia, domnule cavaler, este, dupa mine, ca o domnita gingasa, tanara si frumoasa, cum nu se mai poate, de care se ingrijesc s-o imbogateasca, s-o gateasca si s-o impodobeasca celelalte stiinte, si ea se cuvine a le sluji pe toate, iar ele toate se cuvine a se inalta printr-insa; dar aceasta domnita nu vrea sa fie atinsa de oricine, si purtata pe ulite, nici data la iveala pe la raspantii sau prin ungherele palatelor. Deosebita ei alchimie face in asa fel ca acela care stie sa umble cu eas-o preschimbe in aurul cel mai curat… „

donquihoteDaca, in mare parte, in raport cu Cavaleria, arata ca un nebun, in ceea ce o priveste pe Dulcineea el e un Poet care se lasa intentionat purtat de sentiment pentru a face lumea mai frumoasa. Dulcineea e o dama ideala … pe hartie. Don Quijote o va forta sa existe prin actele sale.

Initial imi propusesem cateva comentarii si vorbe de duh, m-am lasat castigat de frazele lui Cervantes, suficiente pentru tematica propusa „Daena”. Va marturisesc si preferinta mea – Cap. XXV al Cartii Intai.

„Sancho, pentru ceea ce iubesc eu in Dulcineea del Tobosco, ea pretuieste tot atat de mult ca si cea mai de neam printesa a pamantului. … Tu crezi ca atatea Amarilide, Filide, Silvii, Diane, Galatee, Alide si toate celelalte, de care-s pline cartile, cantecele, scenele de teatru, dughenile barbierilor au fost intr-adevar femei in carne si oase, iubitele celor ce le-au cantat si laudat? Nu, cert, cele mai multe sunt inventate, ca sa serveasca ca tema poeziei lor, ca sa fie luati de indragostiti, sau de nebuni sau capabili de nebunii. La fel imi ajunge si mie sa cred ca Adonza Lorenzo este frumoasa si onesta, iar despre obarsia ei, e fara importanta… Intr-un cuvant imi imaginez ca cele ce le rostesc sunt asa cum le spun, nici mai mult nici mai putin, si le vad cu mintea mea asa cum vrea dorinta mea: asa frumoasa si nobila ca nici Elenele, nici Lucretiile, nici o eroina din timpurile trecute nu-i pot fi comparate. Sa zica ce vor ignorantii, oamenii de bun simt nu ma pot ignora.”

dulcinea_sophiaDon Quijote arata femeii ca poate fi Dulcineea, ca poate produce acest deliciu spiritual, ce o va atinge in ecou, ca suflu si energie.  Este Don Quijote nebun?  Intelegem nebunia lui?

„Nebun sunt, nebun trebuie sa fiu pana la capat, cand te vei intoarce cu raspunsul unei scrisori pe care am de gand s-o trimit prin tine stapanii mele Dulcineea.
Si de va fi raspunsul asa cum merita credinta ce i-am pastrat-o, va trebui sa mi se curme si sminteala si pocainta; pe cand, daca va fi dimpotriva, voi ajunge nebun de-a binelea, pentru ca, nebun fiind, sa nu ma mai doara nimic. Raspunda ea cum o raspunde, eu nu voi pune capat … sau ma voi bucura de vestea cea buna, ca orice om in toate mintile, sau voi inceta sa ma simt lovit in inima de vestea cea rea pe care mi-ai aduce-o, devenind nebun.”

Comparati, va rog, scrisoarea lui Don Quijote catre Dulcinea del Tobosco.

don_quijote_and_sancho_panza„Suverana si inalta stapana, cel ranit de sagetile lipsei tale si izbit pana in strafundul inimii, preadulcea mea Dulcinea del Tobosco, iti trimit sanatatea dupa care eu tanjesc. Daca frumusetea ta ma dispretuieste, daca vrednicia ta nu-mi tine partea, daca privesti de sus cum ma dau eu de ceasul mortii, macar ca eu sunt invatat cu suferinta, cu greu voi putea sa-mi tin firea in aceasta incercare. Bunul meu scutier, Sancho, iti va raporta amanuntit, o, preafrumoasa nerecunoscatoare, iubita mea vrajmasa, de halul in care ma gasesc din vina ta, atunci cand m-ai parasit. Daca afli vre-o placere a-mi veni in ajutor, sunt al tau, iar daca nu, fa tot ce te-o indemna inima, caci eu, punandu-mi capat zilelor, iti voi multumi, tie cruzimea iar mie dorinta. Al tau pana la moarte, Cavalerul Tristei Figuri.”

cu „versiunea sms” a lui Sancho dupa ce pierde si incearca sa o refaca :

„Inalta si subterana stapana …( sau supraumana, sau suverana, completeaza barbierul )… singuratecul cel fara de somn si ranitul iti saruta domniei tale mainile, nerecunoscatoare si necunoscuta frumusete. Al tau pana la moarte, Cavalerul Tristei Figuri.” „iar intre acestea doua i-am mai insirat mai bine de trei sute de sufletelule, inimioaro si ochisorii mei!” 🙂

In Cartea a II-a, dupa cap. X, aflam despre marea misiune a lui Don Quijote – sa o devrajeasca pe Dulcineea. Vraja, vrajirea ei o relega la starea de non prezenta.
Spre finalul romanului, Don Quijote va renunta la toate fanteziile sale, dar , ghiciti in care va persista … Dulcineea – un mit de uz personal, ar putea critica rigurosii.

Sancho reuseste, uman ,  un ultim alint inainte de moarte – „scoala-te odata din  patul acesta sa mergem la camp imbracati in pastori… poate vom da de domnita Dulcineea, dezlegata de vraji, si apoi, daca o s-o vezi, asta o sa fie de ajuns ca sa te tamaduiesti.”quijote