Daena(VII) – Leon Bloy

0beUnde ar putea vorbi mai bine un scriitor despre sine decat in scrisorile catre aleasa sa?

In 29 august 1889, la prima intalnire, in timpul unui dineu,  cu viitoarea sa sotie ,daneza protestanta Jeanne Molbech, aceasta are curajul sa-l intrebe pe Leon Bloy (1846-1917): „Cum se face Mr. ca dvs. care sunteti un om superior sunteti totusi catolic?”. El raspunde: „Poate pentru asta si sunt”. A doua zi, ea a primit din partea lui Bloy urmatoarea scrisoare:

„D-ra ma simt invincibil impins sa va scriu, va rog sa nu va revoltati … eu atat de angoasatul m-am trezit dimineata asta cu inima usoara … nu pot atribui asta decat interventiei providentiale a milei dvs. Nu-mi lipsesc prietenii, sunt chiar 2-3 pe care ii indragesc cu mare tandrete, dar, ei sunt, cred eu, prea inclinati sa ma judece, si a trebuit sa renunt cu tristete, in a fi perfect inteles. … Suntem in mod straniu inconjurati de mistere si de miscari voluntare sau involuntare ale saracelor noastre suflete incluse in trama planului divin, si aceste fiinte separate de continente si mari, de obiceiuri si limbaj, de toate obstacolele ce pot separa existentele umane, se intalnesc in momentul in care dreptul Dumnezeu a decis, din nemarginirea cerurilor, a eternitatii, ca intalnirea era necesara… Pentru ca am considerat ca e valabil pentru mine si pentru dvs., de aceea am iubit dimineata asta atat de fericita.  […] Ma veti intelege, dvs. care aveti fruntea si ochii unei creaturi facuta pentru a intelege, am gasit in dvs. o consolare veritabila si prietenia unei persoane fara prejudecati, fara ironie, fara mirari pentru opiniile pe care le exprim si pe care altii le judeca ca excesive. […] Va rog sa nu-mi scrieti nimic inainte de a sfarsi de citit Le Désespéré (1886) si celelalte doua opere ce vi le-am oferit cu atata fericire. Atunci ma veti cunoaste in adanc si va va fi usor sa spuneti ce ati vazut si ce ati inteles. […]Trebuie sa am d-ra o incredere in dvs. fara limite pentru a vorbi de mine cu atata naivitate… Nu va iritati de aceasta lunga scrisoare, aveam nevoie sa va scriu.”

Promisesem se scriu despre Bloy, ma voi opri acum doar la doua portrete literare feminine, care sper ca vor deschide apetitul de a-l descoperi. De multa vreme deja, memoria mea a retinut aceste doua portrete, ca pentru o iconografie feminina.

p1070469

Veronique. „Biata fata, resemnata de toate, fu crucificata in adancul inimii… O fiinta mistica de o astfel de anvergura se gasea dezorientata in a nu avea nimic de indurat.” Dupa mutilare „ii mai ramaneau doar ochii, imensi, ilimitati, carora nimeni n-ar fi putut sa le faca ocol. De un albastru ocult, extraterestru … o paleta de ceruri necunoscute… o dubla cavitate pala si translucida, o revolutie de claritati, in profunzimi deasupra undelor, umbrite de uitare, de o resemnare inaccesibila.”

Ochii ei :un peisaj simultan de mari si ceruri, descoperit in loc de privire … ochii unui orb ce tatona Pardisul.”


Veronique este o Heloise, crezand intr-un salvator uman, cu forta sentimentelor umane ca mantuire. Ca si in istoria Heloisei si a lui Abelard, barbatul presimte cumva martiriul de a fi dorit de o Sfanta, dar cu o dorinta carnala, ca o amanta vulgara. „Eu stiu dulcea mea vizionara ca ma crezi chemat la realizari deosebite, dar cum te pot eu crede? Imi trebuie un alt semn decat aceasta perpetua agonie.”

Nu mai putin tulburator este portretul din romanul ce trebuia sa se numeasca „La désespérée”, si anume cel din „La femme pauvre” (1897).

p1070468

Clotilde„un chip de suferinta experimentata deja de multi ani exprimandu-se prin planset si suspin”.
„… Magnetic par negru, ochi de tiganca captiva, de unde pareau sa curga culori tenebroase… , chip de o paloare dureroasa, copilaresc unde liniile, modificate de savante angoase, devenisera aproape severe, o suplete voluptoasa a atitudinii si tinutei…
Din cauza surasului nu o puteai privi fara a lacrima. Toate nostalgiile tandretii … pluteau in jurul buzelor ce pareau desenate, intr-atata sangele inimii se precipita sa le imbratiseze. Acest suras divin, ce cerea   Gratie, nu-l puteai uita odata obtinut.

O adolescenta de galere a fost ravasita de uragane, dar un orient de tinerete plutea inca … Simteam ca un pic de fericire i-ar fi refacut splendoarea … dar Mantuitorul, rastignit de 19 secole, nu cobora de pe cruce doar pentru ea… ”
Ce poate darui o femeie daca nu puritatea sa? se intreba contradictoriul Bloy, care isi exprima „exigentele” cam asa: „cu cat o femeie e sfanta, cu atat ea e femeie , cu cat un barbat e geniu, cu atat el este un barbat”. 🙂
Nu-l pot citi pe Bloy, fara a ma gandi, ca roman,  la Cioran. <<Scriitura trebuie sa exprime „le mal de l’existence et la hantise de la décomposition”.  „Orice om care scrie pentru a nu spune nimic este pentru mine un mizerabil (Le désespéré)  si o prostituata (La femme pauvre)”. >>

_______________________________________________________________________________________

(1) Le désespéré – 1886 – Cap.47

Véronique avait expérimenté la misère infinie de ce clergé, avec une rigueur proportionnée à la suréminence de sa propre vocation mystique. Elle avait enduré, dès le commencement et toute la première année, un tourment intérieur, continuel, à défier les flammes et les chevalets du martyrologe.

Au début de son installation avec Marchenoir, elle avait été résolument se présenter au guichet d’un confessionnal quelconque et, assoiffée de mépris, ambitieuse d’être foulée aux pieds, elle avait tout d’abord déclaré ceci : – Mon père, je suis une sale prostituée. L’effet de cette parole, nullement inouïe pourtant, dans ces vestibules de l’espérance où viennent tomber tant d’épaves d’âmes, avait été immédiat et confondant. On lui avait jeté le guichet au nez, par un geste soudain, d’une incroyable violence…

Au fait, qu’en restait-il, exactement, de cette beauté presque fameuse, qui avait fait délirer des gens austères, chargés de prudence ? …

Il y avait surtout les yeux, des yeux immenses, illimités, dont personne n’avait jamais pu faire le tour. Bleus, sans doute, comme il convenait, mais d’un bleu occulte, extra-terrestre, que la convoitise, au télescope d’écailles, avait absurdement réputés gris clair. Or, c’était toute une palette de ciels inconnus, même en Occident, et jusque sous les pattes glacées de l’Ourse polaire où, du moins, ne sévit pas l’ignoble intensité d’azur perruquier des ciels d’Orient. Suivant les divers états de son âme, les yeux de l’incroyable fille, partant, quelquefois, d’une sorte de bleu consterné d’iris lactescent, éclataient, une minute, du cobalt pur des illusions généreuses, s’injectaient passionnément d’écarlate, de rouge de cuivre, de points d’or, passaient ensuite au réséda de l’espérance, pour s’atténuer aussitôt dans une résignation de gris lavande, et s’éteindre enfin, tout de bon, dans l’ardoise de la sécurité.

Mais le plus touchant, c’était, aux heures de l’extase sans frémissement, de l’inagitation absolue familière aux contemplatifs, un crépuscule de lune diamanté de pleurs, inexprimable et divin, qui se levait tout à coup, au fond de ces yeux étrangers, et dont nulle chimie de peinturier n’eût été capable de fixer la plus lointaine impression. Un double gouffre pâle et translucide, une insurrection de clartés dans les profondeurs par-dessous les ondes, moirées d’oubli, d’un recueillement inaccessible !…

Un aliéniste, un profanateur de sépultures, une brute humaine quelconque qui, prenant de force à deux mains la tête de Véronique, en de certains instants, aurait ainsi voulu la contraindre à le regarder, eût été stupéfait, jusqu’à l’effroi, de l’inattention infinie de ce paysage simultané de ciel et de mer qu’il aurait découvert en place de regard, et il en eût emporté l’obsession dans son âme épaisse. – Ce sont, disait Marchenoir, les yeux d’une aveugle qui tâtonnerait dans le paradis…

En somme, Véronique avait à peu près manqué son coup et n’était pas devenue moins belle qu’avant…

Anunțuri

„Amnesie in litteris” – Suskind (2)

books¨Amnesie in litteris” e un pamflet savuros. Un semi-erudit se intreaba care e cartea care l-a impresionat, marcat, zguduit, care l-a asezat pe cale sau l-a schimbat dintr-o data? ” Toate astea te fac sa te gandesti la un soc, un traumatism, sunt experiente de care victima nu vrea sa-si aminteasca … Poate ca e vorba nu de o experienta de lectura de ordinul neuro-traumatic, ci vizeaza mai degraba o descoperire estetica bulversanta … numele nu-mi vine imediat, dar e vorba de un poet foarte celebru … are mustata… o strada ii poarta numele.”

„Cate carti au schimbat viata mea? Imi las privirea sa-mi parcurga biblioteca, toate cartile astea … ochii mi se pierd, ma apuca ameteala si pentru a scapa iau la intamplare un mic volum, il deschid, il feuiletez. Imi dau seama ca alegerea a fost buna, foarte fericita chiar. E un text cu o proza cizelata, cu o argumentatie limpede, emailata cu informatiile cele mai interesante si cele mai noi, plina de surprize… Acum cand scriu aceste randuri nu-i gasesc titlul, nici numele autorului, nu-mi amintesc exact continutul, dar asta nu schimba nimic. E o carte excelenta, fiecare fraza e o bogatie, tot rasfoind-o ma afund in fotoliu… Citind uit pentru ce ma apucasem de citit. Sunt intens patruns de tezaurul savuros si nebanuit ce-l descopar pagina dupa pagina. Dau peste cateva pasaje subliniate ( nu apreciez sublinierile unui precedent lector), dar acum nu ma deranjeaza, caci recitul e atat de captivant ca nu pot decat sa aprob, caci releva faptul ca cititorul anterior a subliniat exact ceea ce ma entuziasmeaza mai mult. In dubla euforie cauzata de exceptionala calitate a textului si camaraderia spirituala cu personajul necunoscut ce m-a precedat, imi continui lectura. Ajung la un pasaj ce-mi smulge un strigat de admiratie „Ah! Ce bine e gandit!”. Inchid un moment ochii pentru a medita la cele ce tocmai citesc, vazand bulevardul trasat in dezordinea constiintei mele, deschizandu-mi perspective complet noi, facand sa rasara in mine descoperiri si asociatii noi, intepat cu acul ce-mi zice: „Trebuie sa-ti schimbi viata!” Mana mea se intinde spre un creion si subliniez, adaugand pe margine un „Foarte bine!” cu un mare semn de exclamatie. Voi nota si cateva cuvinte cheie pentru a fixa fluxul ideilor nascute de acest pasaj, pentru memorie, si in omagiu autorului care te-a luminat atat de magnific. Dar ce sa fie? Gasesc pe foaie deja un „foarte bine” anterior, si acelasi rezumat telegrafic pe care ma pregateam sa-l notez, predecesorul meu deja o facuse, cu o caligrafie ce-mi era familiara, pentru singura ratiune ca era a mea, caci acel lector precedent nu fusese altul decat eu. Ce tristete! Ce boala! Amnezia in letteris, pierderea totala a amintirii unei lecturi. Si un val de descurajare ma cuprinde. In fata vanitatii oricarui efort de cunoastere. La ce bun sa citesti? La ce bun sa recitesti aceasta carte cand stii ca dupa o vreme nu-mi va mai ramane nici o amintire? La ce bun orice efort daca totul se intoarce in neant? Repun cartea pe raft, alaturi de celelalte.”

„… E o rusine, un scandal. De 30 de ani stiu sa citesc … dar ce-mi mai reamintesc acum? Ganduri si impresii vagi. Mii si mii de ore de lectura, din copilarie, din tinerete, din timpul vietii adulte, petrecute citind si , din toate acestea, O IMENSA UITARE… Cu spiritul intrr-un asa haos, cum mi-as putea sa-mi raspund la intrebare si sa raspund ce carte, cu precizie, a schimbat viata mea? Niciuna? Toate? Fiecare? … Nu stiu… Poate ca lectura e un act de impregnare, in cursul careia cunostiinta absoarbe totul in profunzime, dar printr-o osmoza atat de imperceptibila incat nu e constienta de proces. Lectorul amnezic e schimbat, dar nu-si mai aduce aminte, caci in creierul sau s-au schimbat acele instante capabile sa-i spuna ca s-a schimbat. Pentru scriitor aceasta „maladie” e poate chiar o binecuvantare, aproape o conditie necesara, caci il protejeaza de respectul paralizant pe care-l inspira orice mare opera literara… „

Terapie pentru a deveni o creatură

terapie2

O aparitie literara la sfarsit de decembrie 2008 ne propune o terapie pentru 2009. Debutul unei autoare de 16 ani, „Terapie pentru a deveni o creatura” la editura Junimea din Iasi.

Imi permit cateva subiectivitati. Cartulia, bilingva dar conceputa in franceza, promite sa socheze de la inceput: „Cine nu s-a simţit vreodată mic în faţa universului? Eu „. Ne asteptam la o avalansa de teribilisme adolescentine,  la o pulbere de sentimente edulcorate, si in loc de aceasta ce ni se ofera: un soi de tragism retinut, minimalizat. Autoarea ajuta cititorii  sa parcurga dintr-o suflare ceea ce pentru majoritatea ar fi insuportabil. Tragedia pierderii reperelor e tratata cu o candoare mascata. Nu suntem scutiti de o doza de violenta interioara, dar sunt oare altfel timpurile noastre?
„Am început să cred că totul nu era decât o iluzie a spiritului meu” …
„Nu suportam apucăturile umane. Omenescul în general. Supărător de excesiv. Niciodată, după un „gata”, nu se oprea cu adevărat. Continua întotdeauna încă puţin. Are nevoie să ducă războaie, fie pentru a-şi spori teritoriul sau reputaţia (publicitate, întreprinderi), sau doar din cauza unei diferenţe (omul nu acceptă ceea ce e diferit), unui dezacord, unei discriminări ce duce la conflicte (insulte, încăierări). Omul acţionează doar din interes personal, este egoist. Are nevoie să compenseze totul. Are nevoi, pur şi simplu. Fiecare moment dureros trebuie să conducă la un moment de plăcere. Aşadar bucuria aduce şi ea tristeţe. Omenescul face erori. E limitat. Omenescul uită. Eu nu mai puteam suporta să fiu umană. Încercam, dar nu reuşeam să accept…”
… Cel Atotputernic…dă lecţii, ceea ce nu e prea divin.

– Nu ştiu. E inexplicabil. Nu mă asum ca şi creatură. Nu accept să fiu dominată de o forţă superioară.
– Păi vezi că se poate explica ! „


Maturitatea are explicatii, sau macar ne ajuta sa gasim explicatii, chiar daca nu sunt convenabile. Fiecare personaj e autoarea, genereaza simpatie in functie de nevoile ei de moment. Poti transforma pe ceilalti in lupi-garou pentru a-ti directiona furia, pastrandu-ti sentimentele intacte pentru persoanele reale.  Imi marturisea, dupa lansare, Ana, cat de mult si-ar dori sa rescrie cartulia aceasta, ca a facut-o precipitat, in conditii anormale. Poti scrie altele ! … Ai spatiu suficient de crestere ! …

„A treia zi, am inventat creaturi legate de primele creaturi cu o legătură atât de puternică încât dacă una din ele murea, cealaltă dispărea la rândul ei. „ …  doar atat ca sa sugerezi nevoia de relatii veritabile …

img_0856

Desenele din carte  sunt ale autoarei. Imi permit sa adaug o imagine ce nu a fost introdusa in volum. Precum Sylvia Plath (in 1952) descria socurile electrice suportate in spitalul psihiatric in  nuvela „Johnny Panic si Biblia viselor„, fara ca cititorul sa-si dea seama, asa si Ana descrie decompozitia universului sau sub influienta medicamentelor neuroleptice: „o lume bizară. Forme răsucite. Fiinţe diverse. Fiinţe făcute dintr-o materie stranie. Lumea mea era ţara diferenţei. Cei ce locuiau acolo n-aveau nici ochi, nici gură, nici urechi, nimic care să ne semene. Erau de toate culorile, amestecate. Un fel de negru. Locuitorii „pământului meu” erau un soi de creaturi stâlcite, negre, cu formă diferită de la un individ la altul. Tovarăşii lor pe care încălecau erau lungi şi îşi puteau schimba culoarea. Asta depindea de dispoziţia lor, de starea lor de sănătate, de dorinţe, de ceea ce simţeau… Nu exista nici mare, nici pământ, nici cer. Totul era făcut din spumă. O spumă cenuşie. Te puteai scufunda în ea cât doreai.

Avea dreptate Simona Modreanu, in prefată: „ne simtim cufundati într-o stare de urgenţă, de precipitare a conştiinţei, discursul seamană cu  L’Innommable, al lui Samuel Beckett, in realitate o creatura imobilă, aproape incapabilă de a rosti cuvinte şi care, totuşi, spune ceva. Ascultam « ereziile » acestor copii  şi le împingem uşor spre raionul de curiozităţi, extravaganţe şi mistere de care nu e bine să te apropii prea mult pentru că rişti să te rătăceşti. … o societate evoluată, aseptică, trebuie să se păzească de intruşi, de inclasabili, de puri. Şi atunci, nu ai încotro, trebuie să urmezi o terapie, care să te transforme din fiinţă în creatură. Pentru că doar aşa, mutilat, absolutul devine suportabil. În primul rînd pentru noi înşine.”

Copiii contemporani au dreptul la explorarea lor spirituala a lumii. Poate ca ei ghicesc altfel viata umana, si, pana sa se adapteze, negociaza neindemanatec cu impresii neasortate sau integrate partial ale realitatii, si cu elemente cu dominanta importanta de imaginatie,  neuitand, in aceasta accelerare sa priveasca spre semnificatii. Ce e important, scrierea aduce ordinea. Cu mici povestioare poti face ordine in sentimente complexe si ambivalente, intelegi mai usor actiunile si reactiunile.  Eroina trebuie sa gaseasca propriile solutii ,  o ordonare a fantasmelor, si aceasta vine spre final :
„Eram umana : simteam bucurie, tristete, vina. Ceea ce era bine, dar si ceea ce era rau. Aveam atata sansa sa pot trai, misca, alerga, sa fiu eu, ce mai ! Era o sansa imensa. Imi place sa fiu o creatura : imi place sa traiesc. Singura neplacere era ca eram dominata, si asta era tot ceea ce eu vedeam – Un simplu incovenient. Pfffff.”

Pentru a nu-si acorda posibiltatea de a prelungi istoria, de a reveni si permite cititorului sa urmareasca aventuri Harry Potteriene, autoarea isi va suprima eroina in final. Ne lasa noua, spre intelegere, vidul imens al lumii. Pare neasteptat de detasata! Un simplu personaj – Alexandra, ofera tinerei autoare posibilitatea de a exterioriza ceea ce e in mintea sa, dar de a o face intr-un mod controlabil,  fara sa o perturbe si e evident ca istoria nu are absolut nici un suport in viata reala.

E adevarat, cartea e o violenta necesara, socheaza, asisti la un spectacol ce emotioneaza si transforma. Cum altfel sa nu resimti singuratatea, lipsa de comunicare, extremele existentei in cerc, a fiintelor parca condamnate la somn, ca recompensa. Universul dorit al autoarei e ceva perfect, dar pentru asta nu insa si uman.

S.M. incerca sa-i ia apararea pentru unele critici legate de stil aduse de un redactor parizian ce si-ar fi dorit mai multe „sentimente” in carte: „vocabularul ei nu e decit aparent simplu si chiar acolo unde se intimpla, efectul e devastator, iar lipsa tot aparenta de emotii si sentimente (de altfel, destul de des incalcata) spune si ea foarte multe despre experienta traita si despre nevoia de detasare. Si oricum, mi se pare ridicol sa judeci asa o carte raportind-o la opere si autori „de meserie”. Sigur ca, pentru a fi cu adevarat o mare scriitoare, daca asta isi va dori, ii vor trebui ani de munca si lecturi si perfectionari stilistice, dar pentru cineva total lipsit de aceasta experienta, si la virsta ei, e o realizare remarcabila.”

Aparitia cartii fusese anuntata aici:
Cronica Literelor si Artelor Romane>

Simona Modreanu Dumnezeul paradoxal al lui Cioran