Daena (XIV) – Tchinguiz Aitmatov

Motto: „E oare rusinos sa iubesti cand iubirea se prezinta si Dumnezeu v-o acorda pentru totdeauna?”

Tchinguiz Aitmatov – „O zi mai lunga decat veacul”

” Nu te mira Raimaly-aga, eu indraznesc sa vin la tine cu un cantec, cuprinsa de acelasi frison si aceeasi frica de parca ti-as marturisi iubirea mea. Iarta-ma Raimaly-aga sunt plina de indrazneala cum e incarcata pusca de pulbere… M-am pregatit pentru intalnirea aceasta viata mea intreaga, ca o albina ce aduna miere, picatura cu picatura. M-am pregatit ca floarea in boboc ce asteapta momentul sa se deschida. Si momentul acesta a venit …”

Iarta-ma , dar cine esti tu frumoasa straina? ar fi dorit sa intrebe Raimaly-aga, dar nu indrazni sa-i intrerupa cantecul. O privi rascolit si plin de admiratie. Inima ii era tulburata, trupul i se trezise sub bicul fierbinte al sangelui  si, in acel moment precis, cei cu o privire patrunzatoare l-ar fi vazut animandu-se , tresarind si batand din aripi ca un vultur regal ce-si ia zborul. Ochii sai au reinceput sa traiasca, sa straluceasca, si urechea sa tresari la un strigat din Cer pe care-l astepta demult. Isi ridica capul, uitandu-si anii…

Tanara cantareata continua: „Vreau sa-ti spun, ilustre bard, cum am facut acest pas, sa stii ca te iubesc din frageda pruncie Raimaly-aga, rapsod daruit de Dumnezeu. Te-am urmarit peste tot, unde ai cantat, unde ai colindat. Nu ma condamna, visul meu a fost sa devin bard ca si tine, tu esti fara seaman, mare maestre al cantecului. Te-am urmarit peste tot ca o umbra invizibila, fara sa pierd nici una din vorbele tale, repetand melodiile tale ca pe niste rugaciuni si invatandu-le pe de rost, ca pe niste formule magice. L-am rugat indelung pe Dumnezeu sa-mi daruiasca si mie darul tainic care sa-mi dea curajul de ma infatisa in fata ta  intr-o zi preafericita, sa-ti marturisesc iubirea mea, admiratia mea dintotdeauna, si sa-ti cant melodiile cele ce le compun sub privirile tale. Dumnezeu sa-mi ierte indrazneala, caci chiar am cerut sa ma intrec cu harul tau, mare maestre, chiar daca infrangerea mi-e harazita. O ,  Raimaly-aga, am visat aceasta zi cum fetele isi viseaza ziua maritisului. Dar eram atat de mica si tu atat de mare, atat de iubit de toti,  inconjurat de atata glorie si respect ca era imposibil sa ma remarci in mijlocul lumii, pe mine, mica copila… Fierband de rusine si imbatata de  cantecele tale, visam la tine in secret si mi-am dorit sa devin mai degraba femeie, pentru a-ti rasari dinainte, cutezand sa-ti vorbesc de iubire. Mi-am facut juramant sa invat arta cuvintelor, sa cunosc la perfectie natura muzicii incat  sa ma aseman tie si ca tine sa cant, profesor al meu,  sa te chem la intrecere  fara teama privirii tale intransigente, pentru a-ti aduce lauda, pentru a-ti marturisi iubirea fara sfiala fara a-ti ascunde nimic. Iata-ma astazi prezenta in fata ta, ochiul tau sa ma judece!  Timpul a trecut lent, eu cresteam, nu mai aveam rabdare, ma grabeam sa devin femeie  pentru a ma prezenta tie, si, in sfarsit, am facut nouasprezece ani... iar tu, Raimaly-aga, tu esti acelasi ca in visul meu de tanara copila, doar ai incaruntit. Asta nu e un motiv sa nu te iubesc… Iata-ma in fata ta, vorbeste-mi clar, esti liber sa ma respingi ca femeie, dar nu ca rapsod, pentru ca am venit sa te infrunt cu elocventa. Primeste provocarea mea, e randul tau sa canti din instrument…

– Dar  cine esti tu? De unde vii? Cum te numesti?

– Numele meu este []

[…] Pana unde mi-ai fost pana astazi ascunsa ? De unde vii ?… intreba aproape fara voie rapsodul, plecandu-si fruntea intunecata..

– Ti-am spus, … am fost mica si am crescut.

– Inteleg totul. Un singur lucru imi scapa: sensul Destinului meu!  Cum de te-a facut atat de frumoasa si te-a trimis sa ma tulburi acum cand eu alunec spre apus si spre iarna? De ce? Ca sa-mi dau oare seama ca existenta mea a fost vida si inutila, traita fara noima, ignorand  al cerului nepretuit dar, acest dulce martiriu,  clipa in care te-am intalnit, chinul dulce de a te auzi si a te  vedea si a te cunoaste? De ce destinul meu mi-a adus asa  severa osanda?

– La ce bun sa te lamentezi si sa te amarasti Raimaly-aga? Daca destinul a luat infatisarea mea nu trebuie sa te cainezi si sa te indoiesti de mine. Nimic nu-mi este mai pretios pe lume decat sa-ti aduc bucurie prin tinereasca mea tandrete, cantecele mele si iubirea imensa din adancul inimii. Iar daca nu vrei ori nu poti sa-ti infrangi indoiala zavorandu-mi urcusul spre inima ta,  eu , iubindu-te nu voi pregeta sa ma intrec cu arta ta, probele le accept oricat de grele.

– De ce-mi vorbesti tu …? Ce e rivalitatea artistica? Ce e proba verbului cand exista o proba mai teribila, aceea a iubirii incompatibila cu ordinea lumii in care traim? NU, refuz sa rivalizez cu tine in elocventa. Nu ca n-as avea forta, nu ca s-ar fi stins cuvintele in mine sau ca vocea mi s-a stricat, ci pentru ca nu pot face altceva decat sa te admir… Spre nefericirea mea nu pot decat sa te iubesc, si sa ma intrec cu cu tine in iubire… ( si bardul canta din „dombra” acorduri semanand cu soapta vantului in iarba, cu furtuna… ) Tie , celei ce a facut atata drum,  insetata venind sa  bea de la izvor, ca vantul voi alerga la intalnirea cu tine si-ti voi cadea imblanzit la picioare. Daca aceasta ar fi ultima zi a destinului meu, daca astazi mi-e sortit sa mor, azi nu ma pot cobori in moarte,  iubind sunt nemuritor. Voi renaste si voi reincepe sa traiesc pentru a nu ramane fara tine, caci fara tine sunt ca un orb …

– Visul meu a devenit realitate, i-a raspuns […] .. Te voi urma pretutindeni, cand vei dori, unde vei dori, cantecele noastre se vor uni, pentru a te iubi si a fi iubita de tine. Astazi , fara ezitare, imi daruiesc viata Destinului.

 

Anunțuri

Daena (XIII) – Iris Murdoch

Motto : « E trist ca experienta iubirii e de obicei uitata ca un vis. »

1973 – Iris Murdoch – « The Black Prince »

Ma intrebam, o Doamne, ce faceam noi, tu si eu, inainte de a ne iubi ?  iubirea pentru J. trebuie sa fi existat inainte ca lumea sa existe.  Cand Dumnezeu a spus « Sa fie Lumina » aceasta iubire a fost creata si ea. Faptul de a te indragosti inunda fiinta de o bucurie deliranta imediata. … un enorm glob cald de existenta constienta in interiorul caruia ne depalasam cu o extrema lentoare … poate eu eram globul. Nimic din ce faceam nu mai avea importanta. totul in lume era J. .. una din binefacerile acestei planete e ca oricine poate avea experienta acestei transformari a lumii… eram coplesit de un sentiment de realitate, de a fi in sfarsit real , de a vedea Realul… pentru indragostitul pur, in aceste momente de puritate, ideea de suferinta e vulgara… nu-i puteam spune… nu puteam deconcerta, incarca si turmenta viata sa tanara lasand sa se vada aceasta iubire teribila…
Ce insuportabila trebuie sa fie iubirea pe care altul ne-o poarta… primul gand cand mi-am capatat cunostiinta a fost – sunt un om cu o misiune secreta – de a iubi. si asta pentru totdeauna… daca nu o iubesc haosul revine… veritabila dragoste este eterna… am ceva important de facut… sa ma gandesc la J. … nu suntem condamnati sa zburam indelung in existenta, dar suntem intrerupti adesea de mici repaosuri de sine… suntem creaturi intermitente… starea noastra constienta oboseste repede si se distribue in capitole… ingerii trebuie sa se mire de aceste fiinte-oameni care parasesc atat de adesea starea de constienta pentru a cadea in tenebrele infestate de fantasme… cum reusesc fragilele noastre identitati personale sa gaseasca aceasta solutie de continuitate, nici un filosof nu a fost in stare sa explice… O iubire adevarata este o Revelatie …  bucuria iubirii facea vid in mine, acolo unde era sinele meu… nu puteam scrie… nu as fi putut decat mazgali zgarieturi ale inconstientului… eu sunt pur si simplu fericit ca tu existi, fericit in absolut…
Cum sa comunic cu ea? lumea, chiar daca ar fi fost complet schimbata atunci,  trebuie sa ramana aceeasi, asa cum era inainte, in cele mai mici detalii… prezenta ei e insotita intotdeauna de ingrijorare… cei muritori tremura acolo unde ingerii nu au decat bucurie… cum putem vorbi de betia sufletului atunci cand iubind acesta se confunda cu trupul? … sentimentul de a fi exact in locul care trebuie si pe care il visam e confirmat de toate undele universului… eu sunt aici acum, tu esti aici acum, noi suntem aici acum… aceste secunde sunt cele mai pline, cele mai perfecte … ea era cu adevarat cu mine… acesti ochi care ma priveau… conversam cum doar ingerii pot conversa…

–          Ce spuneai micuto?
–          Ar trebui sa citesc Wittgenstein?
( ce doream era s-o imbratisez …)
–          Nu.
–          Credeti ca nu l-as intelege?
–          Da.
–          Da???? Nu l-as intelege?
–          Da. Caci el nu s-a gandit niciodata la tine cand a scris.
–          Cum ???
Nu doream sa stric ceea ce e perfect… ma intrebam cum e posibil sa ma separ de ea? nu e o nebunie sa-ti concentrezi atentia asupra unei unice persoane? sa videzi toate semnificatiile pentru tot restul lumii, sa mai ai ganduri, sentimente, existenta doar in raport cu cea draga? e o nebunie sa-ti dirijezi atentia exclusiv si plina de adoratie spre cineva… nebunia aceasta … o falsa pierdere a identitatii… pierderea sentimentului timpului… senzatia insasi de a iubi e un scop in sine… paradisul pe pamant al unui mistic trebuie sa fie o astfel de contemplatie a lui Dumnezeu… doar ca Dumnezeu ca ratiune de a fi a parcurs deja mai mult de jumatate din calea spre tine… sa te mentii intr-o stare de adoratie pentru o fiinta umana este mult mai incert… prima zi esti aproape un sfant, apoi incepi sa ai nevoie de ea… cat timp un barbat poate sa ramana in aceste prime faze ale iubirii? sigur  nu la infinit… iubirea trebuie sa fie in miscare… beatitudinea se transforma intr-o senzatie fizica de tensiune… faptul de a o atinge devenea greu ca un munte ce cade pe mine… cum se face ca am sarutat-o pe obraz fara sa ma confund cu ea, fara sa devin ea? cum am reusit in acel moment sa ma retin sa-i cad in genunchi… ideea ca te vindeci de iubire este natural , prin definitie, exclusa starii de indragostit… nici nu se vindeca intotdeauna… eram pierdut … nici o speranta… nu lasam insa viata sa-mi degenereze intr-o nebunie … tacerea devenea unica mea ocupatie …exista demnitate si forta in tacere… rupi tacerea uneori pentru a te livra unor imbecili… am facut ceea ce mi-am propus sa nu fac – sa-ti divulg starea mea… nu-mi ramane decat sa dispar…
–          In loc sa fugiti nu ar fi mai bine sa-mi vorbiti de sentimentul asta ? a zis ea.
O intrebare de o simplitate frapanta.
– Nu. Totul e stricat.  Totul nu apartinea decat unei lumi imaginare. Nu-ti pot vorbi de o iubire intr-o lume reala. Lumea reala o alunga ! ar fi o crima … o absurditate. Ce ati dori sa auziti? Sa va laud ochii?
– Marturisirea iubirii i-a pus oare capat?
– Nu. Dar nu mai am voce … e ceva ce port cu mine … trebuie sa traiesc cu asta.
– Vorbiti de parca asta va implica doar pe dvs.
– Tu esti un vis al meu.
– Nu e adevarat. Eu sunt reala. Ascult cuvintele astea. Sufar. Eu sunt o parte egala a acestui joc. Nu v-am invitat eu sa fiti indragostit de mine. Nu am putut sa ghicesc asta. Trebuie sa ma inteleg eu insami.
– Nu vreti sa stiti ce simt eu ?
– Tu esti tanara si prostuta. Esti flatata, esti in efervescenta, pentru ca un barbat mai in varsta se ridiculizeaza. Ai chef sa profiti, sa explorezi un pic sentimentele, sa-ti inventezi ceva emotii.
Daca as fi putut muri in aceasta discutie as fi fost fericit… complexitatea iubirii mele pentru ea sporea… inainte era o iubire fara detalii… acum erau caverne, labirinturi…
–          Nimeni nu a mai fost bolnav din cauza mea.
Apoi sarutul… exista minute in paradis ce valoreaza pedeapsa a mii de ani in infern… distrugerea lumii trebuia sa urmeze … ea nu era sigur un copil… era deplina stapana a feminitatii sale… avea ea un sentiment autentic ? o altfel de nebunie, la feminin?
–          Faptul ca A iubeste pe B si B iubeste pe A e destul de rar.
De ce oare am bulversat-o? nu eram eu oare cel bulversat? au fost iarasi forte cosmice ce au decis? ce e de constatat ? starea stupida si situatia compromitatoare? o anumita linie de conduita ceruta unui barbat serios… sa iubesti pe cineva nu e un pacat… exista o anumita jena… si trebuie facut ceva pentru a recastiga demnitatea… trebuie inteles absurdul situatiei. Cum si-ar putea imagina cei doi ca partajeaza aceeasi mare pasiune?
–          Nu aveti intentia sa ma bantuiti ca un spectru?
O lasam linistita. O furtuna intr-un pahar cu apa…
–          Pana la ce punct sunteti curajos?
Suntem destinati sa fim distrusi. ”

Daena (XII) – Nichita Stanescu

TodayDraga Titu, uneori consider ca se face o mare confuzie intre sentimente si sentimentalisme. Nici nu-ti poti imagina cat de putine femei am putut iubi in viata mea. Degetele de la mana mea dreapta mi-ar parea multe fata de adevar. O sa afli si tu la randul tau ca mai mult de o data, cand e prima data, si mai mult de a doua oara, cand e a doua oara, a treia oara nu mai exista. Si-acuma cand am albit, eu tot numai la a doua oara ma gandesc, pentru ca prima oara e facuta sa se uite. Iubirea, de fapt, nu tine nici de sarut, nici de conversatie, si nici macar de ideal comun. Uite la mine si vezi cat de  de echilibrat sunt si aproape ca nu ti-ar veni sa crezi cat de tare ma topeste dorul de ea cateodata. Sunt teapan si om. Dar trupul meu de atuncea e vesnic indragostit de trupul ei de atuncea, iar sufletul meu, care e sufletul meu de atuncea, e vesnic indragostit de sufletul ei, care e sufletul ei de atuncea. In sentimente, norocul este de a iubi, iar nu acela de a fi iubit. Baga bine la cap ce-ti spun despre femei! Daca esti indragostit si dragostea ti se schimba in iubire, fii fericit cu aceasta si nu-i cere ei niciodata nimic! Cand esti singur, niciodata nu vei fi singur, dar, cand esti singur vei avea parte de o nobila singuratate. Sentimente? Sentimentalisme? Tampenii, tampenii, tampenii! Un chef de a scrie scrisori si atata!  Al tau, batranul Nichita ( Vietate – VI).

merealchimie2Draga Titus, tot m-ai intrebat pe cine am iubit eu cel mai mult in viata mea ca mulier-mulieris. Grabnic iti raspund: ultima mea dragoste a fost o femeie din secolul al XVI-lea. Era inalta, subtire ca un deget al lui Jupiter aratand bolta. Blonda, tunsa scurt, putin raraita si putin balbaita. O bagasem in seama cu privilegiul unei lecturi scrise in litera gotica. Am tras-o din manuscris si am sarutat-o, dupa care, spre mirarea mea, cartea cea veche a luat foc din senin. Ii stiu si numele, dar nu ti-l spun. Ea se va naste peste trei sute de ani din nou. Ma va scoate din cartea cu litere aldine, ma va saruta si cartea va lua foc. Dar tu ma stii cum sunt! Poate odata ne vom naste impreuna in acelasi timp. Sa vezi ce ghinion pe mine: atunci vom fi frate si sora! uita-te si tu la faraoni! Ce proteste funerare sunt mormintele lor! In rest, draga Titus, afla despre mine ca sunt in forma…  Ave! Nicetas” (Vietate VIII – Ianus Bifrons).

Daena (XI) – Gabriel Garcia Marquez

<< Atunci m-a privit. Credeam ca ma privea pentru intaia oara.  865176093_c8fb61eb28… ii simteam mai departe pe umar, in spatele meu, privirea alunecoasa si grea, am inteles ca eu eram cel ce o privea pentru prima oara. As putea sa continui privindu-te. Am aprins o tigara, am tras in piept fumul aspru si tare, inainte de a face sa se invarteasca scaunul … Am vazut-o cum statea acolo, cum statea in toate noptile, … privindu-ma. Pret de cateva minute n-am facut altceva decat sa ne privim … ii vedeam pleoapele luminate ca in fiecare noapte. atunci mi-am amintit cuvintele dintotdeauna si le-am rostit: „Ochi de caine albastru”. Ea mi-a spus :  „Asa nu o sa mai uitam niciodata.” Iesi din cercul de lumina, suspinand cuvintele: „Ochi de caine albastru”. „Am scris cuvintele astea peste tot.”
„Mi-e teama  ca o sa viseze cineva camera asta si o sa-mi rascoleasca lucrurile”
„Nu ti-e frig?”
Frigul imi dadea certitudinea singuratatii mele.
„Te vad” i-am spus.  „Nu e cu putinta” spuse ea. „Mereu sunt rece. Uneori cred ca sunt de metal”
„Uneori , in alte vise, am crezut ca nu esti altceva decat o statuie de bronz din vreun colt de muzeu. Poate de asta ti-e frig.”
„Cateodata, cand dorm pe partea inimii, simt cum pielea mi se aspreste. Simt cum trupul mi se goleste si pielea mi se face ca o foita de metal. Atunci, cand sangele imi zvacneste inauntru, simt de parca cineva mi-ar bate cu degetele in pantece si-mi aud sunetul de arama in pat.De parca as fi asa cum spui tu: din metal.”
Mi-ar fi placut sa te aud” i-am spus.
„Daca o sa ne intalnim vreodata, pune-ti urechea in dreptul coastelor mele, cand dorm pe  partea stanga, si ai sa ma auzi sunand. Totdeauna mi-am dorit s-o faci odata si odata”.

Imi spuse ca ani in sir nu facuse decat asta. Viata ei era menita sa ma intalneasca in realitate, cu ajutorul acestor cuvinte de  recunoastere : „Ochi de caine albastru” Si pe strada le rostea cu voce tare, caci acesta era un fel de a-i vorbi singurei fiinte de pe lume care ar fi putut sa le inteleaga.

„Eu sunt cea care iti apare in vis in fiecare noapte si-ti spune : Ochi de caine albastru”, si-mi mai spunea ca se ducea prin restaurante si le spunea chelnerilor, inainte de a fi comandat : „Ochi de caine albastru”, dar chelnerii ii faceau o plecaciune respectuasa, fara sa-si poata aminti vreodata ca ar fi spus asa ceva in visele lor.
Se duse intr-o drogherie, se apropie de vanzator si-i spuse: „Visez mereu un barbat care imi spune : „Ochi de caine albastru”. Vanzatorul o privise si-i spuse: „De fapt, domnisoara dumneata ai astfel de ochi.”
„Trebuie sa-l intalnesc pe barbatul care imi spune in vis cuvintele astea.” Si vanzatorul izbucni in ras.
In fiecare zi ma straduiesc sa-mi aduc aminte cuvintele cu care trebuie sa te intalnesc„, i-am spus.
Acum cred ca pana maine n-o sa le uit; Totusi mereu spun asa, si, cand ma trezesc, mereu uit cuvintele cu care pot sa te intalnesc.
Atunci zise: „chiar tu le-ai nascocit in prima zi”…
„Le-am nascocit pentru ca ti-am vazut ochii de scrum. Dar nu mi le amintesc niciodata a doua zi”.
Si ea, cu pumnii stransi langa sfesnic, trase adanc aer in piept: „De-as putea macar sa-mi amintesc in ce oras am scris cuvintele astea.”
sb10065248h-015_-_young_couple_sleeping_on_bed_in_hotel_room,_elevated_view„As vrea sa te ating acum”, i-am spus … „Nu mi-ai spus-o niciodata”, zise.
„Acum ti-o spun si e adevarat”, i-am spus. De dupa sfesnic imi ceru o tigara. … Uitasem ca fumam. Spuse: „Nu stiu de ce nu-mi pot aminti unde am scris cuvintele”.
„Cum nici eu nu stiu de ce n-o sa mi le pot aminti maine.”
Si ea spuse trista: „Nu. Uneori cred ca si asta a fost tot in vis.”

Ea strivi tigara in gura si spuse: „In vre-un oras din lume trebuie sa stea scrise, pe toate zidurile, cuvintele acestea : „Ochi de caine albastru”. „Daca maine mi-as aminti, as porni sa te caut”, i-am spus.
Trase fumul in piept, cu tigara intre degete, si exclama: „Acum e altceva. Incep sa ma incalzesc.” Rosti asta cu glas cald si sfios, de parca n-ar fi vorbit de fapt, ci ar fi scris cuvintele pe o hartie si ar fi apropiat hartia de flacara pe cand eu citeam … inainte ca foaia sa arda de tot si sa cada pe podeaua zbarcita, imputinata, prefacuta in scrum usor.”
„Ne vedem de cativa ani. Uneori cand eram impreuna, cineva de afara scapa pe jos o lingurita si ne trezeam. Incetul cu incetul am ajuns sa intelegem ca prietenia noastra e subordonata lucrurilor si evenimentelor cele mai simple. Intalnirile noastre sfarseau mereu asa, cu o lingurita ce cadea in zori.
In visul acela am intrebat-o pentru prima oara: „Cine esti?” si ea mi-a raspuns : „Nu-mi amintesc”.
I-am spus atunci: „Dar cred ca ne-am vazut inainte”. Si ea zise nepasatoare: „cred ca o data te-am visat, am visat chiar camera asta”. Iar eu i-am spus: „Asa. Incep sa-mi aduc aminte.” Si ea mai spuse: „Ce curios! Precis ne-am intalnit in alte vise”.
Trase de doua ori din tigara.
„As vrea sa te ating” i-am spus inca o data. „Ai strica totul”. Eu am adaugat: „Acum nu mai conteaza. Ar fi de ajuns sa intoarcem perna  pe partea celalata si sa ne intalnim din nou. ”
„Daca am intoarce perna, ne-am intalni din nou; Dar tu, cand ai sa te trezesti, vei fi uitat totul.”
„Se face ziua, am spus fara s-o privesc. Cand a batut de doua eram trez, si de atunci a trecut mult.” M-am indreptat spre usa; cand pusesem deja mana pe clanta, i-am auzit vocea egala, neschimbata:
„Nu deschide usa, spuse. Coridorul e plin de vise intortocheate.”
I-am spus „Cum de stii?”escaliers
„Pentru ca acum o clipa am fost acolo si a trebuit sa ma intorc cand m-am pomenit dormind pe partea inimii
Tineam usa intredeschisa …
M-am intors deschizand inca putin usa, ale carei balamale nu faceau nici un zgomot, si i-am spus: „Cred ca nu e nici un coridor pe aici. Simt miros de camp.”
Iar ea: „Stiu eu mai bine ca tine. Dar acolo afara e o femeie care viseaza campul.”
„Este femeia aceea care si-a dorit intotdeauna o casa la tara si n-a putut niciodata sa plece de la oras”.
Imi aminteam ca femeia imi aparuse intr-un vis anterior, dar stiam, stand asa, cu usa intredeschisa, ca intr-o jumatate de ora trebuia sa cobor la gustarea de dimineata. I-am spus „Oricum trebuie sa ies de aici ca sa ma trezesc.”
Afara vantul falfai din aripi o clipa, apoi se domoli, si se auzi respiratia unei femei dormind … Vantul de pe camp se opri de tot. Nu se mai simtea nici un miros. „Maine am sa te recunosc dupa asta, am zis.”
„Am sa te recunosc cand am sa vad pe strada o femeie care scrie pe ziduri „Ochi de caine albastru”. Iar ea, cu un zambet trist – un zambet cu care deja se incredinta imposibilului, necuprinsului – spuse: de fiecare data alta, dar aceeasi.
„Totusi ziua n-ai sa-ti aduci aminte de nimic”…
„Esti singurul om care, cand se trezeste, nu-si mai aminteste nimic din ce-a visat.” >>


( din Gabriel Garcia Marquez – Ochi de caine albastru – 1950 )

Daena (X) – Vise alăturate – Cortazar

dreamsendDormisera cu capetele lipite
şi aşa,
in acea apropiere fizică,
in coincidenţa aproape totală
a atitudinilor,
poziţiilor,
răsuflării,
aceeaşi cameră,
acee
aşi pernă,
acelaşi intuneric,
acelaşi tic-tac,
aceleaşi radiaţii magnetice,
aceeaşi marcă de cafea,
aceeaşi conjunctură astrală,
aceeaşi noapte pentru amindoi,
aşa strins imbrăţişaţi,
visaseră vise diferite,
trăiseră aventuri diferite,
el zimbise in vreme ce ea fugise ingrozită,
el dăduse iar un examen de algebră
pe cind ea
ajungea intr-un oraş de piatră albă.
[…]

***
singurătatea

inadmisibilă

a celui care visează

***

simţea bariera de netrecut,
distanţa vertiginioasă
pe care nici dragostea n-o putea invinge.
Vreme indelungată a aşteptat un miracol
ca visul
pe care ea  avea să i-l povestească

dimineaţa
să fie cel visat de el insuşi.
II aşteptă, il chemă, il provocă,
recurgind la toate analogiile posibile,
căutind asemănări
care să-l conducă brusc
la o recunoaştere.

***

O singură dată …

visară vise analoage.

***
Visele reveniră,
pentru fiecare altele.
Capetele dormeau
atingindu-se
şi in fiecare
cortina se ridica la un spectacol diferit…

… renunţă la orice speranţă.
Nu mai avea nici o incredere
că s-ar intimpla ce-şi dorea,
şi ştia că fără incredere
nu se va intimpla
Ştia că fără incredere
nu se intimplă nimic
din ce ar trebui să se intimple.
Şi mai intotdeauna
nici cu incredere.


( Julio Cortazar – din Şotron – Rayuela – 1963 )

Daena (IX) – Despre cea Verde

Motto: „Totul a inceput ca un joc. S-a terminat ca un lucru familiar, jucatorul insusi facand parte din jocul de smarald”.

Omul modern e vazut de Eliade ca purtand cu sine paradoxul unei existente duse pe doua nivele diferite si paralele, incompatibile. Discipolul sau, Culianu, si-a modelat viata in functie de o schema simbolica pe care mi-am propus sa o explorez in seara aceasta.  Scindarea intre planul social, al omului de stiinta si cel personal si transpersonal  este incredibil de vizibila, misterioasa, atragatoare, tulburatoare, cu valoare soteriologica, purtatoare de mesaj.  Atat Eliade cat si Culianu au scris de multe ori din simplu avant, cum fiecare dintre noi ar trebui sa o facem.

Va voi propune una din ultimele nuvele „exotice” ale lui  Ioan Petru Culianu pentru a ne introduce in panteonul feminin al Tibetului.  Culianu introduce fel de fel de personaje ce ne scapa la o prima lectura, ce ne par inventate,  simple nume sonore si pitoresti. Ce-ar fi daca nu le vom considera doar simple deseuri erudite? In „Pergamentul diafan” pomeneste de Al Kindi si „Cartea timpurilor intermediare” , Al Musili Ishaq si Kitab al-Fihrist, despre ibn Maymun imamul ascuns, despre djinul feminin Mekor Hayyim, secta Nin-ma-pa, sau calugarii galbeni Gelugpas , despre Gya-zo „Oceanul intelepciunii”, Tara,  Amithabha,  Isaac Loriah  si Sefer Yezirah  si chiar …  Bhagvan Shree Rajneesh. E oare doar o simpla indrazneala de a transporta cotidianul in mister, sau mai e ceva ?

„… călugărul care-l instruise îl învăţase multe, pînă şi meditaţia asupra desăvîrşitei contopiri cu Zeiţa Tara, cea verde ca smaraldul, şi în această stare de perfectă fericire se aşternea el la drum. Iar Zeiţa Verde sfîrşise ea însăşi prin a se complace în îmbrăţişarea Calului Alb. Cîteodată îl vizita chiar şi atunci cînd se odihnea şi-i transmitea tot felul de cunoştinţe; era o fiinţă plină de voie bună, iar lui rTe-hu îi plăcea s-o întîlnească oricînd. De aceea, perioadele-i omeneşti nu erau de fapt cu adevărat omeneşti; Zeiţa îl ferea de orice pasiune funestă şi-l învăţa cumpătarea.”  (Alergatorul tibetan – din volumul – Pergamentul diafan )

Voi adauga fara mari pretentii erudite (constient de o anumita incertitudine asupra naturii sale) pe „divinitatea” tibetana „sGrol-Ma” – „Tara” mama trezirii spirituale , protectoare si eliberatoare, cea nascuta din lacrima lui Avalokiteshvara, in galeria „Daena” (  fara a incheia inca topicul).

Tibetanii considera ca divinul poate rasari din uman.  Sa ne imaginam coborati pe pamantul legendei, al metaforei, si sa exploram neindemanatec cateva traditii indepartate. Tara e „mama tuturor buddhas”, ea are o existenta pe un plan ultim, un plan relativ, pe nivelul numit „pedagogic”.  A fost probabil o femeie, inainte de a fi considerata „divina”, cu multe epoci in urma, fiind nascuta intr-o lume numita „a Luminii multicolore” unde traia „Buddha sunetului de tambur”,  si se numea „Luna inteleapta„. Desi „nu exista nici barbat nici femeie aici, nici eu, nici individ, nici categorii, „barbat” si „femeie” fiind doar denumiri creind confuzii in spiritele pervertite ale acestei lumi, pana cand samsara va fi vida, voi face binele fiintelor sub forma unei aparente feminine.” ,  spune Taranatha – sec.XVI). Aceasta aparenta feminina a fost cunoscuta sub numele de „Eliberatoare”, ce in sanscrita da „Tara”. In diferite epoci specifice Tibetului, ca de pilda kalpa „Victoriei Perfecte”  a fost numita „Cea prompta”, „Cea curajoasa”. In Kalpa „Fara inceput” un calugar a devenit „Avalokiteshvara”. Cei 5 „victoriosi” – Buddhas ce conduc cele 5 familii ale trezirii, i-au daruit acestuia o initiere speciala, prin care, din inima i-a aparut Tara, careia i-au spus „Fiica Suveranului lumii”. De-a lungul epocilor ea face bine fiintelor manifestandu-se sub forme diferite, occidentalii o considera un boddhisatvas feminin sau  chiar perechea spirituala a luiAvalokiteshvara. Ea rezida precum acesta in campia pura Potala, functia sa principala fiind sa indeparteze frica si pericolul, sa vina in ajutor.

Ce inseamna Frica? Frica sa nu obtinem ceea ce dorim, si frica sa nu putem elimina un pericol, o circumstanta dureroasa. Daca fenomenele ar poseda o realitate in sine, nici o modificare nu ar fi posibila. Pt. tibetani, fiind vide, sunt deci simple conditionari ale spiritului ce se pot modifica. Aceasta explica pt. ei eficacitatea rugaciunii si raspunsului divinitatilor precum Tara. Ea protejeaza impotriva a 8 frici : elefantul=orbirea, leul=orgoliul, focul=furia, sarpele veninos=gelozia, hotii=filosofiile eronate, inchisoarea=avaritia, apa=dorinta de a te atasa si demonii=indoielile.  Ea protejeaza binenteles de nelinistile interne si alunga factorul perturbator, un fel de protector personal ce vegheaza asupra noastra in circumstantele vietii. Accesul la protectie nu e limitat de bariere culturale. 🙂 Nu e „Tara” unica protectoare. Aspectul principal e Tara Verde cel mai adesea reprezentata ca in aceasta statueta.

TARA1

Cateva semnificatii ale posturii:

– piciorul stang e repliat indicand stabilitate, retragerea din fata perturbatiilor
– piciorul drept e un pic intins, indicand ca personajul e gata sa se ridice pentru a sprijini orice fiinta.
– mana dreapta – deschisa in pozitia daruirii
– mana stanga – de obicei retrasa, doua degete apropiate semn al uniunii cunoasterii, celelalte trei au semnificatie budica.
– florile de lotus – perfecta realizare.
– simbolismul verde – activitate treaza

Ca sa ne putem imagina modest ce stia Culianu inainte de a se lansa in fictiunea nuvelei, sa mai exploram inca un pic, daca rabdarea dvs. nu s-a epuizat. Exista o „Tantra Tara” ( tantra, gya in tibetana inseamna continuitate, „natura a spiritului”). Un tantras are un sens comun, un sens ascuns, un sens literal si un sens definitiv. Sase posibilitati se ofera pentru interpretare: sens pedagogic, sens definitiv, cu intentie, fara intentie, intr-o limba cunoscuta, intr-o limba necunoscuta. Tantra din timpurile initiale, cele fara de inceput,  continea 800000 strofe, apoi 600000, 12000, 1000 strofe. Cea enuntata de Buddha Shakyamuni ( 566 – 486 ien) nu a fost inca comunicata oamenilor, fiind destinata bodhisattvas, zeilor, altor fiinte si pazita de Gardianul Secretelor, bodhisattva Vajrapani. Abia in sec. III ien au fost comunicate oamenilor, Tara fiind printre „divinitatile practicate” in mod secret. Propagarea Tantrei Tarei se face de catre un calugar din Bengal, numit Hayapala, dupa ce primeste prin initiere de la o dakini. De aici  se formeaza  linia obisnuita de transmitere in care sunt pomeniti Hayagosha, Nagarjuna, Atisha. Am putea crede ca e suficient, dar nu. Tibetanii numesc „termas”, texte ascunse si descoperite predestinat. Acestea pot fi si sub forma de revelatie „gongters”. Chogyour Lingpa (1829-1870) le-a primit in Grota Cristalina a Lotusului dupa o viziune a Tarei, care i-a spus doar „lek so, lek so, lek so” „ E bine, E bine, E bine”. Textele sunt binenteles pe diferite nivele – exterior, interior, secret.

De aici, il lasam pe Culianu sa continue 🙂 :

” Pradă jubilaţiei constante a contopirii cu Tara, Zeiţa Verde, Calul Alb îşi urmă cursa fără de oprire. împovărat de două taine formidabile, dintre care una atît de îngrozitoare încît nimeni n-o cunoştea, el alerga printre oamenii care, ocupaţi cu ale lor, nu-şi dădeau seama de nimic. Puţin le păsa lor că Tibetul fusese cotropit, puţin le păsa de mesajul indicibil depus în străfundurile sufletului lui rTe-hu, acolo unde conştiinţa sa n-avea acces. Nevăzînd pe nimeni şi ne fiind văzut de nimeni, alergătorul tibetan trecu de Darjeeling, se înfundă în Bihar şi se îndreptă către Miazăzi fără să simtă nici oboseala, nici foamea, nici frigul, nici căldura, nici strigătele de groază şi aceasta, în principiu, avea să dureze o veşnicie, căci nu mai exista nici o instanţă care să-l controleze, cu excepţia Zeiţei Verzi ce se complăcea în
îmbrăţişarea lui. Aproape trei ani trecuseră de la plecarea lui cînd, pasămite, Zeiţei i se făcu milă de el, pentru că rTe-hu străbătuse deja în zig-zag o bună parte din Madhya Pradesh şi atunci o sfîrşi – şi nu din vina lui, de bună seamă – sub roţile unui automobil la Jabalpur şi-şi dădu sufletul pe loc. în clipa aceea, agregatul care purtase numele de Calul Alb începu să se desfacă în părţile sale componente: carnea i se întoarse în pamînt, sîngele – în apă, răsuflarea – în vînt, lumina din ochiul stîng – în Lună, lumina din ochiul drept – în Soare, mesajul cunoscut – în tărîmul murmurelor, Zeiţa Tara – în lumea ei de smarald, iar taina indicibilă – în cea mai misterioasă parte a acestui colţ de univers, acolo unde lucrurile disparate dobîndesc un înţeles prea complex spre a putea fi definit, prea subtil ca să devină limbaj. „

( Ioan Petru CulianuAlergatorul tibetan – din ultimul sau volum – Pergamentul diafan )

„Pergamentul diafan” a revenit acum cateva zile pe biroul meu, dupa foarte, foarte multi ani. Ca si cum mi-ar fi cerut sa-l recitesc; nu am rezistat impulsului. Nu pot incheia acest post  fara un alt fragment, ce-mi pare potrivit, completare la „Profesorul si sirena” . Ce se intampla, de ce avem nevoie de re-lectura? Oare nimic nu mai e stabil ? Voi prelua o remarca ce m-a izbit astazi, de la o foarte, foarte tanara si isteata prietena a mea : „oricum am aranja piesele acestui puzzle, inevitabil aceleasi, imaginea reflectata este intotdeauna diferita”. Unele texte sunt ca niste calatorii ce se implinesc si  au confirmari  doar inlauntrul fiintei.

sem-ioan3 Miss Emeralds era, fără putinţă de tăgadă, o intelectuală pasionată cum puţine se pot vedea. Dar nu asta ne subjugase la ea, ci iubirea, pe care, fără de ştirea ei, o degaja – şi atît de mare-i era inocenţa în această privinţă, încît puterea acelei emanaţii era înzecită. Ted L. mi-a mărturisit că singura dată cînd fusese în stare să rostească o răutate la adresa Alogenei se simţise atît de vinovat, încît îl cuprinsese în mod serios nevoia de a-şi tăia o mînă sau măcar un deget. O asocia nu doar cu toate făpturile feminine, închipuite sau reale, ce-i impuseseră vreodată dragostea şi respectul, ci – şi asta traducea perfect şi propriile-mi sentimente faţă de ea – şi cu tot ceea ce pe lume e pus în taină sub oblăduirea noastră, ca fiind plăpînd şi gingaş. Noaptea mă cufundam în lungi meditaţii despre Mekor I Hayyim care n-aveau, cred, nimic erotic. Eram obsedat de ideea că o mai văzusem deja undeva, într-o ipostază supraomenească, iar starea mea de spirit faţă de ea era una religioasă. Pentru mine, om de la munte bîntuit de pasiuni, ea era precum  amurgul într-un codru de brazi, taină încremenită, neţărmurită, precedînd întunericul şi frigul. Glasurile se estompează, vîntul I se opreşte. Ochiul şopîrlei se dilată, orb. Căldura retrăgîndu-se din piatră. Umbrele înălbăstrindu-se. Toate păsările de pradă îşi  acordează sttigătele, se apropie panica. Punct de ruptură. Imaginează-ţi asta, fără înainte, fără după. Veşnic amurg într-un codru de brazi. Sîngele care o ia în răspăr, ochii privind înlăuntru, urechile care ţiuie nişte semnale, mîinile care mîngîie blana unui animal neînchipuit de gingaş. Acolo e ea, covîrşindu-te, străluminată şi blîndă. Inima ţi se strînge, buzele ţi se  întredeschid. Dacă atîta frumuseţe nu te striveşte, e din pricină că nu există nici înainte, nici după.

Am priceput pe-ncetul că Mekor Hayyim nu făcea parte din speţa noastră: era o zeiţă. Era ca zorii deasupra unui lac : tu scufundat, începeai deodată să vezi. Era ceea ce împinge iepurele să scape de vulpe şi de puşcă. Sălăşuia în inima şi în pasul fugarului. Se afla în toate antenele ce vibrează. Aceste imagini nu erau doar poetice. Zeiţa se putea defini ca Frumuseţe, dar cum să defineşti Frumuseţea? Putea fi definită ca Bucurie, dar cum să defineşti Bucuria? Sau Frumuseţea şi Bucuria dimpreună? Teologia Zeiţei nu era nici pozitivă, nici negativă: era aluzivă. O teologie aluzivă e făcută pentru un obiect care se derobează, precum Zeiţa însăşi. A spune că ea este ceva, un anumit lucru, înseamnă să calci regula teologiei aluzive; a spune că se derobează înseamnă a spune că se află dincolo de orice descriere. Ea este expresie. Orice ar face, e Graţie, Frumuseţe şi Bucurie. O teologie pozitivă i-ar deduce de aici atributele. O teologie aluzivă, care este mult mai apropiată de adevăr, ar spune pur şi simplu că acestea sînt nişte însuşiri expresive ce nu există în afara Zeiţei. Fără Zeiţă, întreaga realitate ar fi spectrală, de la cel mai umil fir de iarbă şi pînă la oameni, clădiri şi vehicule. Totul ar fi învăluit pentru totdeauna într-o ceaţă deasă. Zeiţa nu e sînge sau culoare; ea nu-i decît adierea invizibilă care risipeşte ceaţa. La asta şi slujeşte, de altfel, ceaţa: fără ea, Zeiţa n-ar fi în stare să dezvăluie că lucrurile pot fi şi altfel decît spectrale. De aceea, se spune, e şi bine să suferi, căci altminteri Zeiţa n-ar putea arăta că există o limită a suferinţei. De aceea, se pare, şi Răul există, Răul fiind perspectiva spectrală, suferinţa şi multe alte lucruri de care Zeiţa are nevoie spre a se manifesta. Căci fără de Rău, Zeiţa ar fi diferită sau n-ar mai fi. Dar, iarăşi, cine oare ar putea preciza ce înseamnă „diferită”, de vreme ce nimeni n-ar putea spune ce anume este Ea în realitate? Ceaţă şi adiere sînt numai nişte metafore. „

„Nu ştiu dacă nu cumva toată lumea urzise o conspiraţie tăcerii în jurul celei supranumite Miss Emeralds, de teamă să ni mă facă să sufăr. De atunci am renunţat s-o mai caut, căci am j fost şi încă mai sînt convins că era o Zeiţă ce nu-şi manifestase esenţa decît faţă de mine, după care fusese silită să se retragă într-o dimensiune inaccesibilă. O dată ce ai întîlnit, ai recunoscut şi iubit cu disperare o Zeiţă, nu mai poate fi vorba să te legi de vreo femeie. Ceea ce a înverzit sub pasul ei lin nu s-ar putea vreodată veşteji sau pierde. Am dus o viaţă cu totul castă, mai rău – lipsită de orice  ispită. Căci în fiecare noapte, vreme de mulţi ani, îi simţeam mîinile delicate şi reci atingîndu-mi fruntea şi mirosul de briză înfăşurîndu-mă ca un voal şi sarea de mare pătrunzîndu-mi în gură şi în nări şi rîsu-i cristalin izbucnind ca un izvor dătător de viaţă pe o pajişte fericită şi multicoloră. Mă întreb doar de ce s-a manifestat în viaţa mea atît de timpuriu, eliberîndu-mă de orice dorinţă, de orice sclavie – oare ! nu mi-a dat astfel o dovadă de dragoste mult mai mare decît ar fi fost posesia, fie şi a unei zeiţe ? Presimt că nu voi mai întîrzia prea mult s-o întîlnesc, iar mîngîierile ei dulci au acum ceva febril. îmi place să cred că e nerăbdătoare să mă revadă faţă către faţă, să mă ia de mînă şi să mă ducă pe acel tăpşan care înfloreşte sub pasu-i uşor şi pe care-l binecuvîntează cu mîna ridicată. Căci o viaţă e scurtă, dar o iubire credincioasă e lungă şi merită o răsplată pe care numai Zeiţa e în stare s-o acorde.”

( Ioan Petru CulianuMiss Emeralds – din ultimul sau volum – Pergamentul diafan )

Daena(VII) – Leon Bloy

0beUnde ar putea vorbi mai bine un scriitor despre sine decat in scrisorile catre aleasa sa?

In 29 august 1889, la prima intalnire, in timpul unui dineu,  cu viitoarea sa sotie ,daneza protestanta Jeanne Molbech, aceasta are curajul sa-l intrebe pe Leon Bloy (1846-1917): „Cum se face Mr. ca dvs. care sunteti un om superior sunteti totusi catolic?”. El raspunde: „Poate pentru asta si sunt”. A doua zi, ea a primit din partea lui Bloy urmatoarea scrisoare:

„D-ra ma simt invincibil impins sa va scriu, va rog sa nu va revoltati … eu atat de angoasatul m-am trezit dimineata asta cu inima usoara … nu pot atribui asta decat interventiei providentiale a milei dvs. Nu-mi lipsesc prietenii, sunt chiar 2-3 pe care ii indragesc cu mare tandrete, dar, ei sunt, cred eu, prea inclinati sa ma judece, si a trebuit sa renunt cu tristete, in a fi perfect inteles. … Suntem in mod straniu inconjurati de mistere si de miscari voluntare sau involuntare ale saracelor noastre suflete incluse in trama planului divin, si aceste fiinte separate de continente si mari, de obiceiuri si limbaj, de toate obstacolele ce pot separa existentele umane, se intalnesc in momentul in care dreptul Dumnezeu a decis, din nemarginirea cerurilor, a eternitatii, ca intalnirea era necesara… Pentru ca am considerat ca e valabil pentru mine si pentru dvs., de aceea am iubit dimineata asta atat de fericita.  […] Ma veti intelege, dvs. care aveti fruntea si ochii unei creaturi facuta pentru a intelege, am gasit in dvs. o consolare veritabila si prietenia unei persoane fara prejudecati, fara ironie, fara mirari pentru opiniile pe care le exprim si pe care altii le judeca ca excesive. […] Va rog sa nu-mi scrieti nimic inainte de a sfarsi de citit Le Désespéré (1886) si celelalte doua opere ce vi le-am oferit cu atata fericire. Atunci ma veti cunoaste in adanc si va va fi usor sa spuneti ce ati vazut si ce ati inteles. […]Trebuie sa am d-ra o incredere in dvs. fara limite pentru a vorbi de mine cu atata naivitate… Nu va iritati de aceasta lunga scrisoare, aveam nevoie sa va scriu.”

Promisesem se scriu despre Bloy, ma voi opri acum doar la doua portrete literare feminine, care sper ca vor deschide apetitul de a-l descoperi. De multa vreme deja, memoria mea a retinut aceste doua portrete, ca pentru o iconografie feminina.

p1070469

Veronique. „Biata fata, resemnata de toate, fu crucificata in adancul inimii… O fiinta mistica de o astfel de anvergura se gasea dezorientata in a nu avea nimic de indurat.” Dupa mutilare „ii mai ramaneau doar ochii, imensi, ilimitati, carora nimeni n-ar fi putut sa le faca ocol. De un albastru ocult, extraterestru … o paleta de ceruri necunoscute… o dubla cavitate pala si translucida, o revolutie de claritati, in profunzimi deasupra undelor, umbrite de uitare, de o resemnare inaccesibila.”

Ochii ei :un peisaj simultan de mari si ceruri, descoperit in loc de privire … ochii unui orb ce tatona Pardisul.”


Veronique este o Heloise, crezand intr-un salvator uman, cu forta sentimentelor umane ca mantuire. Ca si in istoria Heloisei si a lui Abelard, barbatul presimte cumva martiriul de a fi dorit de o Sfanta, dar cu o dorinta carnala, ca o amanta vulgara. „Eu stiu dulcea mea vizionara ca ma crezi chemat la realizari deosebite, dar cum te pot eu crede? Imi trebuie un alt semn decat aceasta perpetua agonie.”

Nu mai putin tulburator este portretul din romanul ce trebuia sa se numeasca „La désespérée”, si anume cel din „La femme pauvre” (1897).

p1070468

Clotilde„un chip de suferinta experimentata deja de multi ani exprimandu-se prin planset si suspin”.
„… Magnetic par negru, ochi de tiganca captiva, de unde pareau sa curga culori tenebroase… , chip de o paloare dureroasa, copilaresc unde liniile, modificate de savante angoase, devenisera aproape severe, o suplete voluptoasa a atitudinii si tinutei…
Din cauza surasului nu o puteai privi fara a lacrima. Toate nostalgiile tandretii … pluteau in jurul buzelor ce pareau desenate, intr-atata sangele inimii se precipita sa le imbratiseze. Acest suras divin, ce cerea   Gratie, nu-l puteai uita odata obtinut.

O adolescenta de galere a fost ravasita de uragane, dar un orient de tinerete plutea inca … Simteam ca un pic de fericire i-ar fi refacut splendoarea … dar Mantuitorul, rastignit de 19 secole, nu cobora de pe cruce doar pentru ea… ”
Ce poate darui o femeie daca nu puritatea sa? se intreba contradictoriul Bloy, care isi exprima „exigentele” cam asa: „cu cat o femeie e sfanta, cu atat ea e femeie , cu cat un barbat e geniu, cu atat el este un barbat”. 🙂
Nu-l pot citi pe Bloy, fara a ma gandi, ca roman,  la Cioran. <<Scriitura trebuie sa exprime „le mal de l’existence et la hantise de la décomposition”.  „Orice om care scrie pentru a nu spune nimic este pentru mine un mizerabil (Le désespéré)  si o prostituata (La femme pauvre)”. >>

_______________________________________________________________________________________

(1) Le désespéré – 1886 – Cap.47

Véronique avait expérimenté la misère infinie de ce clergé, avec une rigueur proportionnée à la suréminence de sa propre vocation mystique. Elle avait enduré, dès le commencement et toute la première année, un tourment intérieur, continuel, à défier les flammes et les chevalets du martyrologe.

Au début de son installation avec Marchenoir, elle avait été résolument se présenter au guichet d’un confessionnal quelconque et, assoiffée de mépris, ambitieuse d’être foulée aux pieds, elle avait tout d’abord déclaré ceci : – Mon père, je suis une sale prostituée. L’effet de cette parole, nullement inouïe pourtant, dans ces vestibules de l’espérance où viennent tomber tant d’épaves d’âmes, avait été immédiat et confondant. On lui avait jeté le guichet au nez, par un geste soudain, d’une incroyable violence…

Au fait, qu’en restait-il, exactement, de cette beauté presque fameuse, qui avait fait délirer des gens austères, chargés de prudence ? …

Il y avait surtout les yeux, des yeux immenses, illimités, dont personne n’avait jamais pu faire le tour. Bleus, sans doute, comme il convenait, mais d’un bleu occulte, extra-terrestre, que la convoitise, au télescope d’écailles, avait absurdement réputés gris clair. Or, c’était toute une palette de ciels inconnus, même en Occident, et jusque sous les pattes glacées de l’Ourse polaire où, du moins, ne sévit pas l’ignoble intensité d’azur perruquier des ciels d’Orient. Suivant les divers états de son âme, les yeux de l’incroyable fille, partant, quelquefois, d’une sorte de bleu consterné d’iris lactescent, éclataient, une minute, du cobalt pur des illusions généreuses, s’injectaient passionnément d’écarlate, de rouge de cuivre, de points d’or, passaient ensuite au réséda de l’espérance, pour s’atténuer aussitôt dans une résignation de gris lavande, et s’éteindre enfin, tout de bon, dans l’ardoise de la sécurité.

Mais le plus touchant, c’était, aux heures de l’extase sans frémissement, de l’inagitation absolue familière aux contemplatifs, un crépuscule de lune diamanté de pleurs, inexprimable et divin, qui se levait tout à coup, au fond de ces yeux étrangers, et dont nulle chimie de peinturier n’eût été capable de fixer la plus lointaine impression. Un double gouffre pâle et translucide, une insurrection de clartés dans les profondeurs par-dessous les ondes, moirées d’oubli, d’un recueillement inaccessible !…

Un aliéniste, un profanateur de sépultures, une brute humaine quelconque qui, prenant de force à deux mains la tête de Véronique, en de certains instants, aurait ainsi voulu la contraindre à le regarder, eût été stupéfait, jusqu’à l’effroi, de l’inattention infinie de ce paysage simultané de ciel et de mer qu’il aurait découvert en place de regard, et il en eût emporté l’obsession dans son âme épaisse. – Ce sont, disait Marchenoir, les yeux d’une aveugle qui tâtonnerait dans le paradis…

En somme, Véronique avait à peu près manqué son coup et n’était pas devenue moins belle qu’avant…