Exigenta profunzimii (X) – Disperarea

Motto: ” Obiceiul de a fi disperat e mai teribil decat disperarea insăsi”( Albert Camus)

Cunosc disperarea, în linii mari. Disperarea nu are aripi, ea nu se aşează neapărat la o masă liberă de pe o terasă seara, pe malul mării. Este disperare şi nu revenirea unei cantităţi de fapte mici, cum ar fi seminţele lăsând la căderea nopţii o cale pentru altceva. Nu este muşchiul de pe o piatră sau paharul cu care beau. Este o barcă ciuruită cu zăpadă, dacă doriţi, ca păsările care cad şi ca sângele lor subţire. Cunosc disperarea, în linii mari. O formă foarte mică, delimitată de o bijuterie de un fir de păr. Asta-i disperare. Un colier de perle, pentru care nu se poate găsi o strângere de mână şi a căror existenţa nu atârnă de un fir, asta e disperare. De restul, nu mai vorbim. Noi nu am terminat de disperat, când vom începe. Mă disperează un abajur la  ora patru, mă disperează evantaiul de la miezul nopţii, mă disperează ţigara condamnaţilor.
Cunosc disperarea în linii mari. Disperarea nu are inimă, mâna lasă întotdeauna disperarea fără respiraţie, disperarea cu care inghetatul nu ne spune dacă el este mort. Trăiesc din disperarea, care mă încântă. Îmi place musca asta albastră ce zboară pe cer când stelele fredonează.  Cunosc disperarea în linii mari, disperare cu lungi mirări temătoare, disperarea mândriei, disperarea mâniei.  Mă trezesc în fiecare zi, ca toată lumea şi îmi odihnesc braţul pe o floare de hârtie, nu-mi amintesc nimic, şi întotdeauna cu disperare descopăr frumoşii arbori dezrădăcinaţi peste noapte. Aerul din cameră este frumos ca beţele tobei. E un timp al timpului. Cunosc disperarea, în linii mari. Este ca şi cum cortina vântului mi-e momeală.  Există o idee de disperare asemănătoare?  Foc! Ah! Ah! … ele vor veni iarăşi… Şi anunţuri în ziare, şi reclamele de neon de-a lungul canalului. Mormane de nisip, un fel de nisip! Disperarea în general nu contează. Este o treabă de arbori, care vor face în continuare o pădure, este o gaşcă de stele ce vor lăsa să fie încă o zi,  o zi mai puţin din care trebuie să-mi fac în continuare viaţa. ”


( traducere aproximativa din André Breton  – Le Verbe Être – 1923 )

O profunzime a disperarii? Avem pana si disperari superficiale. Toate disperarile ne sunt permise?  Pentru Cioran, Dumnezeu e disperarea care incepe acolo unde se sfarsesc toate celelalte.  Kierkegaard il considera pe Dumnezeu antidotul disperarii. Seneca considera ca ne extragem curajul din disperari. Sartre prefera disperarea in locul  incertitudinii…


O cale „verde” – Shams din Tabriz

Pentru ca i-a placut remarca antica „curiozitatea e un defect magic”, am promis lui  X sa revin dupa „Dervisi” si „Cel Verde” cu inca o incursiune prin zona inaccesibila oricui pe unde calatoreste sau a calatorit ea – la Tabriz , ( gradina Edenului trebuie sa fie localizata prin apropiere) 🙂 ; cu povesti despre despre “qwasis” , acei discipoli “emancipati”, ai lui Khezr (in persana) , cei ce l-au intalnit pe “Al Khadir” .

Fiecare priveste spre o directie, cine stie sa priveasca spre directia fara directie? L-am parafrazat pe Rumi, pentru a introduce o intalnire, la varsta de 37 de ani, cu un personaj de o importanta deosebita pentru acesta –  Shams (tr. soare) din Tabriz (1187-1247).

Invataturile lui Shams

Dupa traditia orala, in anul 1244, Mawlana JalaludDin Balkhi –Rumi (30 sept. 1207 – 17 dec. 1273) citea in gradina sa, langa fantana, cand dervisul ratacitor Shams trece „intamplator” si-l intreaba :

– Ce faci ?

Rumi ii raspunde:

– Ceva ce tu nu poti intelege.

Auzind asta Shams ii ia teancul de carti si il arunca in fantana-bazin. Rumi  sare ca ars dupa ele , dar constata ca Sams le-a scos din apa … uscate si il intreaba:

– Ce-i asta?

– Mowlana, asta e ceva ce tu nu poti intelege.

Shams era un dervis ratacitor ce promisese lui Dumnezeu sa-i daruiasca viata daca acesta il va face sa intalneasca o fiinta inspirata. Il recunoaste pe Rumi.  In acest moment al primei intalniri s-au inteles dintr-o privire. Locul intalnirii se numeste „Konya„, „punctul de intalnire al celor doua mari”, denumirea latina a localitatii din Anatolia (Turcia) e interesanta, asa ca o notez :  „Iconium” („icoana” in greceste). Dupa aceasta prima intalnire cei doi se retrag timp de 40 de zile, Shams punandu-i si raspunzand la 100.000 de intrebari si il supune pe Rumi la fel de fel de probe. ( In Munaqib al-Arifin, „biografia misticilor”, Aflaki ne spune despre Shams ca era fara egal in alchimie, astrologie, matematica, teologie, filosofie, astronomie, logica si dialectica). Desi avea calitati si puteri miraculoase, Shams traia intr-o permanenta criza, si cauta un om perfect. Maestru sufi nu poate fi oricine, trebuie sa fie legat la un lant initiatic ( silsila) . Daca un adevarat maestru (pir) este rar, un bun discipol este la fel de rar.  Shams e considerat insa si o persoana a blamului, a interzisului, un „malamati”. „Nu posed nimic, decat secretul meu si mintea mea” ( Shams – in Maqalat). Ibn Arabi ( 1165-1240)  in „Tratat asupra categoriilor initierii” considera al 5-lea grad al celor smeriti, umili, cei ce nu asteapta recompensa, pe „malamati„, sub conducerea lui Qutb (Al Khadir). Regula lor e sa-si ascunda meritele si sa lase la vedere defectele. Actioneaza direct, deschis, in toate domeniile, cu „virilitate” spirituala. „Malamati” nu vorbesc niciodata de experientele lor spirituale si nu te invata decat cum sa asculti de Dumnezeu.  Dupa sufism, in practica nu putem ajunge la punctul stabil decat daca  fiinta a fost gasita, pierduta si iarasi regasita, ai trecut prin faze ce au golit fiinta pana la a-i da o certitudine definitiva, o „remise-en-cause” completa; o geografie complexa de stari mistice e luata in seama (frica, speranta,…) iar starea suprema este binenteles iubirea.  Rugaciunea personala a lui Ibn Arabi era O Doamne, primeste-ma in oceanul profund al infinitei tale unitati„.

Rumi si Shams au ramas impreuna timp de 3 ani, poate de aceea traditia sufista a pastrat aceasta durata de 1001 de zile pentru intrarea discipolului in „tariqa” (tr. cale, procedeu, metoda).  Nu voi intra prea mult in detalii asupra „metodei” ce s-ar putea reduce la un simplu „pastreaza-ti inima vigilenta contra asaltului neglijentei” – in primul an de ucenicie slujesti semenii, in al doile an slujesti pe Dumnezeu, si in al treilea veghezi asupra inimii proprii.

Dupa disparitia  lui Shams (probabil asasinat), neconsolat, Rumi va incepe sa practice „sama„, dansul mistic,  sperand sa-si regaseasca macar asa maestrul in interior.  Opera literara a lui Rumi va cuprinde peste   47.000 versuri grupate in cele 6 carti ale lui Masnavî ( numita si „Biblia Persiei”),  40 000 versuri in  Diwân (inchinat lui Shams),  3500 odes , 2000  catrene, 147 scrisoril –  Maktûbât, un tratat in proza Fîhi-mâ-fihî (Cartea interiorului) si va exercita o influienta considerabila asupra spiritualitatii musulmane si nu numai.

„Calea verde” sufi, e calea progresiei spirituale, in 4 etape – calea stiintei, calea viziunii, calea cunoasterii si calea unirii. In termeni de cultura nu poti vorbi de iubire. Iubirea nu e masurabila, nu e stiintifica, nu e viziune doar, e cunoasterea si unirea insasi. E cheia vietii. E cheia tuturor dimensiunilor. E o cheie care merge pana in cele mai profunde initieri. Iubirea e un creuzet alchimic pentru corp, o proba de foc, de moarte-renastere. Mi-am notat din  Diwân” – „vino, vino, oricine ai fi, vino/ chiar necredincios sau idolatru, vino / limita noastra nu e cea a disperarii / chiar daca nu ti-ai tinut cuvantul de 100 de ori, vino / ca esti persan, grec sau turc / invata limbajul celor ce nu au limba.”

Nu am reusit sa memorez foarte multe din vorbele lui Shams, mi-am notat mai demult :

„Cei ce doresc Oglinda sunt si ei doriti de Oglinda
daca spargi oglinda, te spargi si pe tine.”

„Cele 700 de voaluri nu sunt decat un voal, ce esti tu insuti.”

„Cer logicii pe Dumnezeu, dar cele de la Dumnezeu nu vor sa asculte de logica”.

Despre soma:  „Exista un dans interzis: cel in care mainile si picioarele danseaza si se misca fara sa simta nimic.”

In final si cateva din vorbele  lui Rumi:

” Exista o lume dincolo de islam

dincolo de necredinta

in aceasta lume fara frontiere si fara hotare

locuieste iubirea noastra

cand initiatul intra, ramane

caci in aceasta lume nu exista nici islam

nici necredinta,

nici macar lumea. „


Exigenta profunzimii (IX) – Asteptarea

Motto: „Daca am putea construi o casa a fericirii, cea mai mare piesa ar fi sala de asteptare.”

( din Jurnalul lui Jules Renard )

Nimanui nu-i place sa astepte. Nu ma asteptam sa scriu acest articol despre asteptare, clasificata ca o exigenta, l-am scris pe … neasteptate. 🙂 Nu e un articol prea muncit, nu trebuie luat prea in serios. Exigentele asteptarii pot fi indeplinite uneori doar de ne-asteptat.

A S T E P T A R E

Ce fel de experienta e asteptarea? E o experienta a timpului? Cum asteptam? De ce e asa de greu sa astepti? „Asteptatori” de la Penelopa incoace au tot fost. Sunt fel de fel de asteptari. Asteptarea e o zona temporala greu de localizat si rau documentata. Asteptarea e universal denigrata si e prezenta in multe opere literare. In lumea fanatica a mesajului instantaneu, a recompensei imediate,   NO WAIT! pare sa fie un bun dobandit. Sa astepti nu e interesant, nu e nici romantic (nici chiar la Marquez, pe vremea holerei ) 🙂 .

Asteptand un tren

Asteptarea e ceva intre speranta si resemnare, intre plictis si dorinta, intre angajament si futilitate. Exista camere de asteptare in gari, aeroporturi… S-a scris, se  scrie muuult despre asteptare si se dezbat asteptari.

Asteptarea te obliga mai degraba sa induri timpul, nu sa-l traversezi. Cand astepti timpul e lent si greoi. Totul e azi accelerat, traim in viteza, ne apropiem de trairi la viteza luminii … pe internet. Nu mai asteptam pana informatia trece firesc de la unul la altul. Pana si virgulele dispar din scriere, nu prea le acordam atentie. Nu e permisa pauza! Nu mai exista un acolo si un aici, totul e „flash-ul” de acum.

Samuel Beckett - En attendant Godot, 1961 © photo Roger Pic

Exista un ritual al asteptarii lui … Godot- cel ce nu va veni. „Nu te ingrijora, nu-i nevoie” spune Vladimir, „Asteapta pur si simplu” spune Estragon. Ce blamat a fost Beckett pentru piesa aceasta, obscura, pretentioasa, negativa, de intelectuali snobi si cu imaginatie impotenta. E placut sa nu fii inteles. Pe cine poate interesa asteptarea? Nu trebuie sa astepti pentru ceva sau pe cineva, ci pur si simplu sa astepti. Asteptand traiesti ceea ce trebuie sa traiesti.

Subiectul lui Beckett e asteptarea … nu Godot.

Se poate vorbi de o calitate a asteptarii?

Cum suntem asteptand? Nu atunci cand esti in asteptarea cuiva, ci asteptand pur si simplu.  Asteptand pentru a astepta.

Henri Bergson (1859-1941) isi pune intrebarea ce e timpul cand ceasul se opreste? Cum poti cunoaste timpul fara a-l masura? Nu stim exact ce e durata dar acceptam ca asteptarea e ceva mai mult decat o  simpla scurgere de timp, e mai mult decat credem noi ca este. Relatia cu asteptarea, dupa Bergson, nu mai e doar o relatie, e un absolut. In asteptare timpul nu mai serveste ca mediu transparent, nu mai e ceva extern, de care te mai poti separa, la care poti face referire doar. Cel ce asteapta trebuie sa traiasca ora, sa o simta, ora e intensiva nu excesiva. Te dizolvi in timp precum zaharul intr-o ceasca cu ceai. Cand enunta in fata lui Einstein , in „Durata si simultaneitate – 1922”,  ca nu poti largi sau contracta timpul dupa bunul plac,  Bergson enunta ca nu ne putem prelungi insasi fiinta. „Asteptatorul asteapta in timpul ce este el insusi”. Asteptarea poate produce, dupa Bergson, fenomene stranii, extra-perceptii, caci e o experienta a intimitatii, dezinteresata, deci pura. Procesul de asimilare e adancit in asteptare, doar cand e intrerupta asteptarea  percepi durata.

Sa astepti, spun unii, e plictisitor” ( Thomas Mann – Muntele vrajit).

Asteptarea e inconfortabila. Priviti pe cei din statia de metrou, din gari, fetele lor sunt vide, fara expresie sau aproape terorizate. De aceea unele miscari ne sunt parca convulsive. Cel ce asteapta e singur si e sigur ca asteptarea se va incheia, dar, de fapt, esential, ce se incheie? Asteptand iti intalnesti propriul eu, oscilezi. Punctul lui Bergson, e acela de pasaj intre doua realitati, punct  de contact cu sinele interior. Cel ce asteapta este fara sa vrea un student la filosofie.  „Cu cat mai adanc este punctul de atingere, cu atat mai puternic va fi adevarul ce ne trimite inapoi la suprafata.” (1907).

Lucrurile se dizolva ca bucatica de zahar in ceasca. „Traiesc pierind” (Rilke). Diferenta dintre mine, cel ce asteapta, si oricare lucru, este ca eu sunt constient de timp. Cand „asteptatorul” spune „nu mai am timp”, el spune ca nu are nici o posibilitate de a-i dilata sau contracta durata dupa bunul  sau plac.

Exista asteptari fecunde? Da. Asteptarea e asteptarea unei prezente. Ne temperam greu asteptarile. Ne temperam greu fiinta. Implinirea inseamna absorbtia completa a asteptarii. Toate izvorasc dintr-o asteptare.

Penelopa - Rudolph von Deutsch

Asteptarea Penelopei e divizata in zile si nopti. Ziua e asteptare in timp, iar noaptea e o alta asteptare, misterioasa, heterogena, miscare a duratei. Odiseea e un test narativ ce ne pune la incercare asteptarea, ne invata cum se ajunge la capatul asteptarii. Nu e important obiectul asteptat, ci asteptarea insasi. Chiar cel ce asteapta un simplu telefon, sau un tren, traieste in transa unei promisiuni, ca Ulise pe insula lui Calypso („cea ascunsa”, „cea care ascunde”). „Asteptarea e o vraja” scria Roland Barthes, dar chiar si in vraja, timpul pare sa treaca, lucrurile pier. Cel ce asteapta e in intregime acaparat de obiectul asteptarii. Ceea ce asteapta este incetarea asteptarii. Nerabdarea la capatul unei asteptari e ca inima adancii rabdari, ticaie… Imortalitatea promisa de Calypso eliminase destinatia asteptarii, eliminase motivul „pentru ce”-ul. „Pe cineva”, „pentru ceva” odata eliminate, devine scandalos sa pozitionezi asteptarea intr-un rol doar simbolic, sa o impietresti. Penelopa coase si descoase asteptand. In public tese, dar in privat desira, pana e descoperita si obligata sa-si incheie tesatura.

"Femeia care astepta"

„Muritorii nu pot astepta la nesfarsit” raspunde Penelopa lui Ulise deghizat. Deghizat, caci oare mai era acesta Ulise asteptatul?

Iar risc sa-i dezamagesc pe cititorii de bloguri, cu un text prea intins. Atentia le-a fost pusa la incercare pana acum, ce mai asteapta?  Mi-ar fi placut sa ne plimbam putin si prin paradoxurile lui Maurice Blanchot din „L’Attente, l’oubli” (1962):”Asteptarea incepe cand nu mai e nimic de asteptat, nici macar sfarsitul asteptarii. Asteptarea ignora si distruge ceea ce astepti. Asteptarea nu asteapta nimic.” In asteptare toate sunt reconduse spre starea latenta. Asteptarea nu deschie, nu inchide. Asteptarea e ascunsa in asteptare. Asteptarea e imobilitate miscatoare, mai mobila decat orice mobilitate. Mai enunta Blanchot in „Infinita conversatie” ca „atentia este asteptare„, in franceza suna ca un joc de cuvinte „l’attention c’est l’attente„. Ideea a preluat-o probabil de la Simone Weil, care considera ca asteptarea trebuie sa fie invatata, ca o forma a atentiei. Mai spunea ea „Capacitatea de a da atentie unui suferind e un lucru rar si dificil, e aproape un miracol, e un miracol”. De ce am dat acest citat? Pentru ca asteptarea nu e o simpla activitate, ci e substanta. Pentru ca cel ce sufera are nevoie de atentia, care e si prezenta celuilalt. Cel ce sufera e undeva in timpul profund, de care trebuie sa te apropii, si … asteptand, te apropii… Asteptand devenim atenti la melodia duratei, ce-si plimba pasii prin noi. Timpul intra in noi si simtim asta asteptand. Asteptarea e o oportunitate sa intalnim aspecte ale vietii mai adanc, sa dai materie timpului.

Asteptand ploaia

Ce relatie exista intre asteptare si scriere? Cum astepti cand citesti ceva? Asteptarea face parte din orice naratiune. Astepti o realizare, un dezastru, moartea … intr-un roman. Orice text scris e bazat pe principiul asteptarii. Sfarsitul unei lecturi e ca o moarte simbolica. Suspendare… Pentru scriere si pentru lectura nu ar trebui sa existe punct final.

Enigmaticul Rumi enunta „asteptarea e o aripa, cu cat aripa e mai puternica, cu atat zborul e mai lung” si „persanul” Khalil Gibran ne orienta asteptarile poetic, spre frumusete „Traim doar pentru a descoperi frumusetea, tot restul e asteptare”.  Sfarsitul unei asteptari e ca sfarsitul frumusetii. Pe o frumoasa intotdeauna o asteapta cineva. Frumusetea trebuie sa ne faca doritori de frumusete, sa ne dea doar iluzia ca ar exista un sfarsit al asteptarii. Cand e vorba de frumusete si iubire, puterea de asteptare e proportionala cu fericirea ce o pregateste. E o arta sa te faci asteptat fara ca celalalt sa considere asteptarea fara rost. Dar nu mai stapaneste nimeni astazi aceasta arta.  Astazi generatia lui „carpe diem” se conduce excesiv dupa vorbele lui Seneca: „Cel mai mare obstacol al vietii este asteptarea, care spera pentru maine si neglijeaza prezentul.”

Trebuie sa fim atenti la puterea cuvintelor. 

NE-ASTEPTATUL nu face parte din sine, nu e un produs al nostru, al … asteptarii.

Puncte, puncte … (II)

Motto: Un punct dureros va durea. Un punct dureros este intotdeauna martorul unei erori.

Dintr-un punct in altul se poate duce o linie, se poate construi un cerc, se pot face multe…  Gasesc greu la ceilalti drumul ce poate uni puncte diferite de vedere. E  greu sa ignori un punct, odata aparut, cum am promis aici, seria de puncte va continua.

1. PUNCTUL  HUXLEY – punctul de ruptura –  “Apropierea de punctul de ruptura, ne face anormal de sensibili la sugestii, vulnerabili la implantarea unor noi comportamente, idei…”

2. PUNCTUL BLOY, punct-zero, acela in care “literatura trebuie sa depaseasca orice dispersie a istoriei, sa presimta fiinta, sa repereze semnele, intr-o experienta totala. Intoarcerea la punctul zero trece printr-o hiperbola, entuziasm excesiv, strigat, plans. Scriitura unui “clameur” este o scriitura alba.”

3. PUNCTUL  PAREYSON,  – “spunto”,  reprezinta punctul de plecare, punctul in care rasare ceva, punctul in care iti simti independenta proprie, punctul ce vine la intalnire cu artistul, un punct printre mii  altele, dar diferit, fecund, demn de a fi dezvoltat.  Punctul de plecare trebuie sa corespunda unei asteptari, altfel nici nu ar fi remarcat, l-am fi depasit fara consecinte. Atentia cu care te opresti asupra lui e prelungirea fertila a sperantei de a-l intalni. Punctul de plecare nu e nimic fara activitatea noastra, cautarea noastra. Chiar venind “à l’improviste”, surprinzandu-ne, intelegem ca este acela, asteptatul. Veritabilul artist gaseste permanent “spunti” in jurul sau, nu e nici macar obligat sa caute, e suficient sa priveasca pentru a fi inconjurat de sugestii si solicitari ce vor fi utilizate cu folos. Punctul de plecare nu poate fi tratat insa la intamplare, ca orice hazard. Nu-l poti forta sa mearga in orice directie, in orice alta directie, are o intentionalitate proprie, un destin al sau, o vocatie ce rezoneaza cu spiritul nostru, ce preseaza, violenta si impetuoasa, odata cu o inspiratie neindiguita. Punctul de plecare se prezinta deja ca o multiplicitate de dezvoltari posibile. Uneori punctul de plecare te poate antrena spre insuccese pana iti va evoca posibilitatea sa autentica. Uneori acest punct poate saraci, deveni steril, pe cale. In acest caz, el initiaza un nou proces de formare, uitandu-l pe cel initial … sau le urmeaza pe amandoua, intr-o opera incapabila sa se fixeze. Punctul de plecare nu are evidenta absoluta a unei Legi, trebuie doar recunoscut. Efortul nostru va consta in a mentine “spunto” in independenta sa initiala si sa ne interogam cat mai potrivit vocatia, sa-l intrebam ce vrea de la noi, ce poate naste doar prin experimentarea sa si numai a sa. Punctul de plecare va transforma in “energie formanta” fiecare elan interior, de exploatat. Exercitiile sau improvizatiile pot uneori provoca “spunti”, dar “spunto” se prezinta cel mai adesea ca Inspiratie, irezistibil, gratuit, exceptional si extraordinar, ca o fericire concentrata, productiva, dominand orice obstacol, oboseala, ezitare, ameteala … ca si cum am fi niste posedati inconstienti ai gratiei.   “Punctul de plecare ia nastere intotdeauna dintr-o intalnire fericita intre o spiritualitate ce se comporta formativ si o materie ce cauta propria vocatie formala”.

4. PUNCTUL BURROUGHS: punctul critic al privatiunii. E acel punct in care nevoia de “drog” se concentreaza intr-o ultima si teribila foame presanta, (sau sete!), aceea pentru partea frumoasa a Visului. Punctul lui Burroughs “nu se situeaza in timpul fazei initiale a crizei ci la sfarsitul parcursului, un pic inainte de a fi eliberat de dependenta, de nevoi. Atunci intervine un interludiu cosmardesc de panica celulara, viata suspendata intre cai divergente.” ( Naked Lunch – 1959)

5. PUNCTUL Di NOTA/DOSTOIEVSKI“Punctul in care un jucator pierde si trebuie sa faca o alegere stiind ca nu are nici o sansa de a castiga, aceea de a parasi masa, de a schimba regulile jocului sau de a continua. Punctul de frumusete ce scapa, punctul pe care tragedia nu l-a prevazut, e alegerea celei de-a treia optiuni.”

6. PUNCTUL VARGAS LLOSA, numit punct de vedere spatial, “ca relatie ce exista intre spatiul ocupat de narator si cel povestit. El este determinat de persoana gramaticala dinspre care se vorbeste. Punctul de vedere spatial e ceva ce se poate identifica dintr-o prima ochire aruncata peste frazele de inceput al unui roman. Acest punct este riguros respectat de autor de-a lungul istoriei, e de o coerenta absoluta. Schimbarile de puncte de vedere pot imbogati o istorie, o face mai densa, mai misterioasa, mai ambigua, dandu-i o proiectie multipla, poliedrica, dar o si pot sufoca sau dezintegra.” Exista si un Punct de vedere temporal, ca relatie intre timpul naratorului si cel al povestirii, exista timpi vii si timpi morti.

7. PUNCTUL LUCRETIUpunctul INCERTUS, insesizabil, cel ce se topeste in departare, prin ingustarea unui con. O “res incerta” salasluieste in acel punct imaginar, focal si in acelasi timp obscur.  Misterul punctului incertus e dat de micsorarea perspectivei, opusa largimii planului panoramic a lui “locus certus”.  Ne pomeneste Lucretiu si de un “locus amoenus”, un loc agreabil in “De natura rerum”.

8. PUNCTELE  WEIL“punctul in care iubirea e abia posibila”.  “il y a toutes les gammes de distance entre créature et Dieu. Une distance ou l’amour de Dieu est impossible… Le mal est si complet qu’il se detruit, il n’y a plus de mal: mirroir de l’innocence divine. Nous sommes au point ou l’amour est tout juste possible. C’est un grand privillege, car  l’amour qui unit est proportionnel à la distance. Dieu a créé un monde qui est, non le meilleur possible, mais comporte toutes les degrés de bien et de mal. Nous sommes au point où il est le plus mauvais possible. Car au-delà est le degré où le mal devient  innocence.”

Punctul de ruptura al  lui Simone Weil. “Oricat de profunda ne-ar fi iubirea, exista un moment de ruptura in care cedeaza, e momentul care transforma, ce smulge din finit spre infinit.”

Punctul de contact cu Dumnezeu, al lui  Simone Weil  “Nu putem merge dincolo de un anumit punct pe calea perfectiunii daca il judecam pe Dumnezeu doar ca personal”. E ca o senzatie de prezenta a unei iubiri, dar asemanatoare acelei dintr-un suras pe un chip iubit.

9. PUNCTUL  BRAGA-CASTANEDA – nu este misteriosul “Punct de asamblare” ( varful activ al constiintei, cel ce ne da imaginea ce o avem asupra lumii), ci punctul in care cititorul, indrumat sa citeasca tex­tele ca pe relatarea unor intâmplari ade­varate,   incepe sa se indoiasca de realitatea lor.  „Punct de suspendare nedorita a increderii” in scriitor, narator, povestitor, interlocutor. „Punct de frustrare” in care increderea e amenintata de incongruitate.  „Punct de soc sistemic„, atunci când nu exista indici textuali spe­cifici care sa trezeasca mefienta cititorului, punct de conflict al vi­ziu­nilor sau conflict al interpretarilor. Punct de panica intelectuala, de incapacitate de a elabora o explicatie rationala si pozitiva. „Punct de non-conversiune„. Punctul in care ti se cere , si ceri povestitorului sa fie de buna-credinta.

10.PUNCTUL CHATEAUBRIAND, punctul de vedere al posteritatii, pentru a contempla lucrul implinit.

11. PUNCTUL FLAUBERT, (  oct.1879)  ramane enuntat destul de misterios:  – “Toute œuvre d’art doit avoir un point, un sommet, faire la pyramide, ou bien la lumière doit frapper sur un point de la boule. Or, rien de tout cela dans la vie ; mais l’art n’est pas la nature.” Aproximativ tradusa ideea : “Fiecare opera de arta trebuie sa aiba un punct, un pisc, un varf de  piramida, cum punctul in care bate lumina, stralucitor, pe o sfera. Nimic din toate astea in viata fireasca, arta nu e natura.”

12. PUNCTUL PLANCK, cel mai mic, mic …mic punct , cel mai mic si simplu lucru din univers 1,616 x 10 la puterea minus 33, constanta lui Planck. Aici ar trebui ca „lucrurile sa ni se prezinta in maxima lor simplitate”.

13. PUNCTELE MIHAIL SEBASTIAN, punctele de vedere  sunt niste animale domestice, care merg unde le duci.  “Daca vreti si daca va amuza, va pot gasi in Eneida lui Vergiliu luxametri despre revizuirea tratatului de la Versailles, iar in Infernul lui Dante tertine despre stabilizarea monetara. E o chestiune de puncte de vedere.”

14. PUNCTUL HURTAK“omul isi concepe constiinta ca un punct de timp, ce devine punctul central al inchiderii sale si nu tine cont de miscarea nesfarsita a constiintei. Autoacuzare care inchide”.

15. Punctul  NICHITA STANESCU

“Cand totul devine punct

cand sunt se imbratiseaza cu nu sunt”

16.  PUNCTUL YUSUF IDRIS – punctul in care esti constient de existenta ta. “ Mã aflu in acest spatiu pe care-l cuprind cu ochii. Nu stiu exact unde e locul meu. Privesc intr-un unghi oarecare. Chiar dacã mi-aş schimba poziţia şi direcţia, aş privi din acelaşi unghi. Mã nasc si trãiesc. Simt pentru prima oarã cã mã podidesc lacrimile. Sunt viu, am inceput sã fiu conştient de existenţa mea. Nu mai e important cã dupa aceea punctul se transformã  intr-o linioarã, linioara intr-o linie, linia in corpul lung al trenului, de care se desprinde norul de fum ca o coloanã fãrã capãt. Importanţa e apariţia aceea bruscã, impresionantã a punctului… […] Si cu toate cã punctul este mereu neschimbat, bucuria mea la ivirea lui n-a dispãrut niciodatã. Chiar dacã spaţiul vizual a inceput odatã cu inceputul fiinţei şi a continuat pânã la sfârşitul ei. Senzaţia plãcutã a lui n-a dispãrut niciodatã. El e numai clipa. Acea clipã pe care o despart parca o mie de ani de cea urmatoare.E doar clipa…E tot ce ma leaga de viata ! Da, privesc atent si deodatã zãresc o minune: punctul…Dupa aceea nu mai e important cã punctul devine o liniuţa, iar liniuţa o linie lungã nesfârşita.Nimic nu mai e important…”

17. PUNCTUL IULIAN TANASE , punctul de adoratie, recuperat din volumul “Adora“:

“În curînd vom ajunge în punctul de adoraţie
vom trăi doar ceea ce-am visat nimic mai mult
punctul de adoraţie ne va primi cu braţele deschise
ne vom îmbrăţişa într-un bazin cu lumină adîncă
ne vom recunoaşte unul altuia tăcerile incandescente ale braţelor
ne vom săruta unul altuia pe gură incendiile din priviri
Punctul de adoraţie e ora de aur e ora de dor e dorul din zori
e ora Adora.”

18. PUNCTUL BERTHOLD BRECHT este “punctul-zero“, punctul de dinaintea inceputului, “inca-nimicul”, punctul dinaintea betiei ce e arta. Pentru Brecht, arta incepe de jos, acolo unde cauti gesturile cele mai simple, mai potrivite, mai evidente. El alege sa reprezinte comportamente umane usor de inteles.  Nu trebuie “atacat” un domeniu deasupra “punctului-zero”, prea de sus, nu poti da maximul de la inceput.

19. PUNCTUL „TEOPHYLE”, punctul fara compromis, “in viata trebuie sa faci compromisuri pana la un anumit punct. am ajuns la punctul final al compromisului fara compromitere.”

20.  PUNCTELE  PROUST. “Fiintele care au jucat un rol important in viata noastra nu pot iesi dintr-o data si de o maniera definitiva din ea. Ele revin si se depun un moment in mintea noastra, pana in punctul in care unii cred ca reincepe iubirea, de fapt, inainte de a-i parasi definitiv. ” (Le coté de Guermantes) . Proust gaseste mereu puncte comune intre diverse persoane, si le numeste: minciuna, indoiala, gelozia, indiferenta,  punctele durerii, puncte dominante de placere sau de suferinta, sau “le point, toujours le même, où je me sentait retomber…” – punctul mereu acelasi unde ma simteam cazand…

21.PUNCTUL POTOCKI punct median al iubirii
“exista un moment cand doi indragostiti se iubesc in mod egal, … din acesta intrebarea intra in maxime si minime.” ( Manuscrisul de la Saragoza – Velasquez – a 20-a zi )

22.PUNCTUL CODOBAN – punct privilegiat al fiintei – “Dacă definim omul ca acel punct al contextului Fiinţei unde semnificaţiile trec în comportament, iar gesturile se pot ridica la semnificaţii, atunci cu siguranţă, în contextul omului, la rîndul lui, punctul privilegiat în care această trecere se petrece este acela al iubirii. “

23.PUNCTUL KAZANTZAKIS – punctul misterios, punctul central situat in strafundul inimii, cel care genereaza, directioneaza si armoniaza gandurile si faptele

24. PUNCTUL TZARApunct de saturatie – “Un punct de saturatie constitutiva este previzibil in civilizatia actuala materiala, ce a generat-o, si , extinderea sa, urmand principiul schimbarii cantitatii in calitate, va avea caracterul total ce il asteptam de la o revolutie” (1935).