Exigenta profunzimii (XII) – Despre renuntare

Motto: „Feriti-va de toti cei care intorc spatele iubirii, ambitiei, societatii. Ei se razbuna pe propria renuntare.”

(Emil Cioran – Syllogismes de l’amertume – Paris – 1952 )

Nu voi intra in subiect pe poarta misticii civilizate, nu ma voi sprijini pe Socrate, Hegel sau Kierkegaard pentru a descoperi secretul fericirii de a renunta, ci voi divaga despre profunzimea renuntarilor simple, care ni se pot intampla zilnic. Sper sa va dati seama din imagini cat de greu imi va fi sa renunt la cei trei pisoi ce-i am de 4 saptamani; pentru ca stiu ca vor pleca nici nu le-am pus inca nume … astept propuneri. 🙂

In jurnalul meu de pe blog, nu intamplator scriam duminica 9 mai :  „Tot secretul meu este in lucrurile la care sunt capabil sa renunt. Renuntarea iti poate transfera o fericire neinteleasa, cu un potential nesfarsit. Cand renunti sufletul ramane parca undeva pe poteca, avanseaza cu un suras intr-un vertij inghetat. Unele lucruri, evenimente sunt prea lejere pentru a nu fi uitate, oricat te-ai fi ratacit in imbratisarile lor,  uneori nimic nu se intrezareste, simti pur si simplu ca nu se poate merge mai departe.” Nu poti scrie asa daca nu ti se intampla ceva. Nu devii exigent cu renuntarea, nu-i ceri sa fie ceva profund, deplin, definitiv , doar pentru ca  circumstantele o cer, nu este o incapatanare de moment, un capriciu. Fericirea adevaratei renuntari trebuie sa o resimti in acel moment, apoi nu mai conteaza, este instantanee ca o revelatie. Daca revii mai tarziu nici nu o mai regasesti, momentul a devenit ca o gaura neagra in cosmos, nu stii ce contine, ce-a absorbit. Vorbesc de o renuntare profana, nu una duhovniceasca (doar sfintii au dreptul la renuntari sublime) o renuntare ce nu este uitare, nu este nepasare, nu este nestiinta, nu este despartire, nu este nesimtire, nu este pierderea afectiunii, nu este nemultumire, nu este infranare, nu este nesarguinta … As fi putut continua asa:

De multe ori nu renunti decat de teama de a nu atinge repede umbra altei renuntari. O nebunie, ca si o renuntare, poate fi o stare de gratie. Exista o flacara la care nu renunti nicicand dar care se stinge singura. Flacara insasi nu uita ca a avut un inceput, o trezire, a radiat pentru a muri. Tot ce ne-a atins trebuie oare pastrat?

Cand nu renunti pe deplin intri fara sa vrei in obscuritatea unui tunel unde murmura voci, ecouri interioare, este un spatiu ce te tine departe de lumina, o iluzie atasata tie ca un vis oriental.

Intram plini de viata in tot ce ne ataseaza, in absurditatea esecului. Il imbratisam, il sarutam idealist, dorim sa-i transmitem flacara pentru a o consuma. Nimeni nu va putea vreodata consuma dragostea. Putini isi mai ofera astazi privilegiul sinceritatii si a unei oneste renuntari. Sa-ti arati inima, sa recunosti ca ai una, sa pronunti lucruri singulare fara sa le intelegi foarte bine … si sa te inseli. Cat timp iti poti acorda pentru a te insela? Zece zile, zece saptamani, zece luni, zece ani? Intr-o buna zi lucrurile si evenimentele vor deborda de adevaratul lor aspect. Ceea ce depinde de scara timpului va deveni odata si odata necunoscut, nesigur. Nu poti oare renunta la ceva fara a te simti saracit? Trebuie sa-ti schimbe viata renuntarea?

Trebuie ca toate gandurile noastre moarte sa bantuie inca pe strazi, sa captureze necunoscuti care sa vina sa ne reaminteasca faptele care nu le fusesera incredintate? Toate femeile uitate, ochi de fotografie, accidente care ne-au mutilat sentimente… Trebuie sa ne lasam, mereu si mereu corupti? Sa urcam pe cruce, pe scena teatrului catastrofelor, sa nu te debarasezi de nici o rana, de nici un impas, de nici o disperare, de nici o durere sincera sau prefacuta. Sa nu renunti la fericirile tale rare, naive, sa nu renunti la limbajul tau, sa nu renunti la cuvintele obisnuite pentru a simti lejeritatea altora noi. Pentru Gasset  (El Espectador) viata are un sens daca facem din ea aspiratia de a nu renunta la nimic.  In fiecare zi viata ne este traversata de insectele invizibile ale renuntarii. Facem din viata noastra imaginea a ceea ce purtam mai bun. Pe masura ce te simti mai nesigur trebuie gasita modalitatea de a aduce siguranta in viata ta, sa devii renuntand la ceea ce este prea apasator. Fiinta noastra e rezultatul unei lupte, nu trebuie urmata orice panta in acest tinut necunoscut al vietii,  trebuie sa fii la inaltime, sa nu te lasi sa apartii altuia, sa te stapaneasca, sa te domine, sa se serveasca de tine. Fiinta ta este rezultatul unei probe, te fortifici din slabiciuni, si uneori,  prin renuntari.  Cand nu stii sa renunti poate ca mizezi prea mult pe sansa ta. E ca si cum toata existenta ta ar fi prinsa in acel eveniment. Tremuri.  Nu esti oare tu si ceea ce parasesti, ceea ce lasi cu suferinta in urma ta?

Sa vezi lucrurile asa cum sunt inseamna sa uiti putin ceea ce esti, ceea ce te-a traversat. Sa adormi trezindu-te cu amintirea altui barbat, mai clar. Renuntarea e insotita de disperarea si teama de a nu mai fi ceea ce esti. Timpul insusi va separa de noi o parte importanta a ceea ce suntem. Traim zilnic cu nerabdarea de a ne apropia de noi si de ceilalti, de a invinge ridicolul… Fiecare e separat de sine ca floarea de tulpina, cu intensitatea pe care aceasta o contine. Nerenuntand esti ca un catel in lesa. Toata imensitatea ti-e inutila, sentimentele cele mai naive iti sunt limita.Indulgenta este o tentatie naturala.  Renuntarea este probabil un instinct. Exigenta este contrariul disimularii.

E posibil ca toata tacerea de care esti capabil sa nu poata acoperi o renuntare veritabila.

Exigenta profunzimii (X) – Disperarea

Motto: ” Obiceiul de a fi disperat e mai teribil decat disperarea insăsi”( Albert Camus)

” Cunosc disperarea, în linii mari. Disperarea nu are aripi, ea nu se aşează neapărat la o masă liberă de pe o terasă seara, pe malul mării. Este disperare şi nu revenirea unei cantităţi de fapte mici, cum ar fi seminţele lăsând la căderea nopţii o cale pentru altceva. Nu este muşchiul de pe o piatră sau paharul cu care beau. Este o barcă ciuruită cu zăpadă, dacă doriţi, ca păsările care cad şi ca sângele lor subţire. Cunosc disperarea, în linii mari. O formă foarte mică, delimitată de o bijuterie de un fir de păr. Asta-i disperare. Un colier de perle, pentru care nu se poate găsi o strângere de mână şi a căror existenţa nu atârnă de un fir, asta e disperare. De restul, nu mai vorbim. Noi nu am terminat de disperat, când vom începe. Mă disperează un abajur la  ora patru, mă disperează evantaiul de la miezul nopţii, mă disperează ţigara condamnaţilor.
Cunosc disperarea în linii mari. Disperarea nu are inimă, mâna lasă întotdeauna disperarea fără respiraţie, disperarea cu care inghetatul nu ne spune dacă el este mort. Trăiesc din disperarea, care mă încântă. Îmi place musca asta albastră ce zboară pe cer când stelele fredonează.  Cunosc disperarea în linii mari, disperare cu lungi mirări temătoare, disperarea mândriei, disperarea mâniei.  Mă trezesc în fiecare zi, ca toată lumea şi îmi odihnesc braţul pe o floare de hârtie, nu-mi amintesc nimic, şi întotdeauna cu disperare descopăr frumoşii arbori dezrădăcinaţi peste noapte. Aerul din cameră este frumos ca beţele tobei. E un timp al timpului. Cunosc disperarea, în linii mari. Este ca şi cum cortina vântului mi-e momeală.  Există o idee de disperare asemănătoare?  Foc! Ah! Ah! … ele vor veni iarăşi… Şi anunţuri în ziare, şi reclamele de neon de-a lungul canalului. Mormane de nisip, un fel de nisip! Disperarea în general nu contează. Este o treabă de arbori, care vor face în continuare o pădure, este o gaşcă de stele ce vor lăsa să fie încă o zi,  o zi mai puţin din care trebuie să-mi fac în continuare viaţa. ”

( traducere aproximativa din André Breton  – Le Verbe Être – 1923 )

O profunzime a disperarii? Avem pana si disperari superficiale. Toate disperarile ne sunt permise?  Pentru Cioran, Dumnezeu e disperarea care incepe acolo unde se sfarsesc toate celelalte.  Kierkegaard il considera pe Dumnezeu antidotul disperarii. Seneca considera ca ne extragem curajul din disperari. Sartre prefera disperarea in locul  incertitudinii…

Exigenta profunzimii (IX) – Asteptarea

Motto: „Daca am putea construi o casa a fericirii, cea mai mare piesa ar fi sala de asteptare.”

( din Jurnalul lui Jules Renard )

Nimanui nu-i place sa astepte. Nu ma asteptam sa scriu acest articol despre asteptare, clasificata ca o exigenta, l-am scris pe … neasteptate. 🙂 Nu e un articol prea muncit, nu trebuie luat prea in serios. Exigentele asteptarii pot fi indeplinite uneori doar de ne-asteptat.

A S T E P T A R E

Ce fel de experienta e asteptarea? E o experienta a timpului? Cum asteptam? De ce e asa de greu sa astepti? „Asteptatori” de la Penelopa incoace au tot fost. Sunt fel de fel de asteptari. Asteptarea e o zona temporala greu de localizat si rau documentata. Asteptarea e universal denigrata si e prezenta in multe opere literare. In lumea fanatica a mesajului instantaneu, a recompensei imediate,   NO WAIT! pare sa fie un bun dobandit. Sa astepti nu e interesant, nu e nici romantic (nici chiar la Marquez, pe vremea holerei ) 🙂 .

Asteptand un tren

Asteptarea e ceva intre speranta si resemnare, intre plictis si dorinta, intre angajament si futilitate. Exista camere de asteptare in gari, aeroporturi… S-a scris, se  scrie muuult despre asteptare si se dezbat asteptari.

Asteptarea te obliga mai degraba sa induri timpul, nu sa-l traversezi. Cand astepti timpul e lent si greoi. Totul e azi accelerat, traim in viteza, ne apropiem de trairi la viteza luminii … pe internet. Nu mai asteptam pana informatia trece firesc de la unul la altul. Pana si virgulele dispar din scriere, nu prea le acordam atentie. Nu e permisa pauza! Nu mai exista un acolo si un aici, totul e „flash-ul” de acum.

Samuel Beckett - En attendant Godot, 1961 © photo Roger Pic

Exista un ritual al asteptarii lui … Godot- cel ce nu va veni. „Nu te ingrijora, nu-i nevoie” spune Vladimir, „Asteapta pur si simplu” spune Estragon. Ce blamat a fost Beckett pentru piesa aceasta, obscura, pretentioasa, negativa, de intelectuali snobi si cu imaginatie impotenta. E placut sa nu fii inteles. Pe cine poate interesa asteptarea? Nu trebuie sa astepti pentru ceva sau pe cineva, ci pur si simplu sa astepti. Asteptand traiesti ceea ce trebuie sa traiesti.

Subiectul lui Beckett e asteptarea … nu Godot.

Se poate vorbi de o calitate a asteptarii?

Cum suntem asteptand? Nu atunci cand esti in asteptarea cuiva, ci asteptand pur si simplu.  Asteptand pentru a astepta.

Henri Bergson (1859-1941) isi pune intrebarea ce e timpul cand ceasul se opreste? Cum poti cunoaste timpul fara a-l masura? Nu stim exact ce e durata dar acceptam ca asteptarea e ceva mai mult decat o  simpla scurgere de timp, e mai mult decat credem noi ca este. Relatia cu asteptarea, dupa Bergson, nu mai e doar o relatie, e un absolut. In asteptare timpul nu mai serveste ca mediu transparent, nu mai e ceva extern, de care te mai poti separa, la care poti face referire doar. Cel ce asteapta trebuie sa traiasca ora, sa o simta, ora e intensiva nu excesiva. Te dizolvi in timp precum zaharul intr-o ceasca cu ceai. Cand enunta in fata lui Einstein , in „Durata si simultaneitate – 1922”,  ca nu poti largi sau contracta timpul dupa bunul plac,  Bergson enunta ca nu ne putem prelungi insasi fiinta. „Asteptatorul asteapta in timpul ce este el insusi”. Asteptarea poate produce, dupa Bergson, fenomene stranii, extra-perceptii, caci e o experienta a intimitatii, dezinteresata, deci pura. Procesul de asimilare e adancit in asteptare, doar cand e intrerupta asteptarea  percepi durata.

„Sa astepti, spun unii, e plictisitor” ( Thomas Mann – Muntele vrajit).

Asteptarea e inconfortabila. Priviti pe cei din statia de metrou, din gari, fetele lor sunt vide, fara expresie sau aproape terorizate. De aceea unele miscari ne sunt parca convulsive. Cel ce asteapta e singur si e sigur ca asteptarea se va incheia, dar, de fapt, esential, ce se incheie? Asteptand iti intalnesti propriul eu, oscilezi. Punctul lui Bergson, e acela de pasaj intre doua realitati, punct  de contact cu sinele interior. Cel ce asteapta este fara sa vrea un student la filosofie.  „Cu cat mai adanc este punctul de atingere, cu atat mai puternic va fi adevarul ce ne trimite inapoi la suprafata.” (1907).

Lucrurile se dizolva ca bucatica de zahar in ceasca. „Traiesc pierind” (Rilke). Diferenta dintre mine, cel ce asteapta, si oricare lucru, este ca eu sunt constient de timp. Cand „asteptatorul” spune „nu mai am timp”, el spune ca nu are nici o posibilitate de a-i dilata sau contracta durata dupa bunul  sau plac.

Exista asteptari fecunde? Da. Asteptarea e asteptarea unei prezente. Ne temperam greu asteptarile. Ne temperam greu fiinta. Implinirea inseamna absorbtia completa a asteptarii. Toate izvorasc dintr-o asteptare.

Penelopa - Rudolph von Deutsch

Asteptarea Penelopei e divizata in zile si nopti. Ziua e asteptare in timp, iar noaptea e o alta asteptare, misterioasa, heterogena, miscare a duratei. Odiseea e un test narativ ce ne pune la incercare asteptarea, ne invata cum se ajunge la capatul asteptarii. Nu e important obiectul asteptat, ci asteptarea insasi. Chiar cel ce asteapta un simplu telefon, sau un tren, traieste in transa unei promisiuni, ca Ulise pe insula lui Calypso („cea ascunsa”, „cea care ascunde”). „Asteptarea e o vraja” scria Roland Barthes, dar chiar si in vraja, timpul pare sa treaca, lucrurile pier. Cel ce asteapta e in intregime acaparat de obiectul asteptarii. Ceea ce asteapta este incetarea asteptarii. Nerabdarea la capatul unei asteptari e ca inima adancii rabdari, ticaie… Imortalitatea promisa de Calypso eliminase destinatia asteptarii, eliminase motivul „pentru ce”-ul. „Pe cineva”, „pentru ceva” odata eliminate, devine scandalos sa pozitionezi asteptarea intr-un rol doar simbolic, sa o impietresti. Penelopa coase si descoase asteptand. In public tese, dar in privat desira, pana e descoperita si obligata sa-si incheie tesatura.

"Femeia care astepta"

„Muritorii nu pot astepta la nesfarsit” raspunde Penelopa lui Ulise deghizat. Deghizat, caci oare mai era acesta Ulise asteptatul?

Iar risc sa-i dezamagesc pe cititorii de bloguri, cu un text prea intins. Atentia le-a fost pusa la incercare pana acum, ce mai asteapta?  Mi-ar fi placut sa ne plimbam putin si prin paradoxurile lui Maurice Blanchot din „L’Attente, l’oubli” (1962):”Asteptarea incepe cand nu mai e nimic de asteptat, nici macar sfarsitul asteptarii. Asteptarea ignora si distruge ceea ce astepti. Asteptarea nu asteapta nimic.” In asteptare toate sunt reconduse spre starea latenta. Asteptarea nu deschie, nu inchide. Asteptarea e ascunsa in asteptare. Asteptarea e imobilitate miscatoare, mai mobila decat orice mobilitate. Mai enunta Blanchot in „Infinita conversatie” ca „atentia este asteptare„, in franceza suna ca un joc de cuvinte „l’attention c’est l’attente„. Ideea a preluat-o probabil de la Simone Weil, care considera ca asteptarea trebuie sa fie invatata, ca o forma a atentiei. Mai spunea ea „Capacitatea de a da atentie unui suferind e un lucru rar si dificil, e aproape un miracol, e un miracol”. De ce am dat acest citat? Pentru ca asteptarea nu e o simpla activitate, ci e substanta. Pentru ca cel ce sufera are nevoie de atentia, care e si prezenta celuilalt. Cel ce sufera e undeva in timpul profund, de care trebuie sa te apropii, si … asteptand, te apropii… Asteptand devenim atenti la melodia duratei, ce-si plimba pasii prin noi. Timpul intra in noi si simtim asta asteptand. Asteptarea e o oportunitate sa intalnim aspecte ale vietii mai adanc, sa dai materie timpului.

Asteptand ploaia

Ce relatie exista intre asteptare si scriere? Cum astepti cand citesti ceva? Asteptarea face parte din orice naratiune. Astepti o realizare, un dezastru, moartea … intr-un roman. Orice text scris e bazat pe principiul asteptarii. Sfarsitul unei lecturi e ca o moarte simbolica. Suspendare… Pentru scriere si pentru lectura nu ar trebui sa existe punct final.

Enigmaticul Rumi enunta „asteptarea e o aripa, cu cat aripa e mai puternica, cu atat zborul e mai lung” si „persanul” Khalil Gibran ne orienta asteptarile poetic, spre frumusete „Traim doar pentru a descoperi frumusetea, tot restul e asteptare”.  Sfarsitul unei asteptari e ca sfarsitul frumusetii. Pe o frumoasa intotdeauna o asteapta cineva. Frumusetea trebuie sa ne faca doritori de frumusete, sa ne dea doar iluzia ca ar exista un sfarsit al asteptarii. Cand e vorba de frumusete si iubire, puterea de asteptare e proportionala cu fericirea ce o pregateste. E o arta sa te faci asteptat fara ca celalalt sa considere asteptarea fara rost. Dar nu mai stapaneste nimeni astazi aceasta arta.  Astazi generatia lui „carpe diem” se conduce excesiv dupa vorbele lui Seneca: „Cel mai mare obstacol al vietii este asteptarea, care spera pentru maine si neglijeaza prezentul.”

Trebuie sa fim atenti la puterea cuvintelor. 

NE-ASTEPTATUL nu face parte din sine, nu e un produs al nostru, al … asteptarii.

Ce-mi propun ?

„Sînt pierdut în miile de cuvinte şi de acte ratate care îmi alcătuiesc viaţa, care îmi dezar­ticulează, care îmi distrug sufletul. Această viaţă se află între mine şi mine însumi, o port între mine şi mine însumi, nu o recunosc ca fiind a mea, şi totuşi ei îi cer să mă reveleze. Cum să fii revelat de ceea ce te ascunde? Cum să faci, pentru ca toate măştile să devină tran­sparente, cum să reurci fluviul hazardurilor, al greşelii, al dezorientării pînă la izvorul curat? Cum să corectez tot ce m-a falsificat? Şi cum să exprim, cu ajutorul cuvîntului, tot ceea ce as­cunde cuvîntul? Cum să dau o expresie la ceea ce nu este exprimabil?
Aspir la imposibil, vreau ca vorbele mele să fie transparente. Mii şi mii de cuvinte, măşti şi minciuni şi rătăciri vor trebui să spună ceea ce ascunde cuvîntul. Nu-mi rămîne decît să dez­mint orice cuvînt dezarticulîndu-l, făcîndu-l să explodeze, transfigurîndu-l. Nu pot spune că ceea ce-mi propun e uşor. Nu se poate spune nici că ar fi inteligibil, dar lucrul acesta nu mai are sens din momentul în care nu mai e imposi­bil, în realitate, nu mă mai înţeleg foarte bine pe mine însumi căci sînt victima cuvintelor, sînt atras, purtat de valurile de cuvinte.Mi-e într-adevăr, destul de greu să înţeleg ce voiam să spun; sau mai bine zis mi-e greu să înţeleg ceea ce „simţeam”; este evident că dacă vorbeam, cu atît de mult timp în urmă, în aceşti termeni, despre viaţă şi despre cuvinte şi despre semne şi despre un eu care devine altul, este evident că încercam să dau seamă de experienţa mea trăită, de ex­perienţa de a fi pierdut în lume, separat, pierdut în limbaj şi în propriul meu limbaj pe care-l simţeam că nu mai e al meu, ci al altora.”  Eugene Ionesco