Exigenta profunzimii (IV) – Andy Goldsworthy

Vine un moment cand te desprinzi de conventii si de cunostintele dobandite pentru a-ti redefini propria identitate, propriul spatiu al gandirii, cand regasesti autenticitatea a ceea ce invatatul ne-a facut sa uitam.  Nu pot continua acest blog,  fara aceasta scurta intalnire personala cu Andy Goldsworthy (nascut in 1956).  „Cand e posibil realizez o opera pe zi. Fiecare opera se succede celei dinainte, intr-o linie ce defineste trecerea mea prin viata. Marcheaza timpul meu, creeaza un elan ce-mi da un sentiment puternic al anticiparii viitorului”. As dori ca aceasta scurta intalnire sa debuteze in imagini, pentru a incheia in … tactil. Spatiul virtual nu permite insa tactilul, voi incerca doar sa-l descriu.

Poate ca aceasta desprindere de conventional, a incercat s-o redea in imaginea aceasta de arbori in nisip, cu trunchiul detasat de sol. Si nu doar atat.

„Eu nu refac serpi ai timpului cum nici  Brancusi nu facea pasari sau pesti”.

Andy calatoreste, se intalneste cu locuri. Desertul, pajistea, padurea, plaja, cascada, raul, marea,ghetarul. Insa calatorind prea mult se exerseaza diferenta, nu schimbarea. Pentru a sesiza schimbarea trebuie sa ramai pe loc, simtind ca acolo exista ceva semnificativ si ca poti invata. Incredibile sunt umbrele lui inghetate – cata nemiscare pentru o urma evaporata in roua diminetii.

( incercati sa rezistati in clipul de mai sus pana dupa minutul 3 , mie mi-a placut foarte mult ! )

Timpul si schimbarea se ataseaza unui loc. „Pentru a intelege Timpul trebuie sa lucrez cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul. Trebuie sa anticip fara a prezice viitorul. E un echilibru intre ceea ce vreau sa fac si timpul disponibil. Rareori am timp suficient.”

„Sunt atatea locuri pe care nu ajung sa le vad. Arbori pe care nu-i gasesc. Locuri pe care nu le cunosc.” „Am inteles ca natura se schimba si ca schimbarea e cheia intelegerii ei. Vreau ca arta mea sa fie sensibila la schimbarile din materiale, la anotimpuri si la timp.”  „Frumusetea nu evita dificultatile ci planeaza pe deasupra lor”.

Un Ou in Univers vegheaza, gandurile noastre sunt coaja lui!

„Un Ou era pe-atunci gandirea? al cui era? al nimanui; sau poate-al meu.”

Arta lui Andy ma duce cu gandul la Horia Bernea, care lansase conceptul de „muzeu-calauza”, care te invata cum sa mergi, cum sa privesti, cum sa intelegi. „Discursul trebuie sa actioneze slab, subtil, fragil, in favoarea lucrurilor, care sunt simboluri emotive si risca prin procesul muzeificarii sa se usuce.” Pamant rosu, tarana, nisip, argila, pietre, iarba, radacini, tije, ramuri, bastonase, frunze, gheata, promoroaca, turturi. Goldsworthy e in efemer, am putea spune ca este un neadaptat la muzealistica. In ceea ce face doar cliseul fotografic poate servi ca martor. E foarte putin in comparatie cu intinderea taramului artei.  Un alt artist contemporan, cel ce lasa vantul sa picteze, al preeriei luminate, al fanului ars, Bob Verschueren spunea „sa traiesti e sa pierzi, sa semeni o parte din tine si sa refaci ceea ce ai pierdut … materia noastra se disperseaza peste tot unde mergem… Paradoxal moartea e cel mai frumos cadou facut omului, caci ea ne insufla urgenta de a vedea, descoperi, face si darui”. ( Un exemplu contemporan de coexistenta a sculpturii si lucrarii vantului ar putea fi considerat „singing ringing tree” aici )…

Acum sa inchidem ochii. Ramanem cu constiinta propriului corp doar, ochii deschisi ne-au proiectat pana acum in peisaj. Cum sa apreciem distantele fara experienta tactila a corpului? Ne intindem pana unde vedem. Cand peisajul este cunoscut, memorat, nu ne mai solicita mirarea si interesul initial, cunoasterea a devenit cumva codificata. Asta explica conventiile in arta, forta simbolurilor si necesitatea de a re-verifica, de a redefini in permanenta conventia privirii. Tactilul e mai putin codificat. Tactilul ne separa de imaginea viitorului. Cand nu mai e acolo corpul sculptorului, al pictorului – cel ce era unealta, opera, corpul-opera va contine inca fluctuatii generatoare de impresii. Uzura pietrelor pardoselii din catedrala din Chartres m-a impresionat mai mult decat  constructia insasi, ca martor al unor trairi individuale si colective identice, ca amprenta. Ne place sa lasam urme noi, ne place ineditul. Amprenta e o cultura involuntara. Cum am putea vizualiza spatiul parcurs de o persoana pe timpul vietii? Putem fotografia efemerul. Dar cum am putea memora tactilul? Doar acesta e printre primele amintiri ale noastre. Tactilul da forma si sens mainii omului.

Mana cauta, atinge, acopera, strange, mangaie, citeste densitatea sau fluiditatea corpurilor. Lectura tactila e descifrare. Fiindca curentii senzatiei tactile sunt situati la suprafata, nu la interior, sunt mai lipsiti de PROFUNZIME? Contactul e sa parcurgem si cu mainile peisajul, nu doar cu ochii …