Am reusit astazi sa vizionez opera lui Wagner – „Tristan si Isolda” (1865). Pt. curioasi , am inclus preludiul de pe YouTube. Inaintea unei astfel de incercari (4 ore), cu ajutorul lui Denis de Rougemont ( „L’amour et l’occident” – 1939) , voi povesti pe scurt istoria lui Tristan si a Isoldei. Voi puncta si cateva diferente in naratiune intalnite in opera lui Wagner (binenteles ca inspiratia operei a fost provocata de istoria asemanatoare, traita de Wagner si Mathilde Wesendonck, sotia unui fel de binefacator si admirator al sau) … sper sa nu plictisesc.
Isolda=Essylt e un personaj al mitologiei celtice (sec.VII), al carui nume inseamna „tainica priveliste, obiect al contemplatiei„, dar si zana irlandeza, iapa cu coama alba, apa din cazanul Cerridwen, „cea care tamaduieste si reinvie”.
Tristan=Drystan e aproape un semizeu la druizi, Drystan=”pazitorul mistretilor sacri”. Povestea e inventata in sec. XII dupa vechi mituri celtice. Exista multiple versiuni, si chiar o legenda franceza paralela, inventata de clerici, intre 1150-1180 numita Legenda lui Gerard de Roussillon.
_
Tristan se naste în durere. Tatãl sãu abia murise, iar mama sa, Blanchefleur, moare la nasterea lui. De aici numele eroului, culoarea întunecatã a existentei sale si atmosfera furtunoasã a legendei. Regele Marc din Cornwall, fratele lui Blanchefleur, îl ia pe orfan la curtea lui si îl educã. Prima faptã de vitejie sau performantã: victoria lui Tristan asupra lui Morholt. Acest urias irlandez vine, ca si Minotaurul, sã pretindã ca tribut bãieti sau fete din Cornwall. Tristan obtine permisiunea de a se lupta cu el în momentul când putea fi un cavaler, deci la scurt timp dupã ce ajunsese la pubertate, îl omoarã, dar a fost strãpuns de spada lui otrãvitã. Fãrã speranta de a supravietui în urma acestei rãni, Tristan pleacã cu o barcã fãrã pânze si fãrã vâsle lãsându-se în voia valurilor, luându-si cu sine doar sabia si harpa. El debarcã pe coasta irlandezã. Numai regina Irlandei (mama Isoldei) detinea secretul leacului care-l putea salva. Dar cum uriasul Morholt era fratele acestei regine, Tristan se fereste sã spunã care-i este numele si cum a fost rãnit. Isolda, printesã din familia regalã, îl îngrijeste si îl vindecã. Câtiva ani mai târziu, regele Marc hotãrãste sã o ia în cãsãtorie pe femeia din al cãrei pãr de aur un porumbel îi adusese un fir. Tristan este cel pe care îl trimite în „cãutarea” necunoscutei. O furtunã îl împinge pe erou cãtre Irlanda. Acolo se luptã cu un dragon care ameninta cetatea de scaun si îl ucide. Rãnit de monstru, Tristan este iarãsi îngrijit de Isolda. într-o bunã zi, printesa descoperã cã rãnitul nu este altul decât ucigasul unchiului sãu. Ea apucã sabia lui Tristan si amenintã sã-l ucidã în timp ce el se aflã în baie. Atunci el îi dezvãluie misiunea pe care i-a încredintat-o regele Marc. Isolda îl crutã, pentru cã vrea sã fie reginã. (Dupã unii autori, si pentru cã în clipa aceea admirã frumusetea tânãrului.) Tristan si printesa cãlãtoresc spre regatul lui Marc. în largul mãrii vântul se opreste, cãldura este apãsãtoare. Li se face sete. Slujnica Brangien le dã sã bea. Dar din gresealã le toarnã „vinul fermecat” ( o licoare magica) destinat sotilor si pregãtit de mama Isoldei. Ei îl beau.latã-i intrati pe fãgasul unui destin ce nu si-l imaginau. îsi împãrtãsesc iubirea reciprocã si se lasã în voia ei. (De notat cã în textul initial, eficacitatea licorii se limita la trei ani – seamana cu psihologia moderna a cuplului nu?) .
( O paranteza – In opera lui Wagner potiunea e schimbata de fidela slujnica pentru a-i proteja de moarte. Isolda doreste sa se razbune pe Tristan care nu-i adresase nici o vorba pe corabie, pe drumul de intoarcere, din mandrie incearca sa-l otraveasca, oferindu-i o potiune ca semn al reconcilierii intre ei. Ca in „Romeo si Julieta” Isolda va bea si ea din cupa sperand ca va muri. Gestul Isoldei, in opera lui Wagner, pare ciudat, e precedat de aceasta remarca enigmatica a lui Tristan, care ne lasa sa credem ca iubirea dintre ei, ceea ce pare declansat de catre potiunea magica, exista deja „Maestra tacerii imi cere sa tac, las in tacere ceea ce ea nu indrazneste sa pronunte, sa recunoasca”. Momentul muzical e superb, decorul devine rosu, cei doi se privesc, asteapta … apoi alb… emotie, isi ating mainile … pronunta numele unul altuia … iubit infidel… femeie divina … nefericire … nu te simt din lume decat pe tine … ).Pãcatul s-a sãvârsit deci. Tristan rãmâne însã legat prin misiunea pe care i-a încredintat-o regele. El o conduce ca urmare pe Isolda la Marc, în ciuda faptului cã l-au înselat. Brangien, luând locul Isoldei , va petrece împreunã cu regele noaptea nuntii, salvându-si astfel stãpâna de la dezonoare si ispãsind în acelasi timp greseala fatalã pe care o fãcuse. Cu toate acestea, câtiva baroni necredinciosi îi dezvãluie regelui iubirea dintre Tristan si Isolda. Tristan este surghiunit apoi revine convingand cavalereste pe rege de nevinovatia sa. Piticul Frocine, în complicitate cu baronii, încearcã sã-i surprindã pe amanti si le întinde o capcanã. El împrãstie „floare de grâu” între patul lui Tristan si patul reginei. Tristan, cãruia Marc i-a încredintat o nouã misiune, vrea sã se mai întâlneascã pentru ultima datã cu iubita lui, în noaptea dinaintea plecãrii. El strãbate dintr-o sãriturã distanta care desparte cele douã paturi. Dar o ranã primitã de curând la picior se redeschide din cauza efortului. Alertati de pitic, Marc si baronii nãvãlesc în iatac. Zãresc urme de sânge pe florile de grâu. Adulterul este astfel dovedit.( O paranteza – In opera lui Wagner binenteles ca e diferit, Tristan e tradat de prietenul lui cel mai bun, nu-i raspunde regelui Marc la intrebarea „unde e onoarea daca pana si Tristan a tradat fidelitatea?” , se lasa strapuns in duel de catre prieten, e apoi vindecat din nou de catre magiciana irlandeza). Isolda va fi lãsatã pradã unei bande de leprosi, în timp ce Tristan este condamnat la moarte. El evadeazã o elibereazã pe Isolda si împreunã cu ea se afundã în pãdurea Morrois. Aici, timp de trei ani, ei duc o viatã „asprã si grea”, într-o zi Marc îi surprinde dormind, însã întâmplãtor Tristan a asezat între trupurile lor sabia sa, fãrã teacã. Miscat de ceea ce ia drept un semn de castitate, regele îi crutã. Fãrã sã-i trezeascã, el ia sabia lui Tristan si asazã în locul ei sabia regalã. Dupã trecerea celor trei ani licoarea îsi pierde efectul. De-abia acum Tristan se cãieste, Isolda începe sã regrete viata de la curte. Atunci se duc sã-l caute pe sihastrul Ogrin, 
prin mijlocirea cãruia Tristan îi propune regelui sã-i înapoieze sotia. Marc promite sã-i ierte. Iubitii se despart la apropierea alaiului regal. Isolda îl mai roagã pe Tristan sã rãmânã în tarã pânã când se va încredinta cã Marc se poartã bine cu ea. Apoi, fãcând uz de o ultimã smecherie femininã, profitând de aceastã concesie, regina declarã cã se va întoarce la cavaler, la primul semn din partea lui si fãrã ca nimic sã o poatã opri. Ei au mai multe întâlniri într-ascuns, în casa pãdurarului Ogrin. Dar baronii cei necredinciosi vegheazã asupra virtutii reginei. Aceasta cere si obtine o Judecatã divinã pentru a-si dovedi nevinovãtia. Gratie unui subterfugiu, ea iese învingãtoare din încercare: înainte de a lua în mânã fierul înrosit în foc, care lasã neatinsã mâna celui care nu a mintit, ea jurã cã nu s-a aflat niciodatã în bratele vreunui alt bãrbat decât regele, stãpânul ei, si servitorul care tocmai a ajutat-o sã coboare din barcã. Servitorul era Tristan deghizat…
Noi aventuri îl poartã însã departe pe cavaler. El crede cã Isolda-regina a încetat sã-l mai iubeascã. Atunci consimte sã o ia în cãsãtorie, de dincolo de mare, „pentru numele si frumusetea ei”, pe o altã Isolda, Isolda „cea cu dalbe mâini”. Tristan nu-si va împlini insa datoria de sot, pentru cã o regretã pe „Isolda cea bãlaie”.în fine, rãnit de moarte si din nou otrãvit din cauza acestei rãni, Tristan o cheamã iar pe regina din Cornwall, singura care îl mai poate tãmãdui. Ea vine si vasul ei arboreazã la catarg, în semn de sperantã, o pânzã albã. Isolda cea cu dalbe mâini pândea sosirea ei. Chinuitã de gelozie, cealalta Isolda vine la patul lui Tristan si îi spune cã pânza este neagrã. Tristan moare. Isolda cea blondã debarcã în acest moment, urcã la castel,, îmbrãtiseazã trupul neînsufletit al amantului ei si moare.
prin mijlocirea cãruia Tristan îi propune regelui sã-i înapoieze sotia. Marc promite sã-i ierte. Iubitii se despart la apropierea alaiului regal. Isolda îl mai roagã pe Tristan sã rãmânã în tarã pânã când se va încredinta cã Marc se poartã bine cu ea. Apoi, fãcând uz de o ultimã smecherie femininã, profitând de aceastã concesie, regina declarã cã se va întoarce la cavaler, la primul semn din partea lui si fãrã ca nimic sã o poatã opri. Ei au mai multe întâlniri într-ascuns, în casa pãdurarului Ogrin. Dar baronii cei necredinciosi vegheazã asupra virtutii reginei. Aceasta cere si obtine o Judecatã divinã pentru a-si dovedi nevinovãtia. Gratie unui subterfugiu, ea iese învingãtoare din încercare: înainte de a lua în mânã fierul înrosit în foc, care lasã neatinsã mâna celui care nu a mintit, ea jurã cã nu s-a aflat niciodatã în bratele vreunui alt bãrbat decât regele, stãpânul ei, si servitorul care tocmai a ajutat-o sã coboare din barcã. Servitorul era Tristan deghizat…Noi aventuri îl poartã însã departe pe cavaler. El crede cã Isolda-regina a încetat sã-l mai iubeascã. Atunci consimte sã o ia în cãsãtorie, de dincolo de mare, „pentru numele si frumusetea ei”, pe o altã Isolda, Isolda „cea cu dalbe mâini”. Tristan nu-si va împlini insa datoria de sot, pentru cã o regretã pe „Isolda cea bãlaie”.în fine, rãnit de moarte si din nou otrãvit din cauza acestei rãni, Tristan o cheamã iar pe regina din Cornwall, singura care îl mai poate tãmãdui. Ea vine si vasul ei arboreazã la catarg, în semn de sperantã, o pânzã albã. Isolda cea cu dalbe mâini pândea sosirea ei. Chinuitã de gelozie, cealalta Isolda vine la patul lui Tristan si îi spune cã pânza este neagrã. Tristan moare. Isolda cea blondã debarcã în acest moment, urcã la castel,, îmbrãtiseazã trupul neînsufletit al amantului ei si moare.
_
Niciunul dintre obstacolele intalnite de Tristan si Isolda nu se dovedesc de neinvins, si totusi ei renunta de fiecare data. S-ar putea zice ca ei nu pierd nici o ocazie de a se desparti. Cand nu exista obstacole le inventeaza singuri: sabia fara teaca dintre ei, casatoria cu cealalta Isolda. Oare Tristan o iubeste cu adevarat pe Isolda? Este iubit de ea? Paul Valery zicea ca intrebarile prostesti chiar fiind, ne pot fi de folos ! 🙂 Ei , de fapt nu s-au ales niciodata unul pe altul, au fost la cheremul destinului, dincolo de bine si de rau, ca intr-un fel de depasire a conditiei umane, intr-un absolut incompatibil cu legile lumii. Puterea ce ii impinge nu apartine nici unuia nici altuia. Tristan este „cel mai puternic” ea e „cea mai frumoasa”, cum e posibila de conceput o afectiune omeneasca intre tipuri atat de stilizate? Uneori te intrebi daca nu cumva, viclesugurile destinului nu ajung la timp, pentru a se impotrivi fericirii lor? Ei cauta prea ostentativ obstacolul benefic iubirii lor ca si cum ar cauta de fapt, dincolo de pasiune, moartea.Este iubirea un destin? Are pasiunea ceva sfant? Exista o fideliatate intemeiata numai pe iubire incompatibila cu cea ceruta de casatorie? Este dragostea o modalitate de cunoastere, un fel de credinta initiatica? Nu e oare totul doar o alegorie ocultata de trubaduri, ce evoca de fapt VIATA MISTICA cu pericolele si constrangerile ei? Ce fel de revelatie poate avea omul de astazi, omul modern, in legatura cu el insusi si cu viata in general, dintr-un mit cu alura de aventura pasionala?
Toate legendele cavaleresti care urmeaza acestei istorii a lui Tristan si Isolda sunt legate de un nou tip, fin, de iubire, de o arta de a iubi foarte rafinata si sofisticata, cu atat mai mult cu cat ea e, se pare, secreta. Trubadurii au descoperit primii aceasta putere data cavalerului de puritatea Damei sale. Ceea ce i se daruieste nu este o simpla exaltare, un spor de curaj sau o prietenie de suflet ci o cale de unire a sufletelor.
_
Citez in final din Rougemont (1906 – 1985 ) :„Am încetat astăzi să mai credem că mitul înseamnă irealitate sau iluzie. Prea multe sunt miturile care-şi manifestă în jurul nostru o forţă greu de contestat.Se poate spune, în general, că mitul este o poveste, o fabulă simbolică, simplă şi tulburătoare, care rezumă un număr infinit de situaţii mai mult sau mai puţin asemănătoare. Mitul ne permite să observăm dintr-o dată anumite tipuri de” relaţii invariabile şi să le desprindem din mulţimea aparenţelor cotidiene, într-un sens restrâns, miturile traduc regulile de conduită ale unui grup social sau religios. Trăsătura cea mai specifică a mitului este însă puterea pe care o dobândeşte asupra noastră, în general fără să ne dăm seama … Nu există mit atâta vreme cât ne este îngăduit să respectăm realitatea şi să o exprimăm deschis sau direct. Dimpotrivă, mitul apare atunci când ar fi periculos sau imposibil să mărturisim sincer un număr de fapte sociale’ şi religioase sau de relaţii afective, pe care ţinem totuşi să le perpetuăm sau care nu pot fi distruse. Nu mai avem nevoie de mituri, de exemplu, pentru a exprima adevărurile ştiinţei: le considerăm, într-adevăr, din punct de vedere strict „profan” şi astfel ele au numai de câştigat din critica individuală. Avem însă nevoie de mit pentru a exprima faptul obscur şi imposibil de recunoscut că pasiunea este legată de moarte şi că atrage după sine distrugerea celor ce i se devotează cu tot sufletul, înseamnă că dorim să salvăm această pasiune şi că iubim această nefericire, deşi morala oficială şi gândirea noastră le condamnă. Obscuritatea mitului ne permite deci să receptăm conţinutul său camuflat şi să ne bucurăm de el prin mijlocirea imaginaţiei, fără ca prin aceasta să devenim destul de conştienţi ca să provocăm apariţia contradicţiei. ” ( „Iubirea si occidentul” )
Filed under: misterele iubirii | Tagged: circuitus spiritualis, daena, iubirea, Rougemont, Wagner | 8 Comments »
ul
Zenobia îmi devansa gesturile şi intenţiile; nu ştiu dacă punctul ei de vedere coincidea cu al meu deşi s-ar putea spune că nu trăiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decît coincidenţă. Aveam impresia că pînă şi tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simţit de obicei ca o împăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită. Ea mă ferea de explicaţii; ştiam amîndoi că nu e nevoie să formulăm ci să trăim conform lumii aceleia presimţite devenind, astfel, disponibili pentru ea; cînd izbuteam, conflictul haotic al unor elemente şi idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerenţă; aceasta cerea însă destul chin şi suferinţă: ca să le pot suporta, suprafaţa mea de contact pe atunci încă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenţa şi echivocul intrau în joc doar ca aparenţe ale posibilului pe cînd, dimpotrivă, înţelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută. Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimţită, dar care mă îndreptăţea să mă îndoiesc de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea cîmpul firesc al existenţei.” (Gellu Naum – Zenobia – 1985)
Voi incepe cu un citat din „Caietele” lui Cioran: ” De indata ce cineva imi vorbeste despre ELITE stiu ca ma aflu in prezenta unui cretin”. Marturisesc ca Cioran nu e printre preferatii mei, tocmai pentru ca dialogul sau cu sine se facea intr-un astfel de limbaj – al disperarii. Recunosc insa ca datorita lui, am facut cunostiinta cu un alt disperat ce ma pasioneaza, care probabil i-a servit drept model – Leon Bloy, poate voi scrie ceva despre aceasta „intalnire” altatdata. As putea sa adaug la lista inca cativa scriitori din familia „disperatilor” dar nu o fac acum.
Constantin Noica era neindurator – seria teologica continea Noul Testament si apocrifele, Philostrat, gnosticii, Hermes, Augustin, Origen, Clement, Pseudo Denis, Ioan Hristodomul, Grigore de Nisa, conciliile, Sf. Vasile, Ioan Scararul, filocaliile. Seria filosofica: trebuia sa includa pe Plotin, Philon, Pseudo-Longhin, Porfir, Boethius, Abelard si Heloise (!), Thomas d’Aquino, Anselm, Occam, Duns Scott, Eckhart, Cusanus, chiar Marrou si Gilson. Ne intalneam, unii poate pentru prima data, cu nume precum Cioran, Eliade, Vulcanescu, Goethe, Panofsky, Foucault, Sartre, Gombrich, Blake, Jung si Freud, Erde, Nietzche, Marquez, Paul Valery, Loyola, Bocenski, Hintikka, etc etc etc. Nu se putea iesi din mediocritate la gramada. De ce neaparat era nevoie, fara mari pretentii insa? Lista lui Noica e asemanatoare celei a lui Marcelo Ficino (1433-1499)
, erudit florentin, ce cunostea deja la 22 de ani, textele lui Platon, Plotin, Proclus, Porphyre, Jamblique, Pseudo Denis Areopagitul, Hermes Trismegistrul. Imi place Ficino datorita conceptului „circuitus spiritualis”, nume dat dragostei – circuit ce duce de la Dumnezeu la univers si de la univers la Dumnezeu. Sa iubesti e pur si simplu sa-ti gasesti loc in acest circuit mistic…. E destul sa pornesti motivat de la o astfel de lista, elementele si analogiile se vor inlantui, impletite de pasiunea si caracterul fiecaruia.
Intalnirea mea cu Erwin Panofsky (1892 – 1968 ) s-a facut deci prin intermediul „Jurnalului de la Paltinis”. Asa am aflat ca „Gothic Architecture and Scholasticism (1951)” era considerat, la acea vreme, un text de referinta in istoria artei, al arhitecturii in special. Panofsky ( care in tinerete fusese pasionat de pictorul si matematicianul Albrecht Durer(1471-1528)) m-a initiat in gandirea scolastica. El remarca o schimbare a gandirii omului medieval, privind constructiile pe care acesta le-a ridicat. Unul din pricipiile fundamentale ale scolasticii e „principiul clarificarii” – datorita logicii si ordinii din gandire, scolasticii isi prezentau temele descompunandu-le in subordonari logice de la TOT spre PARTE, in distinctii si articole. Ideea lui Panofsky e ca arhitectul epocii „gandea scolastic”, ceea ce l-a dus la inventarea formelor gotice, pe care le caracterizeaza prin transparenta si divizibilitatea uniforma a structurilor ( autosimilaritate de scara, un echivalent, de ce nu, al fractalilor de astazi). Ideea sa, chiar frumoasa, nu e justificabila, iar cauzalitatea gandire-arhitectura are binenteles destule falii. M-a pasionat sa descopar in gotic, miscarea principiului „coincidentia oppositorum”, si al grupelor paradoxului punctului, clasamentului, organizarii si nodului in arhitectura. De fapt „paradox” si „coincidentia oppositorum” sunt apropiate ca semnificatie, ambele concepte incercand sa alature termeni ce nu pot fi pusi impreuna, ce sunt incompatibili si totusi „impreunati”, co-exista. Subiectul acesta merita o tratare ulterioara …
Cautam o reconciliere intre intuitie si sistemele de rationament logice. Undeva, ne blocam in bucle stranii.Bucla stranie, ce seamana vizibil cu semnul infinitului, e o forma de a reprezenta un proces infinit printr-o modalitate finita. Norbert Wiener (parintele ciberneticii), descoperea in 1940 ca pentru a controla o actiune orientata catre un tel, circulatia informatiei necesare trebuie sa formeze o bucla inchisa, „masina” trebuie sa evalueze efectele actiunilor sale si sa-si controleze comportamentul ulterior utilizand performantele trecute – proces numit feefback. Buclele descriu traiectorii complexe si subtile prin care creierul comunica cu el insusi, cu alte creiere, cu mediul cu universul intreg. Noi suntem bucle si buclam (Rosenfield).
Filosofia pare ca a generat toata avalansa prin Paradoxul lui Epimenide: „ceea ce spun acum este un fals”.Russell considera ca pentru rezolvarea paradoxului este necesara o anume ordine de propozitii generale, propozitii de ordinul 1, de ordinul 2, care se refera la anumite totalitati, cu un caracter tehnic de stricta specialitate matematica. Kurt Gödel a reinterpretat paradoxul mincinosului si a introdus in el conceptul de demonstratie. Rezultatul a fost o afirmatie de tipul:Aceasta afirmatie nu are nici o demonstratie. Deoarece Gödel a putui traduce afirmatia de mai sus in limbaj matematic, el a reusit sa demonstreze ca in matematica exista afirmatii care sunt adevarate, dar care nu vor putea fi niciodata demonstrate ca fiind adevarate, asa-numitele afirmatii indecidabile.
Motto:
in natura, ci doar simplificatul. Gandirea simpla rezolva probleme simple. Gandirea complexa nu rezolva ea insasi problemele, doar ajuta la strategia de rezolvare. Complexitatea reprezinta pentru unii doar o multime de probleme neviguros rezolvabile, cu solutii fragile. Problemele apar ca rezultat uneori a tentativelor rau dirijate pentru a modifica o dificulatate reala.
Ce-ar face duhul lampii lui Aladin, obligat sa realizeze 3 dorinte proprietarului, daca i-as cere ca dorinta mea sa nu fie indeplinita ?
Bermann-Hartmanis, Mahaney, von Neumann, Deutch,Kolmogorov (teoria ergodica), George Spencer-Brown ( teoria auto-referentialitatii), Ilya Prigogyne(ideea ordinei prin fluctuatii, complexitatii prin zgomot, structurile disipative), Henry Atlan, Francesco Varelo, Humberto Maturana (autopoezia), Rene Thom (teoria catastrofelor) , Benoit Mandelbrot(teoria fractalilor), John Gleick (noua teorie a haosului), Thomas Kuhn (paradigm shift concept), Herman Haken (sinergetica), Alain Boutot (teoriile morfogenetice) … ma opresc din enumarea grabita …
conferinta din 1972, afirma ” o bataie de aripa a unui fluturas in Brazilia poate provoca o tornada in Texas”. Ce ne facem cand e vorba de milioane de fluturi ? Si ce ne facem cu bataia de aripa care poate impiedeca o furtuna? E mai corect spus ca bataia de aripa induce tornada, nu ca o produce, exista o dependenta tare de conditiile locale. Cum explicam ca, de fapt, ordinea e generata din haos? Pascal afirmase si el fara demonstratie: « Le nez de Cléopâtre, s’il eût été plus court, toute la face de la terre aurait changé».
Problema continuumului decizional – nu stii intotdeauna cand iei o decizie, o buna stare de spirit te poate ajuta.
XXVIII
Gabi a lu' Ursu Blog 