Maister Eckhart

Motto « Daca omul gaseste satisfactie in Dumnezeu, inseamna ca Dumnezeu nu e Dumnezeu » ( Maister Eckhart)

eckhart

Nu are rost sa incep sa abordez un subiect daca interesul meu personal este doar tangential sau de eruditie. Ceva, aproape necunoscut, ma atrage spre unele personaje „disparute” ale istoriei. Nu plonjez insa in personaj ca model sau icoana. Nu voi explica de ce. Nu-mi voi explica de ce, din toate intalnirile cu gandirea lui Eckhart am selectionat doar randurile ce vor urma. De fapt, acum inca, nu stiu exact ce o sa urmeze sa scriu, nu stiu spre ce concluzie se va indrepta articolul. Plec de la premiza ca Eckhart e putin cunoscut cititorilor de acasa. Nu incep scolareste cu cine stie ce ipoteza de cercetare. In viata mea de toate zilele nu procedez astfel, de ce as proceda acum altfel, de ce m-as „deforma asa deodata :-).

Nu pot adopta stilul sfatos al simpaticilor Liiceanu sau Plesu, straduindu-se sa fie sobri si temeinici, etalandu-si fel de fel de dexteritati speculative. Eu nu am unelte adecvate. (sau poate ca da!) Nu voi cauta MEREU sa ma clarific cautand Autoritati, sa vin catre ele cu intrebari stupide pentru a primi raspunsuri exersate. ( Nu cautati la mine marca „cultural studies”, cu parere de rau veti fi dezamagiti. Nu va incurajati insa, prin aceasta, ignoranta! „de sui ipsius et multorum ignorantia”, dupa zisa lui Petrarca. Priviti-ma ca un impostor in cultura, e fara importanta eticheta asta … asa puteti continua sa ma cititi. Unii vor citi si vor lua de „bune” ideile articolului. Sper sa fie circumspecti, cu stradania asta nebuloasa. Privirea mea nu e lipsita de oarecare romantism, pe care l-as putea apara, daca vreau, si cu argumente savante. – randurile astea puteau lipsi de aici, erau mai potrivite la jurnal).

Cum am auzit prima data de Eckhart? In timpul unei plimbari prin padurea albastra cu prietenul meu de la raspantii, recomandandu-mi pe Heidegger, acesta imi strecoara : „- Incepe mai bine cu Eckhart”. Nu luam niciodata orice sugestie ca tinta imediata de realizat. Erau tare placute plimbarile acelea! Ar trebui poate sa le reinnoim.

eckhart-1-in-principioIntr-o zi deci, o multime de informatii incep sa ma asalteze, despre … Maitre Eckhart, trezindu-mi curiozitatea. Gasesc data sa de nastere , in anul 1260 si o trimitere la Apocalipsa 12 vers. .5 si 6., legata probabil de cele 42 de generatii de 30 de ani ce au precedat pe Iisus (Ev. Matei), apoi ceva despre profetiile lui Ioachim de Flore (1202) privind era ordinelor monastice.

5. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui,

6. Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile. (1260)

Nu voi incuraja niciodata speculatiile. Eckhart nu e o opera, sau o legenda ! Viata e o capcana a timpului ce ne obliga « sa rasarim». Cand studiem pe cineva nu ne multumim cu urmele pasilor sau a penitei sale. Fiinta aceea, cu nume « Eckhart », sau alt nume, este, in esenta, inca in noi.

“ Noi suntem un Fiu unic pe care Tatal l-a nascut etern din tenebrele ascunse ale eternitatii impenetrabile, traind interior in primul principiu al puritatii primare care este plenitudinea intregii puritati. Acolo, din eternitate eram in repaos si somnolenta, in constiinta ascunsa a Tatalui etern, in interioritatea sa inexprimata.” ( Predica 22 germana).

Se spune despre Eckhart ca a practicat in primul rand „Discretio”, si cum nu a avut sansa unui biograf precum Thomas d’Aquino sau altii, adevarata sa experienta in cunoastere, sau cea spirituala ramane greu de cunoscut. Dificil de cunoscut ar fi fost si daca cineva era langa el! 🙂 Nu am inteles impulsul nostru firesc de a hiperboliza oamenii ce ne par, si sunt, exemplari. Ce am putea cere de la un personaj exemplar?

Intr-un dialog apocrif „Das ist Swester Katrei”, il descoperim pe Eckhart lasandu-se invatat de ucenica. Tipul acesta de paradox m-a fascinat intotdeauna. (vezi postarea aici.)

« – Maestre. calea aceasta este cea mai scurta?

– Nu. Dar tot ce ti-am cerut trebuie cu necesitate facut. Roaga-te pana vei avea in viata ta ceea ce eu ti-am recomandat. Roaga-te sa fii eliberata de toate defectele si revina sa ma vezi. Priveste-ma. Nu sunt decat o creatura. Atat timp cat o creatura poate sa-ti dea sau sa-ti ia ceva nu esti inca in adevar. »

A fost Eckhart mistic in sens de “cognitio Dei experimentalis”?

Probabil ca nu vom sti niciodata, citindu-l acum cu ochelarii nostrii moderni. Cert este ca nu a recurs la mistica « gradualistica », si o intreaga traditie de experienta unitiva i se revendica(Suso,Tauler). O marturisire voalata a sa, in afara de practica puritatii (« lauterkeit »), o gasim in « Cartea consolarii divine » : « Cel ce fara multe ganduri, fara tot felul de reprezentari si imagini, recunoaste interior ceea ce nici o privire exerioara nu a putut aduce in el, stie ca aceste lucruri sunt adevarate. Dar cel ce nu stie nimic, rade si se amuza de mine. »

Ce ne propune? Poate ca nu am inteles bine, o metafizica de experimentat, de realizat in interior? Dar cu o conditie : orice raportare la Dumnezeu, e pentru Eckhart, departare.

Daca privim cu atentie doar « Granum Sinapsis », considerat de specialisti ca fiind scris de Eckhart insusi vom recunoaste influienta atat de greu identificatului Dionisie pseudo-Areopagitul, parinte al misticii occidentale (identificat poate ca patriarh al Antiohiei intre 471-485) si incercarea sa de reconciliere a crestinismului cu neo-platonismul (Plotin †290, Porphyr †303, Proclus †485) (« Sa fii divin inseamna sa nasti pe Dumnezeu in sine », trecut prin Erigena – « De mystica theologia » (860) spre Universitatea din Paris, sub forma « Corpus Dionysiacum ». O interesanta influienta a fost detectata de specialisti, prin apropierea cu contemporana sa stranie, Margueritte Porete ( « Oglinda sufletelor simple »), ca un ecou al sau feminin, ce nu-si cenzureaza insa extazele, arsa pe rug la cateva zile dupa templieri, in iunie 1310. Cu cat scrierile « emotionale », sau mistice erau mai cunoscute, cu atat pericolul inchizitiei era mai mare.

Din Granum Sinapsus :

granumplaca

VII.

O sele min

genk uz, got in

sink al min icht

in gotis nicht

sink in di grunde loze vent

vli ich von dir,

du komst zu mir

vorlis ich mich

so vind ich dich,

O ! uberweseliches Gut.

O sufletul meugranum1000

Iesi, Dumnezeu sa intre !

Sa se topeasca toata fiinta mea

In Neantul divin

In acest fluviu fara fund

Daca fug de tine

Tu vii la mine

Daca ma pierd

Atunci Te gasesc

O , Bine ce transcende fiinta !

Voi incerca sa evit referintele pe care curiosii le pot gasi usor in wikipedia.

:-)Uneori Eckhart este considerat o referinta in materie de dialog religios contemporan: crestini, budisti, iudei, musulmani, filosofi, atei il partajeaza ( sa ne amintim de compatriotul nostru controversat, Cioran : „ce nevoie am sa cred in Dumnezeu caci apreciez pe Eckhart si fara asta”). Rudolph Otto l-a comparat cu Shankara (788-820), figura a hinduismului vedic, Daisetz Taitaro Suzuki, in « Misticism, crestinism si budism » (1957) afirma ca a descoperit concordante intre Maitre Eckhart si budism, si ceea ce ii separa e doar terminologia, Arthur Schopenhauer afirma « Buddha, Eckhart si cu mine, profesam in ceea ce e esential acelasi lucru », cercetatori au pus in evidenta legaturi cu ganditori islamici, Averroès (1126-1198), influienta iudaismului este constatata prin Maïmonide (1135-1204). Doctrinele ontologice ale fiintei au atras pe Baader, Husserl, Hegel, Heidegger. Chiar Descartes il « plagiaza » aplicand omului celebra si cunoscuta vocabula « Cogito ergo sum » , pe care Eckhart o atribuia lui Dumnezeu. 🙂

Si totusi …

Atingem repede erezia chiar daca ne hranim doar cu lectura si concepte.

pape_avignon_jean22Pana la urma voi alege sa va prezint nu « Opus Tripartitum » si nici « Paradisus anime intelligentis » (exista 2 manuscrisele gemene, unul la Oxford, celalalt la Hamburg) ci condamnarea lui Eckhart, prin bula papala lansata in 27 martie 1329« In agro dominico » (In campul Domnului), data de celebrul papa Ioan XXII (1245-1334), despre care se spune, printre multe altele, ca ar fi creat « rugaciunea lui Angelus » si a revigorat chemarea la biserica cu CLOPOTUL. 😉vieilles-cloches-2 (ce personaj! , obsedat de erezii, se credea vrajit de statuete de ceara – da bula « Super illius specula », cerea de la alchimisti sa-i fabrice aur pentru a finanta cruciade – da bula « spondent quas non exibent »!). In nici un caz Eckhart nu era un revolutionar, iar acuzatia sa de erezie poate fi considerata in timpurile noastre chiar un compliment. Cum s-a aparat? „Eu s-ar putea sa ma fi inselat, dar nu sunt un eretic, caci prima afirmatie vine din intelegere iar cea de-a doua din vointa.”. Mie personal nu mi-a placut atitudinea sa la proces, aceea de intelectual ranit, poate chiar orgolios, refuzand sa se apere impotriva incultilor, ignorantilor. In ciuda arhivelor vaticane, NIMENI nu va sti exact cum s-au petrecut lucrurile, deci nu-mi dau nici eu cu parerea.

Condamnarea lui Eckhart cuprindea deci 28 formulari (« prout verba sonant ») alese din comentariile sale la Vechiul Testament (Geneza, Exod, Proverbe), din Comentariile la Evanghelia lui Ioan, din predici. De indata ce o opera contine o singura fraza ce putea fi incriminata, toata opera era eretica. Erau vizate deci aspecte cat mai variate, pentru a condamna totul. O fraza a bulei a ramas celebra : « a vrut sa stie mai mult decat ne convenea » « plura voluit sapere quam oportuit ».ordinul_lui_iisus_hristos

  1. Dumnezeu a creat lumea din momentul existentei Lui.
  2. Lumea exista din eternitate
  3. Indata ce Dumnezeu fu, Fiul fu de asemenea.
  4. In orice lucrare, chiar rea, se manifesta Gloria lui Dumnezeu.
  5. Cel ce injura pe aproapele lauda totusi pe Dumnezeu.
  6. Chiar cel ce blestema pe Dumnezeu, lauda pe Dumnezeu.
  7. Cel ce cere ceva sau altceva, cere rau, caci neaga pe Dumnezeu.
  8. Cei ce nu cauta nici bunuri, nici onoruri, nici confort, nici placere, nici utilitate, nici devotiune interioara, nici sfintenie, nici recompensa, ci, din contra, renunta la toate acestea, precum la tot ce le apartine, in acesti oameni Dumnezeu este laudat.
  9. M-am intrebat daca vreau sa primesc ceva de la Dumnezeu. Trebuie sa reflectez serios, caci acceptand ceva de la Dumnezeu, as fi sub El, inferior, ca un servitor, un sclav, iar El daruind ar fi ca un Stapan, si nu asa trebuie sa fie in viata eterna.
  10. Noi suntem in intregime transformati in Dumnezeu. Hristos ma face fiinta sa, nu doar o simpla asemanare. Nu exista distinctie.
  11. Tot ce Dumnezeu a dat, Fiul imi da in intregime, fara exceptie, uniune, sfintenie.
  12. Tot ce scriptura spune despre Hristos se verifica in omul bun si divin.
  13. Tot ce e propriu naturii divine este propriu omului just si divin, de aceea omul opereaza in aceeasi maniera ca Dumnezeu.
  14. Omul bun se conformeaza vointei lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu a dorit ca eu sa pacatuiesc, eu nu pot sa ma opun, si aceasta este adevarata penitenta.
  15. Daca omul a comis o mie de pacate de moarte si a fost iertat, el nu trebuie sa doreasca sa nu le fi comis.
  16. Dumnezeu nu dicteaza nici un act exterior.
  17. Actul exterior nu este nici bun, nici divin, nu Dumnezeu il produce.
  18. Sa purtam fructul nu al actelor exterioare, care ne fac buni, ci al actelor interioare care sunt facute de Tatal care exista in noi.
  19. Dumnezeu iubeste sufletele, nu opera exterioara.
  20. Omul bun este Fiul unic al lui Dumnezeu.
  21. Omul nobil este acel Fiu unic al lui Dumnezeu, nascut in eternitate.
  22. Tatal ma naste ca Fiu, acelasi si Unicul. Tot ce Dumnezeu face este Unic. De aceea nu exista distinctie intre mine ca fiu si Fiul sau.
  23. Dumnezeu este Unul. Nu putem gasi in el multiplicitate. Cel ce vede dualitate, distinctie, nu il vede pe Dumnezeu, caci el este Unul, in afara numarului. Nu putem concepe nici o distinctie in Dumnezeu.
  24. Orice diferentiere este straina lui Dumnezeu in natura si in persoana. Proba e aceea ca Natura este una si fiecare persoana e una.
  25. Cel ce iubeste pe Dumnezeu mai mult decat pe aproapele iubeste bine, dar nu inca perfect.
  26. Toate creaturile sunt un neant pur, nu ca sunt nimic, ci doar ca sunt un neant pur.
  27. Exista in suflet ceva increat si inaccesibil, intelectul.
  28. Dumnezeu nu este nici bun, nici cel mai bun ; cand zic de Dumnezeu ca este bun vorbesc tot atat de rau ca atunci cand numesc negru ceea ce este alb.

Daena (V) – Tristan si Isolda

Am reusit astazi sa vizionez opera lui Wagner – „Tristan si Isolda”  (1865). Pt. curioasi , am inclus preludiul de pe YouTube. Inaintea unei astfel de incercari (4 ore),  cu ajutorul lui Denis de Rougemont ( „L’amour et l’occident” – 1939) , voi povesti pe scurt istoria lui Tristan si a Isoldei. Voi puncta si cateva diferente in naratiune intalnite in opera lui Wagner  (binenteles ca inspiratia operei a fost provocata de istoria asemanatoare, traita de Wagner si Mathilde Wesendonck, sotia unui fel de binefacator si admirator al sau) … sper sa nu plictisesc.

Isolda=Essylt e un personaj al mitologiei celtice (sec.VII), al carui nume inseamna „tainica priveliste, obiect al contemplatiei„,  dar si zana irlandeza, iapa cu coama alba, apa din cazanul Cerridwen, „cea care tamaduieste si reinvie”.

Tristan=Drystan e aproape un semizeu la druizi, Drystan=”pazitorul mistretilor sacri”. Povestea  e inventata in sec. XII dupa vechi mituri celtice. Exista multiple versiuni, si chiar o legenda franceza paralela, inventata de clerici, intre 1150-1180 numita Legenda lui Gerard de Roussillon.
_
tristan_iseult_fountain_louvreTristan se naste în durere. Tatãl sãu abia murise, iar mama sa, Blanchefleur, moare la nasterea lui. De aici numele eroului, culoarea întunecatã a existentei sale si atmosfera furtunoasã a legendei. Regele Marc din Cornwall, fratele lui Blanchefleur, îl ia pe orfan la curtea lui si îl educã. Prima faptã de vitejie sau performantã: victoria lui Tristan asupra lui Morholt. Acest urias irlandez vine, ca si Minotaurul, sã pretindã ca tribut bãieti sau fete din Cornwall. Tristan obtine permisiunea de a se lupta cu el în momentul când putea fi un cavaler, deci la scurt timp dupã ce ajunsese la pubertate, îl omoarã, dar a fost strãpuns de spada lui otrãvitã. Fãrã speranta de a supravietui în urma acestei rãni, Tristan pleacã cu o barcã fãrã pânze si fãrã vâsle lãsându-se în voia valurilor, luându-si cu sine doar sabia si harpa. El debarcã pe coasta irlandezã. Numai regina Irlandei  (mama Isoldei) detinea secretul leacului care-l putea salva. Dar cum uriasul Morholt era fratele acestei regine, Tristan se fereste sã spunã care-i este numele si cum a fost rãnit. Isolda, printesã din familia regalã, îl îngrijeste si îl vindecã. Câtiva ani mai târziu, regele Marc hotãrãste sã o ia în cãsãtorie pe femeia din al cãrei pãr de aur un porumbel îi adusese un fir. Tristan este cel pe care îl trimite în „cãutarea” necunoscutei. O furtunã îl împinge pe erou cãtre Irlanda. Acolo se luptã cu un dragon care ameninta cetatea de scaun si îl ucide. Rãnit de monstru, Tristan este iarãsi îngrijit de Isolda. într-o bunã zi, printesa descoperã cã rãnitul nu este altul decât ucigasul unchiului sãu. Ea apucã sabia lui Tristan si amenintã sã-l ucidã în timp ce el se aflã în baie. Atunci el îi dezvãluie misiunea pe care i-a încredintat-o regele Marc. Isolda îl crutã, pentru cã vrea sã fie reginã. (Dupã unii autori, si pentru cã în clipa aceea admirã frumusetea tânãrului.) Tristan si printesa cãlãtoresc spre regatul lui Marc. în largul mãrii vântul se opreste, cãldura este apãsãtoare. Li se face sete. Slujnica Brangien le dã sã bea. Dar din gresealã le toarnã „vinul fermecat” ( o licoare magica) destinat sotilor si pregãtit de mama Isoldei. Ei îl beau.latã-i intrati pe fãgasul unui destin ce nu si-l imaginau. îsi împãrtãsesc iubirea reciprocã si se lasã în voia ei. (De notat cã în textul initial, eficacitatea licorii se limita la trei ani – seamana cu psihologia moderna a cuplului nu?) .potiunea( O paranteza –  In opera lui Wagner potiunea e schimbata de fidela slujnica pentru a-i proteja de moarte. Isolda doreste sa se razbune pe Tristan care nu-i adresase nici o vorba pe corabie, pe drumul de intoarcere, din mandrie incearca sa-l otraveasca, oferindu-i o potiune  ca semn al reconcilierii intre ei. Ca in „Romeo si Julieta” Isolda va bea si ea din cupa sperand ca va muri. Gestul Isoldei, in opera lui Wagner, pare ciudat, e precedat de aceasta remarca enigmatica a lui Tristan, care ne lasa sa credem ca iubirea dintre ei, ceea ce pare declansat de catre potiunea magica, exista deja  „Maestra tacerii imi cere sa tac, las in tacere ceea ce ea nu indrazneste sa pronunte, sa recunoasca”. Momentul muzical e superb, decorul devine rosu, cei doi se privesc, asteapta … apoi alb… emotie, isi ating mainile … pronunta numele unul altuia … iubit infidel… femeie divina … nefericire … nu te simt din lume decat pe tine … ).
Pãcatul s-a sãvârsit deci. Tristan rãmâne însã legat prin misiunea pe care i-a încredintat-o regele. El o conduce ca urmare pe Isolda la Marc, în ciuda faptului cã l-au înselat. Brangien, luând locul Isoldei , va petrece împreunã cu regele noaptea nuntii, salvându-si astfel stãpâna de la dezonoare si ispãsind în acelasi timp greseala fatalã pe care o fãcuse. Cu toate acestea, câtiva baroni necredinciosi îi dezvãluie regelui iubirea dintre Tristan si Isolda. Tristan este surghiunit apoi revine convingand cavalereste pe rege de nevinovatia sa. Piticul Frocine, în complicitate cu baronii, încearcã sã-i surprindã pe amanti si le întinde o capcanã. El împrãstie „floare de grâu” între patul lui Tristan si patul reginei. Tristan, cãruia Marc i-a încredintat o nouã misiune, vrea sã se mai întâlneascã pentru ultima datã cu iubita lui, în noaptea dinaintea plecãrii. El strãbate dintr-o sãriturã distanta care desparte cele douã paturi. Dar o ranã primitã de curând la picior se redeschide din cauza efortului. Alertati de pitic, Marc si baronii nãvãlesc în iatac. Zãresc urme de sânge pe florile de grâu. Adulterul este astfel dovedit.( O paranteza –  In opera lui Wagner binenteles ca e diferit, Tristan e tradat de prietenul lui cel mai bun, nu-i raspunde regelui Marc la intrebarea „unde e onoarea daca pana si Tristan a tradat fidelitatea?” ,  se lasa strapuns in duel de catre prieten, e apoi vindecat din nou de catre magiciana irlandeza). Isolda va fi lãsatã pradã unei bande de leprosi, în timp ce Tristan este condamnat la moarte. El evadeazã o elibereazã pe Isolda si împreunã cu ea se afundã în pãdurea Morrois. Aici, timp de trei ani, ei duc o viatã „asprã si grea”, într-o zi Marc îi surprinde dormind, însã întâmplãtor Tristan a asezat între trupurile lor sabia sa, fãrã teacã. Miscat de ceea ce ia drept un semn de castitate, regele îi crutã. Fãrã sã-i trezeascã, el ia sabia lui Tristan si asazã în locul ei sabia regalã. Dupã trecerea celor trei ani licoarea îsi pierde efectul. De-abia acum Tristan se cãieste, Isolda începe sã regrete viata de la curte. Atunci se duc sã-l caute pe sihastrul Ogrin, tristan_unt_isoldeprin mijlocirea cãruia Tristan îi propune regelui sã-i înapoieze sotia. Marc promite sã-i ierte. Iubitii se despart la apropierea alaiului regal. Isolda îl mai roagã pe Tristan sã rãmânã în tarã pânã când se va încredinta cã Marc se poartã bine cu ea. Apoi, fãcând uz de o ultimã smecherie femininã, profitând de aceastã concesie, regina declarã cã se va întoarce la cavaler, la primul semn din partea lui si fãrã ca nimic sã o poatã opri. Ei au mai multe întâlniri într-ascuns, în casa pãdurarului Ogrin. Dar baronii cei necredinciosi vegheazã asupra virtutii reginei. Aceasta cere si obtine o Judecatã divinã  pentru a-si dovedi nevinovãtia. Gratie unui subterfugiu, ea iese învingãtoare din încercare: înainte de a lua în mânã fierul înrosit în foc, care lasã neatinsã mâna celui care nu a mintit, ea jurã cã nu s-a aflat niciodatã în bratele vreunui alt bãrbat decât regele, stãpânul ei, si servitorul care tocmai a ajutat-o sã coboare din barcã. Servitorul era Tristan deghizat…
Noi aventuri îl poartã însã departe pe cavaler. El crede cã Isolda-regina a încetat sã-l mai iubeascã. Atunci consimte sã o ia în cãsãtorie, de dincolo de mare, „pentru numele si frumusetea ei”, pe o altã Isolda, Isolda „cea cu dalbe mâini”. Tristan nu-si va împlini insa datoria de sot, pentru cã o regretã pe „Isolda cea bãlaie”.în fine, rãnit de moarte si din nou otrãvit din cauza acestei rãni, Tristan o cheamã iar pe regina din Cornwall, singura care îl mai poate tãmãdui. Ea vine si vasul ei arboreazã la catarg, în semn de sperantã, o pânzã albã. Isolda cea cu dalbe mâini pândea sosirea ei. Chinuitã de gelozie, cealalta Isolda vine la patul lui Tristan si îi spune cã pânza este neagrã. Tristan moare. Isolda cea blondã debarcã în acest moment, urcã la castel,, îmbrãtiseazã trupul neînsufletit al amantului ei si moare.
_
tristan_and_isolde_by_louis_rheadNiciunul dintre obstacolele intalnite de Tristan si Isolda nu se dovedesc de neinvins, si totusi ei renunta de fiecare data. S-ar putea zice ca ei nu  pierd nici o ocazie de a se desparti. Cand nu exista obstacole le inventeaza singuri: sabia fara teaca dintre ei, casatoria cu cealalta Isolda. Oare Tristan o iubeste cu adevarat pe Isolda? Este iubit de ea? Paul Valery zicea ca intrebarile prostesti chiar fiind, ne pot fi de folos !   🙂  Ei , de fapt nu s-au ales niciodata unul pe altul, au fost la cheremul destinului, dincolo de bine si de rau, ca intr-un fel de depasire a conditiei umane, intr-un absolut incompatibil cu legile lumii. Puterea ce ii impinge nu apartine nici unuia nici altuia. Tristan este „cel mai puternic” ea e „cea mai frumoasa”, cum e posibila  de conceput o afectiune omeneasca intre tipuri atat de stilizate? Uneori te intrebi daca nu cumva, viclesugurile destinului nu ajung la timp, pentru a se impotrivi fericirii lor? Ei cauta prea ostentativ obstacolul benefic iubirii lor ca si cum ar cauta de fapt, dincolo de pasiune, moartea.
Este iubirea un destin?  Are pasiunea ceva sfant?  Exista o fideliatate intemeiata numai pe iubire incompatibila cu cea ceruta de casatorie?  Este dragostea o modalitate de cunoastere, un fel de credinta initiatica?  Nu e oare totul doar o alegorie ocultata de trubaduri, ce evoca de fapt VIATA MISTICA cu pericolele si constrangerile ei? Ce fel de revelatie poate avea omul de astazi, omul modern, in legatura cu el insusi si cu viata in general, dintr-un mit cu alura de aventura pasionala?
Toate legendele cavaleresti care urmeaza acestei istorii a lui Tristan si Isolda sunt legate de un nou tip, fin, de iubire, de o arta de a iubi foarte rafinata si sofisticata, cu atat mai mult cu cat ea e, se pare,  secreta. Trubadurii au descoperit primii aceasta putere data cavalerului de puritatea Damei sale. Ceea ce i se daruieste nu este o simpla exaltare, un spor de curaj sau o prietenie de suflet ci o cale de unire a sufletelor.
_
rougemontCitez in final din Rougemont (1906 – 1985  ) :
Am încetat astăzi să mai credem că mitul înseamnă irealitate sau iluzie. Prea multe sunt miturile care-şi manifestă în jurul nostru o forţă greu de contestat.Se poate spune, în general, că mitul este o poveste, o fabulă simbolică, simplă şi tulburătoare, care rezumă un număr infinit de situaţii mai mult sau mai puţin asemănătoare. Mitul ne permite să observăm dintr-o dată anumite tipuri de” relaţii invariabile şi să le desprindem din mulţimea aparenţelor cotidiene, într-un sens restrâns, miturile traduc regulile de conduită ale unui grup social sau religios. Trăsătura cea mai specifică a mitului este însă puterea pe care o dobândeşte asupra noastră, în general fără să ne dăm seama … Nu există mit atâta vreme cât ne este îngăduit să respectăm realitatea şi să o exprimăm deschis sau direct. Dimpotrivă, mitul apare atunci când ar fi periculos sau imposibil să mărturisim sincer un număr de fapte sociale’ şi religioase sau de relaţii afective, pe care ţinem totuşi să le perpetuăm sau care nu pot fi distruse. Nu mai avem nevoie de mituri, de exemplu, pentru a exprima adevărurile ştiinţei: le considerăm, într-adevăr, din punct de vedere strict „profan” şi astfel ele au numai de câştigat din critica individuală. Avem însă nevoie de mit pentru a exprima faptul obscur şi imposibil de recunoscut că pasiunea este legată de moarte şi că atrage după sine distrugerea celor ce i se devotează cu tot sufletul, înseamnă că dorim să salvăm această pasiune şi că iubim această nefericire, deşi morala oficială şi gândirea noastră le condamnă. Obscuritatea mitului ne permite deci să receptăm conţinutul său camuflat şi să ne bucurăm de el prin mijlocirea imaginaţiei, fără ca prin aceasta să devenim destul de conştienţi ca să provocăm apariţia contradicţiei. ” ( „Iubirea si occidentul” )

Exigenta profunzimii (III) – Schema lui Panofsky

cioranVoi incepe  cu un citat din „Caietele” lui Cioran: ” De indata ce cineva imi vorbeste despre ELITE stiu ca ma aflu in prezenta unui cretin”. Marturisesc ca Cioran nu e printre preferatii mei, tocmai pentru ca dialogul sau cu sine se facea intr-un astfel de limbaj – al disperarii. Recunosc insa ca datorita lui, am facut cunostiinta cu un alt disperat ce ma pasioneaza,  care probabil i-a servit drept model – Leon Bloy, poate voi scrie ceva despre aceasta „intalnire” altatdata. As putea sa adaug la lista inca cativa scriitori din familia „disperatilor” dar nu o fac acum.

Imi amintesc, pe vremea cand accesul la cultura ne era mascat, cat de greu gaseam o cat de mica orientare. Acest „alt context” facea ca  Jurnalul de la Paltinis (1983), de exemplu, sa se citeasca cu atentie, cu pasiune. Descopeream ideea de programare a culturii, incercarea unora de mentinere si recreare a „elitei”, cerand tinerilor minime bazenoica Constantin Noica era neindurator – seria teologica continea Noul Testament si apocrifele, Philostrat, gnosticii, Hermes, Augustin, Origen, Clement, Pseudo Denis, Ioan Hristodomul, Grigore de Nisa, conciliile, Sf. Vasile, Ioan Scararul, filocaliile. Seria filosofica:  trebuia sa includa pe Plotin, Philon, Pseudo-Longhin, Porfir, Boethius, Abelard si Heloise (!), Thomas d’Aquino, Anselm, Occam, Duns Scott, Eckhart, Cusanus,  chiar Marrou si Gilson. Ne intalneam, unii poate pentru prima data, cu nume precum Cioran, Eliade, Vulcanescu, Goethe, Panofsky, Foucault, Sartre, Gombrich, Blake, Jung si Freud, Erde, Nietzche, Marquez, Paul Valery, Loyola, Bocenski, Hintikka, etc etc etc. Nu se putea iesi din mediocritate la gramada. De ce neaparat era nevoie, fara mari pretentii insa?  Lista lui Noica e asemanatoare celei a lui Marcelo Ficino (1433-1499)ficino1, erudit florentin, ce cunostea deja la 22 de ani, textele lui Platon, Plotin, Proclus, Porphyre, Jamblique, Pseudo Denis Areopagitul, Hermes Trismegistrul. Imi place Ficino datorita conceptului „circuitus spiritualis”, nume dat dragostei – circuit ce duce de la Dumnezeu la univers si de la univers la Dumnezeu. Sa iubesti e pur si simplu sa-ti gasesti loc in acest circuit mistic…. E destul sa pornesti motivat de la o astfel de lista, elementele si analogiile se vor inlantui, impletite de pasiunea si caracterul fiecaruia.

Situatia s-a schimbat astazi, totul e accesibil,  s-a studiat serios si sintetizat foarte mult, poti porni usor la drum cu o buna biografie, adresandu-te specialistilor unui domeniu.  Umberto Ecco, un exemplu de eruditie literara contemporana,  recunoaste (in 1997) ca doar o buna intuitie te poate calauzi intotdeauna prin hatisul de lucrari, oricat de savant si documentat ai fi.

cathedraleseeIntalnirea mea cu Erwin Panofsky (1892 – 1968 ) s-a facut deci prin intermediul „Jurnalului de la Paltinis”. Asa am aflat ca „Gothic Architecture and Scholasticism (1951)”  era considerat, la acea vreme, un text de referinta in istoria artei, al arhitecturii in special. Panofsky ( care in tinerete fusese pasionat de pictorul si matematicianul Albrecht Durer(1471-1528)) m-a initiat in gandirea scolastica. El remarca o schimbare a gandirii omului medieval, privind constructiile pe care acesta le-a ridicat. Unul din pricipiile fundamentale ale scolasticii e „principiul clarificarii” – datorita logicii si ordinii din gandire, scolasticii isi prezentau temele descompunandu-le in subordonari logice de la TOT spre PARTE, in distinctii si articole.  Ideea lui Panofsky  e ca arhitectul epocii „gandea scolastic”, ceea ce l-a dus la inventarea formelor gotice, pe care le caracterizeaza prin transparenta si divizibilitatea uniforma a structurilor ( autosimilaritate de scara, un echivalent, de ce nu, al fractalilor de astazi).  Ideea sa, chiar frumoasa, nu e justificabila, iar cauzalitatea gandire-arhitectura are binenteles destule falii. M-a pasionat sa descopar in gotic, miscarea principiului „coincidentia oppositorum”,  si al grupelor paradoxului punctului, clasamentului, organizarii si nodului in arhitectura. De fapt „paradox” si  „coincidentia oppositorum” sunt apropiate ca semnificatie, ambele concepte incercand sa alature termeni ce nu pot fi pusi impreuna, ce sunt incompatibili si totusi „impreunati”, co-exista. Subiectul acesta merita o tratare ulterioara …

Am incercat sa-mi explic, evaziv, cum si ce se citeste.  Dar contactul cu arta cum se desfasoara ?

Vechea schema „Panofsky” poate fi utila inca pentru intelegerea intalnirii cu o opera de arta, si se poate rezuma asa:

Un Eveniment ce te atinge,

surprinde tot felul de Semnificatii,

creeaza o Reactie

si asteapta un Raspuns”.   😉


panofski