VEGETAL

Din surprizele de lectura intalnite de mine, am ales sa va povestesc  astazi despre primul si ultimul manuscris neterminat lasat de un tanar francez de 25 ani  pe un pat de spital , avertizandu-va ca nu e nici kafkian, nici cortazarian, nici marquezian, ci doar metafora a bolii de care suferea si care l-a rapus …

” Intr-o zi am inceput sa-mi schimb mirosul, o aroma vegetala. Nu cerusem nimanui aceasta. Nasul meu sesiza aromele de radacina, de lemn umid, de humus, de pamant bun. Sunt bine in patul meu sau intins pe frunze?

Mananc pamant din toti dintii in toate serile… Unde a disparut carnivorul din mine? Incep incet sa putrezesc… capat insa o noua piele in fiecare primavara. Nu-mi place sa fiu luat prin surprindere! Unghiile mele se vor schimba in ce? Madularele deja s-au alungit si si-au schimbat textura : Brate-ramuri, palme-craci cu degete-frunze! Rosul venelor ma parasi, invadat de alb. Imi amintesc din copilarie cum am supt seva unei frunze – gust amar. Intr-o zi am realizat ca nu stiam macar ce arbore am sa devin. Aceasta deveni principala mea intrebare existentiala. Un pin pentru a sfarsi ca dulap, un castan ce va sfarsi ca mobila de sufragerie? Eram fin, inalt, echilibrat, cu maini de pianist si frunze uriase. Puteam spera sa devin un stejar bicentenar? Originile mele normande ma impiedecau sa fiu un frumos cedru de Liban,
un cires japonez…

Of! O ciocanitoare! Ce cauta in bucatarie? Nu exista lemn pe aici. De ce sunt insa atat de panicat? A! aaaa! e venita pentru mine, imi dorea pielea! Am vrut s-o dobor dar mainile imi tremurau si „dusmanul” zbura.

Deveneam dur la contact, bratele deveneau aspre rugoase, raneau daca nu eram atent. Ma observam in fata oglinzii. Corpul se transforma intr-o sera. Mici crapaturi apareau pe chip; crezusem ca terminasem de mult cu acneeea! Schimbari se produceau sub piele, ma dizolvam in vegetal.Sunt sigur ca tenul imi devenise VERZUI! E sigur… voi sfarsi in frunzulite si floricele… un arbore, ce mai! Eram tot mai rece! Omule-arbore alegeti specia, nu ramane asa!

Vanam micile ganganii de dimineata: furnici, carii, omizi, faceau parte deja din cotidianul meu – mancarimea mea matinala. Animalutele ma haituiau. Incetul cu incetul ma obisnuii. Cand deveneau insuportabile imi aminteau ce devenisem. Daca destinul meu era sa devin arbore, reeducatia incepuse. Incepusem sa devin incompatibil cu anumite obiecte. Creierul imi devenise ca un burete. Un gand vana un altul si se stingeau la fel de repede precum se nascusera. Cred ca eram deja ros de viermi silentiosi, care lasau in urma doar mici canale.

Cu pumnii stransi ma plimbam noptile, evitam intalnirile. Doar vantul imi calma cursele. Trebuia sa sufle ca sa pot trai. Imploram racoarea, ploaia. Nu-mi doream ca ceilalti sa ma urmareasca, in special privirea copiilor inocenti si cruzi: – „Ati vazut leguma?” – Da, teribila … sir de glume. Am incercat sa fug. Evadare nereusita. Suspectul e capturat. In jurul lui doctori, profesori, salvatori, terapeuti, magicieni, maestri ai pietrelor, gourousi… La profesori am pierdut o multime de timp,  prizonier al culoarelor high-tech antiseptice si albe. As fi terminat ca bila rostogolita pe culoare.

La spital invocam zei indieni, cei ai ploii, ai culturilor, ai pamantului. Ceream tuturor vizitatorilor sa-mi aduca un pic de humus… Simteam ca ajung la termen, trebuia sa fiu plantat. Si cum nu aveam avizul doctorilor !!!!! Un caz atat de rar trebuie studiat, observat ziua intreaga. Poate ca ma vor expune in formol la muzeul din „Jardin des Plantes” cu un mic panou de prezentare: „Curiozitate a speciei – regresiune la stadiul vegetal”. Asa ca am incercat din nou sa fug. Dar mergand, picioarele imi faceau rau, zgariam cu radacinile. Pentru a castiga in viteza am incercat sa ma rostogolesc privind arborii de langa sosea si evitand masinile. O muzica antrenanta se auzea de undeva: „Un, dos, tres, deveniti arbori! „Imi imaginam viata platanilor de pe marginea soselei, dormind cu intermitente, treziti de faruri si zgomot. E normal sa arate atat de deprimati. Ne compatimeam reciproc. Gandeam inca ca un om, desi nu voi mai simti niciodata ca un om. Sunt un om deghizat in arbore. Voi, platanilor, sunteti rau amplasati! Cu un aer provocator dar cu lacrimi in ochi ma invarteam in jurul celui mai impunator. Imbratisai arborele, chipul meu de piele si lemn lipit de trunchiul sau. Mi-am incordat muschii si am strans ca o bruta, pana am inceput sa sangerez, alunecand neputincios. Am parasit platanul si am inceput sa ma gandesc la alti arbori: nucul din curtea scolii; cuvinte de dragoste, comploturi, istorii de gasca, prietenii indestructibile – as fi in centrul vietii lor. Dar mi-am amintit de toti acei copiii care se incapataneaza sa-si eternizeze numele, cu indarjire, utilizand un compas, un briceag … De ce se incapataneaza oamenii sa lase o urma? Pentru ca sunt inspaimantati de moarte. Devenind arbore voi cunoaste ridurile, petele batranetii, neputinta ? …

Nu-mi doresc un destin de arbore de oras. Un arbore nu poate trai in capitala: sau supravietuieste si agonizeaza sau deprima si piere. Asa ca am incercat sa schimb aerul. Unde sa ma plantez? Unde sa-mi infing radacinile? Pentru ca eram singurul arbore care isi putea alege amplasamentul si vecinii pentru o intreaga viata. Arbore solitar sau arbore de padure? In plina natura salbatica sau intr-un fund de gradina?

Apoi totul se precipita. Picioarele se unira intr-un trunchi. Lichenii formau noua mea imbracaminte… Ce poate fi mai frumos decat o usoara briza ce-ti agita usor frunzisul?

…

Eram considerat ca un metis, un sange amestecat. Nu un pur. Nu aveam dreptul la opinie in consiliu, doar prezenta imi era autorizata. Intr-o zi – INITIERE. Admis in marele ordin al pinilor. ”

( 2001 – tumoarea lui se numea oligodendrogliome  –  dupa „VEGETAL” de Antoine Percheron )

Ro-mania

XVI

Ce bine ar fi ca viaţa mea să fie un  car cu boi
Ce vine scârţâind , dimineaţa devreme, pe drumeag,
De acolo de unde vine se va întoarce mai târziu
Aproape pe aceeaşi urmă, ale aceluiaşi drumeag.

Nu-mi trebuie speranţa, e suficient să am roţi …
Bătrâneţea mea nu va avea riduri şi păr alb …
Când nu voi mai servi la nimic, îmi vor scoate roţile
Şi voi rămâne răsturnat şi stricat, într-un fund de râpă.

( Fernando Pessoa  – Paznicul turmelor – 1911) 

Despre click-ul pe „About”

Un tanar actor imi marturisea ambitia asta „as vrea sa stiu povestea fiecarui om”.  Pentru cea de-a noua zi, din noul an,  voi repovesti o istorie a unui om, ce mi-a ramas in memorie, culeasa de un etnolog la amerindienii houma.  Povestea mi-a reamintit-o o cunostiinta noua, cu inima frumoasa, care avea sentimentul, calatorind cu trenul, ca la fiecare coborare, cu fiecare calator pierdea poate povestea vietii sale. Sa ma iertati daca am uitat numele povestitorului. 

E istoria unui barbat ce se plangea tot timpul, care zicea ca lumea e facuta rau, ca societatea e inutila, ca omul e ratat, femeia invadatoare, copiii prea galagiosi.
Se plangea atata ca cei din satucul lui i-au spus :
– Nu putem sa-ti ascultam lamentatiile si gandurile negre mereu! Ne e frica ca se va propaga si ne vei molipsi. Te rugam sa te departezi, locuind in casuta din afara satului.”

Omul raspunde „De acord”. A parasit satul dar nu si gandurile sale negre. Murmura mereu aceleasi cuvinte: „Lumea e ratata, omul e urat, societatea e inutila, natura e urata”.

 

Pe cand el rumega mereu gandurile astea, o tanara femeie din sat gandi:
„- E pacat sa pierdem un om. El nu e rau, doar inima sa e inchisa. Ma voi duce sa traiesc cu el si SUNT SIGURA ca inima lui se va deschide.”
Si facu intocmai. Trai cu el o zi, doua zile, trei zile. Nu putem spune ca in dimineata urmand celei de-a treia zi nu surprinseram un suras pe chipul omului. Dar repede gandurile negre au reaparut:”Omul e ratat, societatea e inutila, pe cand femeia, femeia, femeia … femeia… femeia e prea femeie!”
„Bine! isi spuse femeia. Se pare ca de una singura nu voi reusi! Si au facut un copil, pe urma un al doilea, si un al treilea. La fiecare nastere femeia gandea: ” La vederea progeniturii inima barbatului nu poate decat sa se topeasca.”
Si e adevarat ca la inceput, au avut impresia ca inima omului va ceda. Devenind inima de tata, inima de piatra se va sparge de dragul copiilor pe care femeia i-a daruit. Dar, foarte repede, gandurile negre au revenit:
„Omul e ratat, femeia prea femeia, copiii galagiosi si invadatori”. In dimineata cand barbatul pleca la vanatoare, femeia implora cerul: „Bunule Creator, daca existi acolo sus in ceruri, fa ceva pentru omul acesta, ca eu nu mai pot face nimica pentru el.”
Chiar la vanatoare fiind, omul framanta gandurile sale: „Lumea e urata, omul e ratat, femeia prea femeie, copiii prea galagiosi, invadatori, calea e prea lunga, iarba e prea lipicioasa, apa e prea uda, soarele e prea cald, ziua e prea lunga, noaptea e prea scurta, luna e prea rece, piatra e prea dura… si tot asa.”

In momentul acela, un tunet puternic! Cerul se deschide si vocea Creatorului, atinse picioarele omului, impietrindu-l.
– Omule! Care e problema ta?
Omul privi cerul si spuse:
– Nu am probleme, dar sunt fericit sa te intalnesc. Lumea pe care ai facut-o e urata. Omul e ratat, femeia prea femeie, copiii prea galagiosi, invadatori, societatea e inutila, natura urata, ziua prea lunga … si continua tot asa.
– Opreste! spuse Vocea. Am auzit! Chiar foarte bine! Pentru ca lumea nu-ti place, voi retrage tot ce te deranjeaza. De acord?
– De acord! spuse omul.
Si relua drumul sau pe cararuia spre casa. Dar foarte curand simti cum iarba nu i se mai lipea de picioare, arborii s-au ofilit, soarele si luna s-au ascuns dupa nori, care si ei se departau ca un miraj.
Si in curand se departa si satucul, cararuia disparu si ea. Mai vedea in departare mica lui casuta si femeia si copiii lui ce jucau pe afara, si atunci nu se putu abtine sa fuga, sa fuga, sa fuga … prin cer. Sari in vid, in neant. NU MAI ERA NIMICA. Totul disparu. Lumea, soarele, luna, calea, casa, pietrele, pamantul. Nu mai era nimica!
Doar el suspendat in neant.
– Iaca, acuma e bine!

 Nu mai avea nici un subiect de nemultumire, nici despre pamant, nici despre femeie, nici despre copiii, nici despre societate. Nu mai era nimica, deci e bine, poate fi linistit, caci EL ESTE. Nici o dorinta, nici o nevoie de a gandi, de a manca, de a dormi. Timpul trece, timpul acela stiti voi – eternitatea, trecea. Si el e inca acolo, singur, in vid, simtindu-se biiine. Si mai apoi, deh, eternitatea e lunga totusi, asteptand asa, omul isi zise:
– Bun, se va intampla ceva, nuuu? Puneti-va in locul lui. Nu poti ramane suspendat in vid o intreaga eternitate. Pentru ca devine intradevar prea lung. La un moment dat un gand il strabate:
„Nu voi ramane totusi pentru totdeauna suspendat in neant, asa!” si incepu sa se inspaimante, sa tremure. Inima incepu sa-i bata cu putere. Se apuca sa tipe si sa urle.
– Creatorule! Nu ma lasa aici singur pentru eternitate! In fine, nu e nimic aici. Sunt doar eu. Corpul meu, gandurile mele, capul meu. Sunt viu, dar sunt mort. Fa ceva!”
Dar nimeni nu i-a raspuns. Nimeni. A urlat, s-a rugat, a inceput sa se loveasca, sa-si smulga parul, pielea, ochii, totul. Urla, dar nimic nu putea fi atins cu tipetele sale. SI atunci ABANDONA. Abandona toate gandurile sale, totul. Se simti atat de vid incat incepu sa planga. Si planse, planse, planse … planse luung, cat o rugaciune. Si cu un ultim suspin:
– Creatorule, te rog, reda-mi lumea! si o mica voce, firava, in interiorul lui i-a raspuns:
– Din pacate nu pot sa refac ce am desfacut. Daca vrei Lumea, numeste-o tu insuti. Incearca. Poate ca o sa mearga!
Si omul simti in capul sau, in corpul sau, in inima sa, toate gandurile, toate imaginile renascand. „Sa dau nume lumii!”
– Da nume, da nume, pentru a fi om numeste! Si numi pamantul, numi cerul, numi soarele si luna. Numi vantul. Numi aerul, focul, tarana. Numi cararuia sub pasii sai, numi tantarii ce-l piscau, numi sunetele animalelor, cantecul pasarilor, tot ce zumzaie pe pamant, in aer, prin ape, tot ce misca si inteapa.
– Pentru a fi om numeste! Cu cat gasea nume cu atat lumea ii aparea. Si numi, numi, numi. Numi florile, si iarba ce i se lipea de incaltari. Numi satucul sau. Numi casa sa, femeia sa si copiii sai.
Si cand a ajuns el in sat, totul se trezea, lumea privea rasaritul. A imbratisat femeia si copiii sai, si i-a strans tare, tare !
Le-a povestit istoria asta si le-a cerut, i-a rugat, ca in fiecare dimineata, impreuna, la trezire, sa numeasca Lumea, ca niciodata sa nu mai dispara.

Si de atunci, a ramas in traditia acelui popor sa numeasca lumea, ca ea sa nu mai dispara. Si de atuncea se tot povestesc istorii, pentru ca cele stiute sa nu dispara.

 

 

 

 

 

 

 

 

Exigenta profunzimii (II)

Curajoasa orice expunere publica. Intr-o dimineata, cand starea de vis nu ma parasise, am incercat sa parcurg picturile unei tinere necunoscute artiste, ce ma provocase orgolios , acuzandu-ne pe noi privitorii ca nu trecem niciodata la practica. Artistul are dreptul sa ne ceara o exigenta a privirii? Nu am considerat-o imediat teribilista, ci doar ca ne cerea sa nu ne mai urmarim ideile in ganduri ci imaginile in spirit …

Incercam sa-i descriu in nota artaudiana, halucinant, precum interesantul meu interlocutor Radu Botta aici .

Nu vad in picturile ei nici fantome, nici halucinatii, nici cuvinte, puncte, virgule, ci uneori curenti luminosi, realitatate neprelucrata si nerevelata, adevaruri si elucidari, cosmar lent, suferinta pre-natala, pete de natura, harti pierdute, pasari imaginare, hieroglife colorate de psihic, sensibilitate neclara, hermetism inutil, secret fara secrete, ploi ce desfac torente, poeni stangace furios colorate, privire inclinata la dreapta, cu chip de lumina si umbra, un parfum de pigmenti iesit din panza. De ce mi se pare ca in natura culorile sunt mai reusite si pictorii sunt mici criminali ucigandu-le pe panza? Tabloul e un eveniment si ne obliga sa nu mai ramanem aceiasi. Si ce mai observ: culoarea asta ondulatorie, ca a lumii psihice, fara piatra pretioasa, fara sinteza uneori, fara decantare, doar univers personal ca un corp singerat si deschis. Ce pretentie sa-ti fie inteles eul interior! Ce pretentie sa te simti autentic! Sau sa depasesti Pictura, ca mijloc de existenta. Ce stare geniala cand te simti capabil de pictura, de poezie, de muzica ! Autoportetul umanoid, traversat de lumina blanda … pictorul pictat, pictorul ce intra in el insusi, sau intra in materia picturii. Pictor ce va fi uitat de indata ce ne-a facut sa alunecam sclantindu-ne sensibilitatea. Tremurul trecerii pensulei fara enigma? Fara intalnire remarcabila? Suflet ce trebuie sa dea ochii si pensula pictorului si vederea privitorului. Pana atunci … alambic de elemente distruse si refacute, inventate intr-un ritual personal parca ghidat de credinta. Visele se termina cand vor ele, sau la trezire ? … Pictura ta trebuia sa ne ajute sa nu ne mai fie teama de Moarte, nu sa o reaminteasca in permanenta. Prea multa minte in pictor si prea multa in tulburarea sa pe panza. Sa inteleg ca doar atat se poate trai in culoare? Ca ne oprim la elementele primare – iradiatii ale luminii? Peste tot febra a corpului psihic cautandu-si sanatatea, transpirand culoare prin pori … fara PACE. E doar pictura febrila dinainte de revolutia veritabilei picturi. Si tot dimineata … tot bombardamentul asta de atomi de pictura se grupeaza parca pentru a ne invata. Impresie de pictand si neintelegand. Alungata orice mistica, orice aparenta de magie … doar drama! Orice alaturare eronata de culori loveste sensibilitatea, perturba … si e ARTA, generatoare de catharsis? Orice tremur inutil al pensulei distorsioneaza, ca un cariu pe suprafete armonioase. Se incearca oare o refacere a fortelor vietii? Fara a ne darui o noua Realitate daca nu ai explicatia pictorului, indiciul! Tema, motivul, nu intamplarea generatoare de urme pe panza! De ce-ul picturii e personal! Si simt lupta cu panza ce trebuie sa-ti devina prietena ca si culorile ce-si pierd treptat, treptat otrava si se separa de realitatea lor magica intr-un univers nou, artificial si uneori inestetic…. In formarea noastra trebuie sa existe un timing corect (well timed). Explicatia este o FIXARE! un indemn spre static, pe cand tu ai nevoie de ceva ce te consuma, dinamic. Acum am impresia ca te opresti undeva in minte. Poti recepta un mesaj ( al artei chiar ) doar cu un anumit fel de inocenta. Gandindu-ma mult la ceva stric mesajul, pierd intentia lui, prezentul, imediatul… Privind imaginile, comentand apoi, mi-am apropiat ceea ce nu-mi apartinea. Iar tu stii doar care sunt sensurile. Eu adaug, umflu ceea ce tu, cu suferinta, ai adus pe lume, cu puritatea ta. Insa nu astepta sa gasesc SENS acolo unde TU NU AI PUS. Asadar, e mai normal, dupa parerea mea, SA POTI SA VORBESTI TU despre lucrari. De fapt, cand vreau sa explic cu adevarat ceva cuiva, nu o pot face fara a-i si DESENA, PICTA. I-as si canta, dansa – atat de limitat mi se pare Limbajul!

Privirea vorbind privirii, e buna metoda. Sa le zici, curajoaso, pustilor viitori intelectuali care te hartuiesc la scoala, de pilda, ca obiectele ce le privesc, vor conserva, pentru eternitate privirea lor inocenta. Sa le spui ca felul lor de a privi da picturii mister. Si ca apoi, misterul asta pictat o sa recastige privirile altora, si tot asa!

Cata pictura in buturuga asta ! Gasit de ochiul tau de pictor, inlauntru,  un inger !

Uneori fereastra mea reflecta atat de bine padurea incat mici pasarele vin si se izbesc cu ciocurile de sticla. Mi-a amintit o poveste de-a lui Pliniu: Un pictor, Parrhasios, il provoaca pe un altul, Zeuxis, mai renumit, sa-si puna in joc titlul de cel mai mare pictor al Greciei. Zeuxis picta niste struguri, cu atata perfectiune ca pasarelele fura atrase, se precipitara spre zid si-si sparsera ciocurile. Cand fu randul lui Parrhaisos, acesta picta pe zid o simpla panza alba de in. Zeuxis mandru de bucatelele de cioc sparte de zid, il intreba pe Parrhasios: „hai, e randul tau, da panza (voalul) la o parte si arata-mi ce ai pictat.” Parrahaisios surade. Zeuxis se apropie, intinde mana, incearca sa departeze voalul. Nu atinge decat tencuiala zidului. In prima instantza intelege. In a doua instantza reflecteaza. In cea de-a treia se declara invins. Un fel de morala: Zeuxis a pictat vizibilul, Parrhasios a pictat ceea ce nu se vede …

Artistul nu e obligat sa-ti raspunda in cuvinte, ea incearca ceva : « cred ca ai intr-un fel dreptate din nou, dar nu stiu ce sa vorbesc despre ele… ele exprima inima mea formata din ganduri, sentimente, vointa si o sete dupa ceva, cineva, care am inteles ca e Dumnezeu… este singurul Nume care nu limiteaza dragostea… imi este cunoscut sentimentul unei bucurii explozive si foarte antrenante care ma insufleteste in unele picturi sau in anumite etape dintr-o pictura … si este minunat sa ai atata putere si totusi sa fii atent sa nu ranesti pe nimeni… »

Acum , artista nu mai expune … picteaza doar pentru ea, sau a renuntat, nu mai stiu …

Exigenta profunzimii – Suskind (I)

Patrick Suskind ( n. 26 martie 1949) autorul celebrului „Parfum” nu apare mai niciodata in public, si ramane una din personalitatile misterioase ale literaturii.

Colturos,mi-a miscat iarasi sensibilitatea cu doua vechi nuvele, aproape contemporane romanului ce l-a facut celebru : „Exigenta profunzimii” apare in „Le Nouvel Observateur” in 21 august 1987, iar „Amnezie literara” in „Jurnalul literar” din decembrie 1987.

In „Exigenta profunzimii„, o tanara artista desenatoare are o critica pozitiva la prima sa expozitie, din partea unui critic ce dorea sa-i favorizeze cariera. El se exprima astfel: „ceea ce faceti este interesant si plin de talent, va lipseste un pic de profunzime”. Tanara incepe sa reflecteze. Isi priveste desenele, scotoceste prin toate cotloanele, obsedata de acest verdict: un pic de lipsa de profunzime. Caracatita intrebarii „De ce n-am profunzime?” o tortureaza. Ii vine din ce in ce mai greu sa deseneze, negasind profunzimea liniilor. Incepe sa studieze carti de arta, opere ale unor desinatori, sa viziteze galeriile si muzeele. Cere librarilor cei mai profunzi ganditori contemporani, primeste un Wittgenstein, dar nu stie de unde sa-l inceapa. Devine tot mai bizara, isi distruge efectiv viata. Prietenii simt ca traverseaza o criza, se intreaba daca e de ordin existential (caz in care nu pot face nimic), daca e de ordin estetic (caz in care trebuie sa reuseasca singura), sau de ordin financiar (caz in care puteau ajuta, dar ea putea fi jenata de initiativa). In cele din urma isi ia viata iar presa de senzatie sari imediat pe afacere. „O artista atat de promitatoare, inca un tanar talent care nu gaseste destula energie pentru a se impune. Primele sale opere exprimau deja aceasta desirare, aceasta agresivitate monomaniaca dirijata impotriva sa, aceasta revolta interiorizata, incarcata de afect si sortita esecului, aceasta revolta a creaturii impotriva propriului sine, aceasta fatala, implacabila, exigenta de profunzime.”