Daena (XIV) – Tchinguiz Aitmatov

Motto: „E oare rusinos sa iubesti cand iubirea se prezinta si Dumnezeu v-o acorda pentru totdeauna?”

Tchinguiz Aitmatov – „O zi mai lunga decat veacul”

” Nu te mira Raimaly-aga, eu indraznesc sa vin la tine cu un cantec, cuprinsa de acelasi frison si aceeasi frica de parca ti-as marturisi iubirea mea. Iarta-ma Raimaly-aga sunt plina de indrazneala cum e incarcata pusca de pulbere… M-am pregatit pentru intalnirea aceasta viata mea intreaga, ca o albina ce aduna miere, picatura cu picatura. M-am pregatit ca floarea in boboc ce asteapta momentul sa se deschida. Si momentul acesta a venit …”

Iarta-ma , dar cine esti tu frumoasa straina? ar fi dorit sa intrebe Raimaly-aga, dar nu indrazni sa-i intrerupa cantecul. O privi rascolit si plin de admiratie. Inima ii era tulburata, trupul i se trezise sub bicul fierbinte al sangelui  si, in acel moment precis, cei cu o privire patrunzatoare l-ar fi vazut animandu-se , tresarind si batand din aripi ca un vultur regal ce-si ia zborul. Ochii sai au reinceput sa traiasca, sa straluceasca, si urechea sa tresari la un strigat din Cer pe care-l astepta demult. Isi ridica capul, uitandu-si anii…

Tanara cantareata continua: „Vreau sa-ti spun, ilustre bard, cum am facut acest pas, sa stii ca te iubesc din frageda pruncie Raimaly-aga, rapsod daruit de Dumnezeu. Te-am urmarit peste tot, unde ai cantat, unde ai colindat. Nu ma condamna, visul meu a fost sa devin bard ca si tine, tu esti fara seaman, mare maestre al cantecului. Te-am urmarit peste tot ca o umbra invizibila, fara sa pierd nici una din vorbele tale, repetand melodiile tale ca pe niste rugaciuni si invatandu-le pe de rost, ca pe niste formule magice. L-am rugat indelung pe Dumnezeu sa-mi daruiasca si mie darul tainic care sa-mi dea curajul de ma infatisa in fata ta  intr-o zi preafericita, sa-ti marturisesc iubirea mea, admiratia mea dintotdeauna, si sa-ti cant melodiile cele ce le compun sub privirile tale. Dumnezeu sa-mi ierte indrazneala, caci chiar am cerut sa ma intrec cu harul tau, mare maestre, chiar daca infrangerea mi-e harazita. O ,  Raimaly-aga, am visat aceasta zi cum fetele isi viseaza ziua maritisului. Dar eram atat de mica si tu atat de mare, atat de iubit de toti,  inconjurat de atata glorie si respect ca era imposibil sa ma remarci in mijlocul lumii, pe mine, mica copila… Fierband de rusine si imbatata de  cantecele tale, visam la tine in secret si mi-am dorit sa devin mai degraba femeie, pentru a-ti rasari dinainte, cutezand sa-ti vorbesc de iubire. Mi-am facut juramant sa invat arta cuvintelor, sa cunosc la perfectie natura muzicii incat  sa ma aseman tie si ca tine sa cant, profesor al meu,  sa te chem la intrecere  fara teama privirii tale intransigente, pentru a-ti aduce lauda, pentru a-ti marturisi iubirea fara sfiala fara a-ti ascunde nimic. Iata-ma astazi prezenta in fata ta, ochiul tau sa ma judece!  Timpul a trecut lent, eu cresteam, nu mai aveam rabdare, ma grabeam sa devin femeie  pentru a ma prezenta tie, si, in sfarsit, am facut nouasprezece ani... iar tu, Raimaly-aga, tu esti acelasi ca in visul meu de tanara copila, doar ai incaruntit. Asta nu e un motiv sa nu te iubesc… Iata-ma in fata ta, vorbeste-mi clar, esti liber sa ma respingi ca femeie, dar nu ca rapsod, pentru ca am venit sa te infrunt cu elocventa. Primeste provocarea mea, e randul tau sa canti din instrument…

– Dar  cine esti tu? De unde vii? Cum te numesti?

– Numele meu este […]

– […] Pana unde mi-ai fost pana astazi ascunsa ? De unde vii ?… intreba aproape fara voie rapsodul, plecandu-si fruntea intunecata..

– Ti-am spus, … am fost mica si am crescut.

– Inteleg totul. Un singur lucru imi scapa: sensul Destinului meu!  Cum de te-a facut atat de frumoasa si te-a trimis sa ma tulburi acum cand eu alunec spre apus si spre iarna? De ce? Ca sa-mi dau oare seama ca existenta mea a fost vida si inutila, traita fara noima, ignorand  al cerului nepretuit dar, acest dulce martiriu,  clipa in care te-am intalnit, chinul dulce de a te auzi si a te  vedea si a te cunoaste? De ce destinul meu mi-a adus asa  severa osanda?

– La ce bun sa te lamentezi si sa te amarasti Raimaly-aga? Daca destinul a luat infatisarea mea nu trebuie sa te cainezi si sa te indoiesti de mine. Nimic nu-mi este mai pretios pe lume decat sa-ti aduc bucurie prin tinereasca mea tandrete, cantecele mele si iubirea imensa din adancul inimii. Iar daca nu vrei ori nu poti sa-ti infrangi indoiala zavorandu-mi urcusul spre inima ta,  eu , iubindu-te nu voi pregeta sa ma intrec cu arta ta, probele le accept oricat de grele.

– De ce-mi vorbesti tu …? Ce e rivalitatea artistica? Ce e proba verbului cand exista o proba mai teribila, aceea a iubirii incompatibila cu ordinea lumii in care traim? NU, refuz sa rivalizez cu tine in elocventa. Nu ca n-as avea forta, nu ca s-ar fi stins cuvintele in mine sau ca vocea mi s-a stricat, ci pentru ca nu pot face altceva decat sa te admir… Spre nefericirea mea nu pot decat sa te iubesc, si sa ma intrec cu cu tine in iubire… ( si bardul canta din „dombra” acorduri semanand cu soapta vantului in iarba, cu furtuna… ) Tie , celei ce a facut atata drum,  insetata venind sa  bea de la izvor, ca vantul voi alerga la intalnirea cu tine si-ti voi cadea imblanzit la picioare. Daca aceasta ar fi ultima zi a destinului meu, daca astazi mi-e sortit sa mor, azi nu ma pot cobori in moarte,  iubind sunt nemuritor. Voi renaste si voi reincepe sa traiesc pentru a nu ramane fara tine, caci fara tine sunt ca un orb …

– Visul meu a devenit realitate, i-a raspuns […] .. Te voi urma pretutindeni, cand vei dori, unde vei dori, cantecele noastre se vor uni, pentru a te iubi si a fi iubita de tine. Astazi , fara ezitare, imi daruiesc viata Destinului.

 

Daena (XIII) – Iris Murdoch

Motto : « E trist ca experienta iubirii e de obicei uitata ca un vis. »

1973 – Iris Murdoch – « The Black Prince »

„Ma intrebam, o Doamne, ce faceam noi, tu si eu, inainte de a ne iubi ?  iubirea pentru J. trebuie sa fi existat inainte ca lumea sa existe.  Cand Dumnezeu a spus « Sa fie Lumina » aceasta iubire a fost creata si ea. Faptul de a te indragosti inunda fiinta de o bucurie deliranta imediata. … un enorm glob cald de existenta constienta in interiorul caruia ne depalasam cu o extrema lentoare … poate eu eram globul. Nimic din ce faceam nu mai avea importanta. totul in lume era J. .. una din binefacerile acestei planete e ca oricine poate avea experienta acestei transformari a lumii… eram coplesit de un sentiment de realitate, de a fi in sfarsit real , de a vedea Realul… pentru indragostitul pur, in aceste momente de puritate, ideea de suferinta e vulgara… nu-i puteam spune… nu puteam deconcerta, incarca si turmenta viata sa tanara lasand sa se vada aceasta iubire teribila…
Ce insuportabila trebuie sa fie iubirea pe care altul ne-o poarta… primul gand cand mi-am capatat cunostiinta a fost – sunt un om cu o misiune secreta – de a iubi. si asta pentru totdeauna… daca nu o iubesc haosul revine… veritabila dragoste este eterna… am ceva important de facut… sa ma gandesc la J. … nu suntem condamnati sa zburam indelung in existenta, dar suntem intrerupti adesea de mici repaosuri de sine… suntem creaturi intermitente… starea noastra constienta oboseste repede si se distribue in capitole… ingerii trebuie sa se mire de aceste fiinte-oameni care parasesc atat de adesea starea de constienta pentru a cadea in tenebrele infestate de fantasme… cum reusesc fragilele noastre identitati personale sa gaseasca aceasta solutie de continuitate, nici un filosof nu a fost in stare sa explice… O iubire adevarata este o Revelatie …  bucuria iubirii facea vid in mine, acolo unde era sinele meu… nu puteam scrie… nu as fi putut decat mazgali zgarieturi ale inconstientului… eu sunt pur si simplu fericit ca tu existi, fericit in absolut…
Cum sa comunic cu ea? lumea, chiar daca ar fi fost complet schimbata atunci,  trebuie sa ramana aceeasi, asa cum era inainte, in cele mai mici detalii… prezenta ei e insotita intotdeauna de ingrijorare… cei muritori tremura acolo unde ingerii nu au decat bucurie… cum putem vorbi de betia sufletului atunci cand iubind acesta se confunda cu trupul? … sentimentul de a fi exact in locul care trebuie si pe care il visam e confirmat de toate undele universului… eu sunt aici acum, tu esti aici acum, noi suntem aici acum… aceste secunde sunt cele mai pline, cele mai perfecte … ea era cu adevarat cu mine… acesti ochi care ma priveau… conversam cum doar ingerii pot conversa…

–          Ce spuneai micuto?
–          Ar trebui sa citesc Wittgenstein?
( ce doream era s-o imbratisez …)
–          Nu.
–          Credeti ca nu l-as intelege?
–          Da.
–          Da???? Nu l-as intelege?
–          Da. Caci el nu s-a gandit niciodata la tine cand a scris.
–          Cum ???
Nu doream sa stric ceea ce e perfect… ma intrebam cum e posibil sa ma separ de ea? nu e o nebunie sa-ti concentrezi atentia asupra unei unice persoane? sa videzi toate semnificatiile pentru tot restul lumii, sa mai ai ganduri, sentimente, existenta doar in raport cu cea draga? e o nebunie sa-ti dirijezi atentia exclusiv si plina de adoratie spre cineva… nebunia aceasta … o falsa pierdere a identitatii… pierderea sentimentului timpului… senzatia insasi de a iubi e un scop in sine… paradisul pe pamant al unui mistic trebuie sa fie o astfel de contemplatie a lui Dumnezeu… doar ca Dumnezeu ca ratiune de a fi a parcurs deja mai mult de jumatate din calea spre tine… sa te mentii intr-o stare de adoratie pentru o fiinta umana este mult mai incert… prima zi esti aproape un sfant, apoi incepi sa ai nevoie de ea… cat timp un barbat poate sa ramana in aceste prime faze ale iubirii? sigur  nu la infinit… iubirea trebuie sa fie in miscare… beatitudinea se transforma intr-o senzatie fizica de tensiune… faptul de a o atinge devenea greu ca un munte ce cade pe mine… cum se face ca am sarutat-o pe obraz fara sa ma confund cu ea, fara sa devin ea? cum am reusit in acel moment sa ma retin sa-i cad in genunchi… ideea ca te vindeci de iubire este natural , prin definitie, exclusa starii de indragostit… nici nu se vindeca intotdeauna… eram pierdut … nici o speranta… nu lasam insa viata sa-mi degenereze intr-o nebunie … tacerea devenea unica mea ocupatie …exista demnitate si forta in tacere… rupi tacerea uneori pentru a te livra unor imbecili… am facut ceea ce mi-am propus sa nu fac – sa-ti divulg starea mea… nu-mi ramane decat sa dispar…
–          In loc sa fugiti nu ar fi mai bine sa-mi vorbiti de sentimentul asta ? a zis ea.
O intrebare de o simplitate frapanta.
– Nu. Totul e stricat.  Totul nu apartinea decat unei lumi imaginare. Nu-ti pot vorbi de o iubire intr-o lume reala. Lumea reala o alunga ! ar fi o crima … o absurditate. Ce ati dori sa auziti? Sa va laud ochii?
– Marturisirea iubirii i-a pus oare capat?
– Nu. Dar nu mai am voce … e ceva ce port cu mine … trebuie sa traiesc cu asta.
– Vorbiti de parca asta va implica doar pe dvs.
– Tu esti un vis al meu.
– Nu e adevarat. Eu sunt reala. Ascult cuvintele astea. Sufar. Eu sunt o parte egala a acestui joc. Nu v-am invitat eu sa fiti indragostit de mine. Nu am putut sa ghicesc asta. Trebuie sa ma inteleg eu insami.
– Nu vreti sa stiti ce simt eu ?
– Tu esti tanara si prostuta. Esti flatata, esti in efervescenta, pentru ca un barbat mai in varsta se ridiculizeaza. Ai chef sa profiti, sa explorezi un pic sentimentele, sa-ti inventezi ceva emotii.
Daca as fi putut muri in aceasta discutie as fi fost fericit… complexitatea iubirii mele pentru ea sporea… inainte era o iubire fara detalii… acum erau caverne, labirinturi…
–          Nimeni nu a mai fost bolnav din cauza mea.
Apoi sarutul… exista minute in paradis ce valoreaza pedeapsa a mii de ani in infern… distrugerea lumii trebuia sa urmeze … ea nu era sigur un copil… era deplina stapana a feminitatii sale… avea ea un sentiment autentic ? o altfel de nebunie, la feminin?
–          Faptul ca A iubeste pe B si B iubeste pe A e destul de rar.
De ce oare am bulversat-o? nu eram eu oare cel bulversat? au fost iarasi forte cosmice ce au decis? ce e de constatat ? starea stupida si situatia compromitatoare? o anumita linie de conduita ceruta unui barbat serios… sa iubesti pe cineva nu e un pacat… exista o anumita jena… si trebuie facut ceva pentru a recastiga demnitatea… trebuie inteles absurdul situatiei. Cum si-ar putea imagina cei doi ca partajeaza aceeasi mare pasiune?
–          Nu aveti intentia sa ma bantuiti ca un spectru?
O lasam linistita. O furtuna intr-un pahar cu apa…
–          Pana la ce punct sunteti curajos?
Suntem destinati sa fim distrusi. ”

Daena (XII) – Nichita Stanescu

„Draga Titu, uneori consider ca se face o mare confuzie intre sentimente si sentimentalisme. Nici nu-ti poti imagina cat de putine femei am putut iubi in viata mea. Degetele de la mana mea dreapta mi-ar parea multe fata de adevar. O sa afli si tu la randul tau ca mai mult de o data, cand e prima data, si mai mult de a doua oara, cand e a doua oara, a treia oara nu mai exista. Si-acuma cand am albit, eu tot numai la a doua oara ma gandesc, pentru ca prima oara e facuta sa se uite. Iubirea, de fapt, nu tine nici de sarut, nici de conversatie, si nici macar de ideal comun. Uite la mine si vezi cat de  de echilibrat sunt si aproape ca nu ti-ar veni sa crezi cat de tare ma topeste dorul de ea cateodata. Sunt teapan si om. Dar trupul meu de atuncea e vesnic indragostit de trupul ei de atuncea, iar sufletul meu, care e sufletul meu de atuncea, e vesnic indragostit de sufletul ei, care e sufletul ei de atuncea. In sentimente, norocul este de a iubi, iar nu acela de a fi iubit. Baga bine la cap ce-ti spun despre femei! Daca esti indragostit si dragostea ti se schimba in iubire, fii fericit cu aceasta si nu-i cere ei niciodata nimic! Cand esti singur, niciodata nu vei fi singur, dar, cand esti singur vei avea parte de o nobila singuratate. Sentimente? Sentimentalisme? Tampenii, tampenii, tampenii! Un chef de a scrie scrisori si atata!  Al tau, batranul Nichita ( Vietate – VI).

„Draga Titus, tot m-ai intrebat pe cine am iubit eu cel mai mult in viata mea ca mulier-mulieris. Grabnic iti raspund: ultima mea dragoste a fost o femeie din secolul al XVI-lea. Era inalta, subtire ca un deget al lui Jupiter aratand bolta. Blonda, tunsa scurt, putin raraita si putin balbaita. O bagasem in seama cu privilegiul unei lecturi scrise in litera gotica. Am tras-o din manuscris si am sarutat-o, dupa care, spre mirarea mea, cartea cea veche a luat foc din senin. Ii stiu si numele, dar nu ti-l spun. Ea se va naste peste trei sute de ani din nou. Ma va scoate din cartea cu litere aldine, ma va saruta si cartea va lua foc. Dar tu ma stii cum sunt! Poate odata ne vom naste impreuna in acelasi timp. Sa vezi ce ghinion pe mine: atunci vom fi frate si sora! uita-te si tu la faraoni! Ce proteste funerare sunt mormintele lor! In rest, draga Titus, afla despre mine ca sunt in forma…  Ave! Nicetas” (Vietate VIII – Ianus Bifrons).

Daena (XI) – Gabriel Garcia Marquez

<< Atunci m-a privit. Credeam ca ma privea pentru intaia oara.  … ii simteam mai departe pe umar, in spatele meu, privirea alunecoasa si grea, am inteles ca eu eram cel ce o privea pentru prima oara. As putea sa continui privindu-te. Am aprins o tigara, am tras in piept fumul aspru si tare, inainte de a face sa se invarteasca scaunul … Am vazut-o cum statea acolo, cum statea in toate noptile, … privindu-ma. Pret de cateva minute n-am facut altceva decat sa ne privim … ii vedeam pleoapele luminate ca in fiecare noapte. atunci mi-am amintit cuvintele dintotdeauna si le-am rostit: „Ochi de caine albastru”. Ea mi-a spus :  „Asa nu o sa mai uitam niciodata.” Iesi din cercul de lumina, suspinand cuvintele: „Ochi de caine albastru”. „Am scris cuvintele astea peste tot.”
„Mi-e teama  ca o sa viseze cineva camera asta si o sa-mi rascoleasca lucrurile”
„Nu ti-e frig?”
Frigul imi dadea certitudinea singuratatii mele.
„Te vad” i-am spus.  „Nu e cu putinta” spuse ea. „Mereu sunt rece. Uneori cred ca sunt de metal”
„Uneori , in alte vise, am crezut ca nu esti altceva decat o statuie de bronz din vreun colt de muzeu. Poate de asta ti-e frig.”
„Cateodata, cand dorm pe partea inimii, simt cum pielea mi se aspreste. Simt cum trupul mi se goleste si pielea mi se face ca o foita de metal. Atunci, cand sangele imi zvacneste inauntru, simt de parca cineva mi-ar bate cu degetele in pantece si-mi aud sunetul de arama in pat.De parca as fi asa cum spui tu: din metal.”
„Mi-ar fi placut sa te aud” i-am spus.
„Daca o sa ne intalnim vreodata, pune-ti urechea in dreptul coastelor mele, cand dorm pe  partea stanga, si ai sa ma auzi sunand. Totdeauna mi-am dorit s-o faci odata si odata”.

Imi spuse ca ani in sir nu facuse decat asta. Viata ei era menita sa ma intalneasca in realitate, cu ajutorul acestor cuvinte de  recunoastere : „Ochi de caine albastru” Si pe strada le rostea cu voce tare, caci acesta era un fel de a-i vorbi singurei fiinte de pe lume care ar fi putut sa le inteleaga.

„Eu sunt cea care iti apare in vis in fiecare noapte si-ti spune : Ochi de caine albastru”, si-mi mai spunea ca se ducea prin restaurante si le spunea chelnerilor, inainte de a fi comandat : „Ochi de caine albastru”, dar chelnerii ii faceau o plecaciune respectuasa, fara sa-si poata aminti vreodata ca ar fi spus asa ceva in visele lor.
Se duse intr-o drogherie, se apropie de vanzator si-i spuse: „Visez mereu un barbat care imi spune : „Ochi de caine albastru”. Vanzatorul o privise si-i spuse: „De fapt, domnisoara dumneata ai astfel de ochi.”
„Trebuie sa-l intalnesc pe barbatul care imi spune in vis cuvintele astea.” Si vanzatorul izbucni in ras.
„In fiecare zi ma straduiesc sa-mi aduc aminte cuvintele cu care trebuie sa te intalnesc„, i-am spus.
Acum cred ca pana maine n-o sa le uit; Totusi mereu spun asa, si, cand ma trezesc, mereu uit cuvintele cu care pot sa te intalnesc.
Atunci zise: „chiar tu le-ai nascocit in prima zi”…
„Le-am nascocit pentru ca ti-am vazut ochii de scrum. Dar nu mi le amintesc niciodata a doua zi”.
Si ea, cu pumnii stransi langa sfesnic, trase adanc aer in piept: „De-as putea macar sa-mi amintesc in ce oras am scris cuvintele astea.”
„As vrea sa te ating acum”, i-am spus … „Nu mi-ai spus-o niciodata”, zise.
„Acum ti-o spun si e adevarat”, i-am spus. De dupa sfesnic imi ceru o tigara. … Uitasem ca fumam. Spuse: „Nu stiu de ce nu-mi pot aminti unde am scris cuvintele”.
„Cum nici eu nu stiu de ce n-o sa mi le pot aminti maine.”
Si ea spuse trista: „Nu. Uneori cred ca si asta a fost tot in vis.”
…
Ea strivi tigara in gura si spuse: „In vre-un oras din lume trebuie sa stea scrise, pe toate zidurile, cuvintele acestea : „Ochi de caine albastru”. „Daca maine mi-as aminti, as porni sa te caut”, i-am spus.
Trase fumul in piept, cu tigara intre degete, si exclama: „Acum e altceva. Incep sa ma incalzesc.” Rosti asta cu glas cald si sfios, de parca n-ar fi vorbit de fapt, ci ar fi scris cuvintele pe o hartie si ar fi apropiat hartia de flacara pe cand eu citeam … inainte ca foaia sa arda de tot si sa cada pe podeaua zbarcita, imputinata, prefacuta in scrum usor.”
„Ne vedem de cativa ani. Uneori cand eram impreuna, cineva de afara scapa pe jos o lingurita si ne trezeam. Incetul cu incetul am ajuns sa intelegem ca prietenia noastra e subordonata lucrurilor si evenimentelor cele mai simple. Intalnirile noastre sfarseau mereu asa, cu o lingurita ce cadea in zori.
In visul acela am intrebat-o pentru prima oara: „Cine esti?” si ea mi-a raspuns : „Nu-mi amintesc”.
I-am spus atunci: „Dar cred ca ne-am vazut inainte”. Si ea zise nepasatoare: „cred ca o data te-am visat, am visat chiar camera asta”. Iar eu i-am spus: „Asa. Incep sa-mi aduc aminte.” Si ea mai spuse: „Ce curios! Precis ne-am intalnit in alte vise”.
Trase de doua ori din tigara.
„As vrea sa te ating” i-am spus inca o data. „Ai strica totul”. Eu am adaugat: „Acum nu mai conteaza. Ar fi de ajuns sa intoarcem perna  pe partea celalata si sa ne intalnim din nou. ”
„Daca am intoarce perna, ne-am intalni din nou; Dar tu, cand ai sa te trezesti, vei fi uitat totul.”
„Se face ziua, am spus fara s-o privesc. Cand a batut de doua eram trez, si de atunci a trecut mult.” M-am indreptat spre usa; cand pusesem deja mana pe clanta, i-am auzit vocea egala, neschimbata:
„Nu deschide usa, spuse. Coridorul e plin de vise intortocheate.”
I-am spus „Cum de stii?”
„Pentru ca acum o clipa am fost acolo si a trebuit sa ma intorc cand m-am pomenit dormind pe partea inimii
Tineam usa intredeschisa …
M-am intors deschizand inca putin usa, ale carei balamale nu faceau nici un zgomot, si i-am spus: „Cred ca nu e nici un coridor pe aici. Simt miros de camp.”
Iar ea: „Stiu eu mai bine ca tine. Dar acolo afara e o femeie care viseaza campul.”
„Este femeia aceea care si-a dorit intotdeauna o casa la tara si n-a putut niciodata sa plece de la oras”.
Imi aminteam ca femeia imi aparuse intr-un vis anterior, dar stiam, stand asa, cu usa intredeschisa, ca intr-o jumatate de ora trebuia sa cobor la gustarea de dimineata. I-am spus „Oricum trebuie sa ies de aici ca sa ma trezesc.”
Afara vantul falfai din aripi o clipa, apoi se domoli, si se auzi respiratia unei femei dormind … Vantul de pe camp se opri de tot. Nu se mai simtea nici un miros. „Maine am sa te recunosc dupa asta, am zis.”
„Am sa te recunosc cand am sa vad pe strada o femeie care scrie pe ziduri „Ochi de caine albastru”. Iar ea, cu un zambet trist – un zambet cu care deja se incredinta imposibilului, necuprinsului – spuse: de fiecare data alta, dar aceeasi.
„Totusi ziua n-ai sa-ti aduci aminte de nimic”…
„Esti singurul om care, cand se trezeste, nu-si mai aminteste nimic din ce-a visat.” >>

( din Gabriel Garcia Marquez – Ochi de caine albastru – 1950 )

Daena (X) – Vise alăturate – Cortazar

Dormisera cu capetele lipite
şi aşa,
in acea apropiere fizică,
in coincidenţa aproape totală
a atitudinilor,
poziţiilor,
răsuflării,
aceeaşi cameră,
aceeaşi pernă,
acelaşi intuneric,
acelaşi tic-tac,
aceleaşi radiaţii magnetice,
aceeaşi marcă de cafea,
aceeaşi conjunctură astrală,
aceeaşi noapte pentru amindoi,
aşa strins imbrăţişaţi,
visaseră vise diferite,
trăiseră aventuri diferite,
el zimbise in vreme ce ea fugise ingrozită,
el dăduse iar un examen de algebră
pe cind ea
ajungea intr-un oraş de piatră albă.
[…]

***
singurătatea

inadmisibilă

a celui care visează

***

simţea bariera de netrecut,
distanţa vertiginioasă
pe care nici dragostea n-o putea invinge.
Vreme indelungată a aşteptat un miracol
ca visul
pe care ea  avea să i-l povestească

dimineaţa
să fie cel visat de el insuşi.
II aşteptă, il chemă, il provocă,
recurgind la toate analogiile posibile,
căutind asemănări
care să-l conducă brusc
la o recunoaştere.

***

O singură dată …

visară vise analoage.

***
Visele reveniră,
pentru fiecare altele.
Capetele dormeau
atingindu-se
şi in fiecare
cortina se ridica la un spectacol diferit…

… renunţă la orice speranţă.
Nu mai avea nici o incredere
că s-ar intimpla ce-şi dorea,
şi ştia că fără incredere
nu se va intimpla
Ştia că fără incredere
nu se intimplă nimic
din ce ar trebui să se intimple.
Şi mai intotdeauna
nici cu incredere.

( Julio Cortazar – din Şotron – Rayuela – 1963 )