Daena (VIII) – Dulcineea lui Don Quijote

Motto: „Don Quijote-n vremea-aceea
Planse pentru Dulcineea.”

De ceva saptamani, eram scufundat superficial sau plin de interes, in perioada cruciadelor IV-VII, perioada primelor universitati , in scrierile lui  Mawlana Rumi (1207-1273) si  Ibn Arabi (1165-1240), Albert le Grand (1200-1280) si Thomas d’Aquino (1225-1274), Nahmanide (1194-1270), Roger Bacon (1212-1294), Raymond Lulla (1232-1316). Aseara incheiam de citit un tratat de Dogen (1200-1253) cu fraza „cand lucrurile incep sa vina nu le opriti, nu faceti obstacol”. Spre surprinderea mea, vocea misterioasa a intamplarii, mi-o aduse, nu doar in gand, pe  … Dulcineea, careia ii dedic cele ce urmeaza.

Cervantes (1547-1616) moare pe 22 aprilie, ca si Eliade. Cu totii vorbim si admiram anecdoticul sau personaj Don Quijote, putini au citit cu atentie cartea, printre neatenti ma numaram binenteles si eu. 🙂
Au trecut ani si ani, imaginarul cel vechi nu e obligat sa coincida cu lumea moderna. Cine e Dulcineea? Numele e inventat de Cervantes, provine in spaniola de la dulce, dulceata, zahar. Astazi sa numesti pe cineva Dulcineea implica sa-i declari o dragoste fara limite. De aceea o voi adauga la personajele din grupul „Daena”. 🙂

In romanul lui Cervantes, DULCINEEA nu apare efectiv, e doar mentionata, sugerata. Sancho se va grabi primul sa-i explice lui Don Quijote   blasfemia de care este vinovat: acela de a o considera pe Dulcineea ca pe o faptura reala ( nu va voi povesti despre transformarea lui Alonso Quijano in Don Quijote de la Mancha, „Cavaler al Tristei Figuri”).
„- Credeti ca Dulcineea e o printesa mai frumoasa decat aceasta?
– Ea este prin mine, cea care lupta si triumfa, iar eu, prin ea respir, din ea imi trag fiinta si viata.”

Desi nu e prezenta, Dulcineea obsedeaza spiritul lui Don Quijote, ii bantuie cuvintele, iar Don Quijote e elocvent, ca „gabilutza” uneori pe blogul lui. 🙂 Ne vom feri sa provocam o noua religie, Dulcineea e un miracolul literar, dar, in acelasi timp, o realitate pe care cuvintele nu o pot cuprinde. Dama inimii este pentru cavaler chiar un substitut al Fecioarei Maria. Actul de credinta, „Crezul”, „Tatal Nostru” al cavalerului este acesta:

” Nimeni nu va trece
daca nu marturiseste
ca nu exista femeie mai frumoasa
ca incomparabila Dulcineea de Toboso.”

Frumusetea Dulcineii e unica. Sancho o confunda cu taranca Aldonza Lorenzo,  Dulcineea nu e un personaj, e pseudonimul unui personaj. Dulcineea apartine doar lui Don Quijote.  Uratenia imitatiilor si substitutelor burlesti, diforme in roman este diversa, multiplicata, repetata. O gasim denuntata de cavaler asa:

„Ce nefericit cavaler ratacitor mai sunt si eu, ca nu se afla pe lume fata care sa ma priveasca si sa ma indrageasca! Cat de vitreg mai e si norocul Dulcineii celei fara de asemanare, ca nu-i lasata sa se bucure in tihna de neasemuita mea statornicie! Ce aveti de impartit cu ea, craieselor? De ce o prigoniti imparateselor? De ce va inversunati impotriva ei codanelor de 14-15 ani? Lasati-o , lasati-o nefericita de ea sa-si simta biruinta sa se bucure si sa se mandreasca de soarta cu care iubirea a vrut sa o harazeasca, dandu-i subjugata inima mea si incredintandu-i sufletul meu; luati aminte, voi, roiuri intregi de indragostite, ca numai pentru Dulcineea sunt eu de aluat fraged si de turta dulce, iar pentru voi celelalte sunt de piatra; pentru ea sunt miere iar pentru voi sunt fiere; pentru ca numai Dulcineea mea este cea frumoasa, cea inteleapta, cea cinstita, cea fermecatoare si cea de neam bun, iar voi celelalte sunteti slutele, neroadele, usuraticele si din neamul cel mai de rand; pentru ca sa fiu al ei, si nu al alteia,m-a zamislit firea si m-a adus pe lume… mort-copt tot al Dulcineii o sa fiu, asa cum ma aflu acum: curat, cuviincios si cinstit…”

Sa nu ne lasam inselati de imediat, din punct de vedere artistic. Imaginea Dulcineii, ca act,  este exact o revelare a suflului creator, realizare de sine pe care o simte orice artist.

„Poezia, domnule cavaler, este, dupa mine, ca o domnita gingasa, tanara si frumoasa, cum nu se mai poate, de care se ingrijesc s-o imbogateasca, s-o gateasca si s-o impodobeasca celelalte stiinte, si ea se cuvine a le sluji pe toate, iar ele toate se cuvine a se inalta printr-insa; dar aceasta domnita nu vrea sa fie atinsa de oricine, si purtata pe ulite, nici data la iveala pe la raspantii sau prin ungherele palatelor. Deosebita ei alchimie face in asa fel ca acela care stie sa umble cu eas-o preschimbe in aurul cel mai curat… „

Daca, in mare parte, in raport cu Cavaleria, arata ca un nebun, in ceea ce o priveste pe Dulcineea el e un Poet care se lasa intentionat purtat de sentiment pentru a face lumea mai frumoasa. Dulcineea e o dama ideala … pe hartie. Don Quijote o va forta sa existe prin actele sale.

Initial imi propusesem cateva comentarii si vorbe de duh, m-am lasat castigat de frazele lui Cervantes, suficiente pentru tematica propusa „Daena”. Va marturisesc si preferinta mea – Cap. XXV al Cartii Intai.

„Sancho, pentru ceea ce iubesc eu in Dulcineea del Tobosco, ea pretuieste tot atat de mult ca si cea mai de neam printesa a pamantului. … Tu crezi ca atatea Amarilide, Filide, Silvii, Diane, Galatee, Alide si toate celelalte, de care-s pline cartile, cantecele, scenele de teatru, dughenile barbierilor au fost intr-adevar femei in carne si oase, iubitele celor ce le-au cantat si laudat? Nu, cert, cele mai multe sunt inventate, ca sa serveasca ca tema poeziei lor, ca sa fie luati de indragostiti, sau de nebuni sau capabili de nebunii. La fel imi ajunge si mie sa cred ca Adonza Lorenzo este frumoasa si onesta, iar despre obarsia ei, e fara importanta… Intr-un cuvant imi imaginez ca cele ce le rostesc sunt asa cum le spun, nici mai mult nici mai putin, si le vad cu mintea mea asa cum vrea dorinta mea: asa frumoasa si nobila ca nici Elenele, nici Lucretiile, nici o eroina din timpurile trecute nu-i pot fi comparate. Sa zica ce vor ignorantii, oamenii de bun simt nu ma pot ignora.”

Don Quijote arata femeii ca poate fi Dulcineea, ca poate produce acest deliciu spiritual, ce o va atinge in ecou, ca suflu si energie.  Este Don Quijote nebun?  Intelegem nebunia lui?

„Nebun sunt, nebun trebuie sa fiu pana la capat, cand te vei intoarce cu raspunsul unei scrisori pe care am de gand s-o trimit prin tine stapanii mele Dulcineea.
Si de va fi raspunsul asa cum merita credinta ce i-am pastrat-o, va trebui sa mi se curme si sminteala si pocainta; pe cand, daca va fi dimpotriva, voi ajunge nebun de-a binelea, pentru ca, nebun fiind, sa nu ma mai doara nimic. Raspunda ea cum o raspunde, eu nu voi pune capat … sau ma voi bucura de vestea cea buna, ca orice om in toate mintile, sau voi inceta sa ma simt lovit in inima de vestea cea rea pe care mi-ai aduce-o, devenind nebun.”

Comparati, va rog, scrisoarea lui Don Quijote catre Dulcinea del Tobosco.

„Suverana si inalta stapana, cel ranit de sagetile lipsei tale si izbit pana in strafundul inimii, preadulcea mea Dulcinea del Tobosco, iti trimit sanatatea dupa care eu tanjesc. Daca frumusetea ta ma dispretuieste, daca vrednicia ta nu-mi tine partea, daca privesti de sus cum ma dau eu de ceasul mortii, macar ca eu sunt invatat cu suferinta, cu greu voi putea sa-mi tin firea in aceasta incercare. Bunul meu scutier, Sancho, iti va raporta amanuntit, o, preafrumoasa nerecunoscatoare, iubita mea vrajmasa, de halul in care ma gasesc din vina ta, atunci cand m-ai parasit. Daca afli vre-o placere a-mi veni in ajutor, sunt al tau, iar daca nu, fa tot ce te-o indemna inima, caci eu, punandu-mi capat zilelor, iti voi multumi, tie cruzimea iar mie dorinta. Al tau pana la moarte, Cavalerul Tristei Figuri.”

cu „versiunea sms” a lui Sancho dupa ce pierde si incearca sa o refaca :

„Inalta si subterana stapana …( sau supraumana, sau suverana, completeaza barbierul )… singuratecul cel fara de somn si ranitul iti saruta domniei tale mainile, nerecunoscatoare si necunoscuta frumusete. Al tau pana la moarte, Cavalerul Tristei Figuri.” „iar intre acestea doua i-am mai insirat mai bine de trei sute de sufletelule, inimioaro si ochisorii mei!” 🙂

In Cartea a II-a, dupa cap. X, aflam despre marea misiune a lui Don Quijote – sa o devrajeasca pe Dulcineea. Vraja, vrajirea ei o relega la starea de non prezenta.
Spre finalul romanului, Don Quijote va renunta la toate fanteziile sale, dar , ghiciti in care va persista … Dulcineea – un mit de uz personal, ar putea critica rigurosii.

Sancho reuseste, uman ,  un ultim alint inainte de moarte – „scoala-te odata din  patul acesta sa mergem la camp imbracati in pastori… poate vom da de domnita Dulcineea, dezlegata de vraji, si apoi, daca o s-o vezi, asta o sa fie de ajuns ca sa te tamaduiesti.”

Manuscrisul gasit la Zaragoza – Jean Potocki

Motto: „Unul din noi a avut ochii fascinati, si poate ca am vazut rau amandoi.”

( Jean Potocki – Manuscrisul gasit la Zaragoza – a opta zi  )

Pentru astazi, voi reveni in lumea Literaturii, si voi propune un roman destul de putin cunoscut al polonezului Jean Potocki (1761-1815) si anume, „Manuscrisul gasit la Zaragoza” (1810). Cei curiosi pot gasi detalii pe Wikipedia, nu asta e intentia mea si in nici un caz sa dezleg enigma acestui roman incitant, ce a aparut postum in atatea editii ca nimeni nu mai stia care e cea completa si reala.  Nu va voi povesti nici despre autor, si nici ce contine romanul,  nu voi alege sau extrage o tema sau alta a romanului, caci ar fi o hazardare inutila.

Era tare ambitios polonezul acesta Potocki! La 28 de ani scria „omul studios, poate, dupa cativa ani de munca asidua, sa cuprinda toate cunostiintele adunate pana la el.”

Asadar  Potocki, a inceput acest roman labirint in 1794, ca  „roman à tiroirs”, in franceza (il putem considera astazi un veritabil „bunic” al atat de lecturatului realism-magic sud-american), l-a construit ca o suma de genuri:   e  gotic, e fantastic, e si parodic, e cavaleresc, e  romantic, e istoric, are umor-negru dar si filosofie,  e si ceva libertin, are povesti de dragoste,  e teatral,  e saturat de referinte esoterice, de coduri masonice, de tot felul de imbricari amestecate intr-un balet de istorioare … ca blogurile multora dintre noi. :-). Doar ca impresia lasata e ca toate vor conduce in final la „initierea” eroului. Suntem in lumea literaturii, dar parca am fi si in cea reala, autorul reuseste repede sa ne evaporeze toate reperele. De la inceput incerci sa intelegi „Cand a fost gasit manuscrisul?”. In 1808, cand Zaragoza era asediata de armata napoleoniana, curiozitatea intelectuala a unui ofiter salveaza de la evidenta distrugere cateva caiete spaniole, de care nu se poate desparti. Astfel se formeaza de la inceput un fel de veriga escheriana ( ESCHER ) intre text si lumea exterioara, caci textul conduce la identitatea celui ce l-a gasit. Adica, noul proprietar al manuscrisului intra, fara sa stim cum, in lumea particulara a cartilor si a bibliotecilor care e locul memoriei colective, si in care NOI suntem in mod neasteptat continuti.  ( mai tineti minte de biblioteca distrusa dar nu in intregime pierduta din Alexandria?) . Fara sa vreau , am inceput deja sa va povestesc… Tot voi dezvalui cate ceva, sa va trezesc un pic interesul, iarasi nu stiu exact ce citat voi alege. Romanul  incita: „Descifreaza-ma daca poti”. Lectura unui astfel de roman e in acelasi timp activitate intelectuala si ludica. Autorul, dupa ce te plonjeaza in perplexitate iti da ceva piste de lectura si un suport interpretativ.

Voi proceda ca la analiza unui text antic ;-), caci pana si un roman trebuie reactualizat in functie de descoperiri recente, ca munca unui arheolog.  „Savantul necunoscut”  😉 din trecut, Potocki,  a preferat pozitia de autor de fictiuni, pentru a surprinde, pentru a NU ne formula direct cateva ipoteze ale sale. Nu va sti nimeni cum trebuia de fapt ansamblat romanul, din bucatelele-manuscris gasite mai peste tot.   Avem ceva informatii despre:

A – versiunea „integrala”  in editia Corti – Radrizzani – restaurat la Paris, extras din arhive pierdute din Cracovia, Varsovia, Leningrad, Leipzig, Pontarlier..)

B – versiunea 1810 – versiune rescrisa – cuprinzand 61 de zile ( manuscris lasat prin testament urmasilor si gasit la Madrid, Moscova, … ?… Austria )

C – versiune 1804 – versiune mai baroca – cuprinzand 45 de zile – abandonata de autor

D – versiunea 1794 – cuprinzand doar noptile 19-39 , publicata in timpul vietii                  🙂

Evreul ratacitor nu se plimba si povesteste decat in A si C, finalul romanului nu-l avem  decat in A si B, si se pare  totusi ca A, B si C sunt trei versiuni diferite. Cand esentialul unui roman ne scapa, incercam sa-l detectam prin ricoseu. Sa-l caut in A, in B, in C? Sau in ceea ce au comun A, B, C ? Daca Potocki nu are centru? Geografic, in viata sa reala, nu locuieste nicaieri, calatoreste fara sa stie unde merge, spre ce destinatie. E ca o polifonie.  Personajele sale sunt, ca si el, in voiaj. Pana si recitatorul se dedubleza spre final. Intai Alphonso apoi Avadoro, 2 luni de ratacire pe mai mult de 600 de pagini, ca in final sa ramana o opera deschisa. Ramanand deschisa, stratagema indoctrinarii (complotului initiatic ocult) cade (ni s-a parut suspecta toata aceasta punere in scena pregatita colectiv) . Cand nu mai e centru orice se realizeaza. Stiti cum? Autorul se retrage pur si simplu din roman. Nu mai lasa nici o urma.

Cand un autor construieste un roman cu o problematica, ce te face sa te gandesti la un mecanism, nu rareori lectorul se va opri pe anumite componente ale recitului. Intuitia lectorului il avertizeaza ca aceste fraze ii fac semne, ca sunt duble, chiar daca sunt introduse in povestire unde au foarte bine loc, dar pot avea si o alta valoare simbolica.   Care e pozitia lectorului:

– urmareste aventurile romanesti

– primeste un continut de gandire ( o suma de reflexii filosofice adesea contradictorii)

– incearca sa creeze un pasaj intre acestea; lectorul poate avea propriile alegeri, incearca sa faca ORDINE.

Parca retraim cele 1001 de nopti (care la sufisti insemnau binenteles ceva!), sau mult indragitul meu „Don Quijote„. As fi inceput sa povestesc , despre primele 8 zile cand ne intalnim cu cele 3 mari religii monoteiste, prezente in Spania ( doua surori musulmane, un ermit crestin si un kabalist). As putea aminti personajele: Alphonse, kabalistul Uzeda si sora sa Rebeca, geometrul Velasquez, evreul ratacitor, Avadoro boemianul, talharul Zoto, secta lui Gomelez, savantul melancolic Hervas. M-am lungit insa, prea mult, pentru cei interesati  va astept cu comentarii. Cer scuze, dar ma voi opri aici, sper ca interesul a fost trezit.

Pentru cei tineri si lenesi la lectura, sa amintesc ca exista un film de Wojciech Has (din 1965, de retinut!) ce are si el, aproape aceeasi poveste stranie ca si manuscrisul. (Luis Bunuel aprecia mult acest film.)

O versiune scurta foarte scurta , super ciopartita de 120 min, o versiune scurta de 152 min,  si  din 1990 se tot cauta versiunea lunga de 180 min, ce a aparut in sfarsit in 1997 , in recenta restaurare facuta de Scorsese si Francis Ford Copola dupa unica copie pastrata de W.Has.  Din pacate pentru prima versiune a lui Stalker, Tarkovski nu a avut acelasi noroc, si a trebuit sa refaca in intregime filmul pe care multi il indragesc atata.

PS:Cateva citate totusi:

„… Noi radem cand ceilalti isi imagineaza ca o pot citi, ca pentru aceasta le este suficient organul material al vederii. Asta este de ajuns pentru anumite limbi moderne, dar nu pentru ebraica, unde fiecare litera e un numar, fiecare cuvant o combinatie savanta, fiecare fraza o formula inspaimantatoare care, bine pronuntata cu toate inspiratiile si accentele convenabile, ar putea distruge muntii si seca fluviile. Asa Dumnezeu a creat lumea prin cuvant si apoi s-a facut cuvant El insusi. Cuvantul loveste aerul si spiritul, actioneaza asupra simturilor si asupra sufletului. Oricat de profani trebuie sa recunoasteti ca e veritabilul intermediar intre materie si inteligentele de orice fel. Tot ce va pot spune e ca in fiecare zi nu doar castigam cunostiinte noi, ci o putere noua, si daca nu o utilizam, macar avem placerea de a ne simti fortele si de a avea convingerea interioara.” ( A 9-a zi – cabalistul).

PUNCTUL LUI POTOCKI – alte „Puncte, puncte …” aici

„exista un moment cand doi indragostiti se iubesc in mod egal, … din acesta intrebarea intra in maxime si minime.” ( Velasquez – a 20-a zi )