Daena (XIV) – Tchinguiz Aitmatov

Motto: „E oare rusinos sa iubesti cand iubirea se prezinta si Dumnezeu v-o acorda pentru totdeauna?”

Tchinguiz Aitmatov – „O zi mai lunga decat veacul”

” Nu te mira Raimaly-aga, eu indraznesc sa vin la tine cu un cantec, cuprinsa de acelasi frison si aceeasi frica de parca ti-as marturisi iubirea mea. Iarta-ma Raimaly-aga sunt plina de indrazneala cum e incarcata pusca de pulbere… M-am pregatit pentru intalnirea aceasta viata mea intreaga, ca o albina ce aduna miere, picatura cu picatura. M-am pregatit ca floarea in boboc ce asteapta momentul sa se deschida. Si momentul acesta a venit …”

Iarta-ma , dar cine esti tu frumoasa straina? ar fi dorit sa intrebe Raimaly-aga, dar nu indrazni sa-i intrerupa cantecul. O privi rascolit si plin de admiratie. Inima ii era tulburata, trupul i se trezise sub bicul fierbinte al sangelui  si, in acel moment precis, cei cu o privire patrunzatoare l-ar fi vazut animandu-se , tresarind si batand din aripi ca un vultur regal ce-si ia zborul. Ochii sai au reinceput sa traiasca, sa straluceasca, si urechea sa tresari la un strigat din Cer pe care-l astepta demult. Isi ridica capul, uitandu-si anii…

Tanara cantareata continua: „Vreau sa-ti spun, ilustre bard, cum am facut acest pas, sa stii ca te iubesc din frageda pruncie Raimaly-aga, rapsod daruit de Dumnezeu. Te-am urmarit peste tot, unde ai cantat, unde ai colindat. Nu ma condamna, visul meu a fost sa devin bard ca si tine, tu esti fara seaman, mare maestre al cantecului. Te-am urmarit peste tot ca o umbra invizibila, fara sa pierd nici una din vorbele tale, repetand melodiile tale ca pe niste rugaciuni si invatandu-le pe de rost, ca pe niste formule magice. L-am rugat indelung pe Dumnezeu sa-mi daruiasca si mie darul tainic care sa-mi dea curajul de ma infatisa in fata ta  intr-o zi preafericita, sa-ti marturisesc iubirea mea, admiratia mea dintotdeauna, si sa-ti cant melodiile cele ce le compun sub privirile tale. Dumnezeu sa-mi ierte indrazneala, caci chiar am cerut sa ma intrec cu harul tau, mare maestre, chiar daca infrangerea mi-e harazita. O ,  Raimaly-aga, am visat aceasta zi cum fetele isi viseaza ziua maritisului. Dar eram atat de mica si tu atat de mare, atat de iubit de toti,  inconjurat de atata glorie si respect ca era imposibil sa ma remarci in mijlocul lumii, pe mine, mica copila… Fierband de rusine si imbatata de  cantecele tale, visam la tine in secret si mi-am dorit sa devin mai degraba femeie, pentru a-ti rasari dinainte, cutezand sa-ti vorbesc de iubire. Mi-am facut juramant sa invat arta cuvintelor, sa cunosc la perfectie natura muzicii incat  sa ma aseman tie si ca tine sa cant, profesor al meu,  sa te chem la intrecere  fara teama privirii tale intransigente, pentru a-ti aduce lauda, pentru a-ti marturisi iubirea fara sfiala fara a-ti ascunde nimic. Iata-ma astazi prezenta in fata ta, ochiul tau sa ma judece!  Timpul a trecut lent, eu cresteam, nu mai aveam rabdare, ma grabeam sa devin femeie  pentru a ma prezenta tie, si, in sfarsit, am facut nouasprezece ani... iar tu, Raimaly-aga, tu esti acelasi ca in visul meu de tanara copila, doar ai incaruntit. Asta nu e un motiv sa nu te iubesc… Iata-ma in fata ta, vorbeste-mi clar, esti liber sa ma respingi ca femeie, dar nu ca rapsod, pentru ca am venit sa te infrunt cu elocventa. Primeste provocarea mea, e randul tau sa canti din instrument…

– Dar  cine esti tu? De unde vii? Cum te numesti?

– Numele meu este []

[…] Pana unde mi-ai fost pana astazi ascunsa ? De unde vii ?… intreba aproape fara voie rapsodul, plecandu-si fruntea intunecata..

– Ti-am spus, … am fost mica si am crescut.

– Inteleg totul. Un singur lucru imi scapa: sensul Destinului meu!  Cum de te-a facut atat de frumoasa si te-a trimis sa ma tulburi acum cand eu alunec spre apus si spre iarna? De ce? Ca sa-mi dau oare seama ca existenta mea a fost vida si inutila, traita fara noima, ignorand  al cerului nepretuit dar, acest dulce martiriu,  clipa in care te-am intalnit, chinul dulce de a te auzi si a te  vedea si a te cunoaste? De ce destinul meu mi-a adus asa  severa osanda?

– La ce bun sa te lamentezi si sa te amarasti Raimaly-aga? Daca destinul a luat infatisarea mea nu trebuie sa te cainezi si sa te indoiesti de mine. Nimic nu-mi este mai pretios pe lume decat sa-ti aduc bucurie prin tinereasca mea tandrete, cantecele mele si iubirea imensa din adancul inimii. Iar daca nu vrei ori nu poti sa-ti infrangi indoiala zavorandu-mi urcusul spre inima ta,  eu , iubindu-te nu voi pregeta sa ma intrec cu arta ta, probele le accept oricat de grele.

– De ce-mi vorbesti tu …? Ce e rivalitatea artistica? Ce e proba verbului cand exista o proba mai teribila, aceea a iubirii incompatibila cu ordinea lumii in care traim? NU, refuz sa rivalizez cu tine in elocventa. Nu ca n-as avea forta, nu ca s-ar fi stins cuvintele in mine sau ca vocea mi s-a stricat, ci pentru ca nu pot face altceva decat sa te admir… Spre nefericirea mea nu pot decat sa te iubesc, si sa ma intrec cu cu tine in iubire… ( si bardul canta din „dombra” acorduri semanand cu soapta vantului in iarba, cu furtuna… ) Tie , celei ce a facut atata drum,  insetata venind sa  bea de la izvor, ca vantul voi alerga la intalnirea cu tine si-ti voi cadea imblanzit la picioare. Daca aceasta ar fi ultima zi a destinului meu, daca astazi mi-e sortit sa mor, azi nu ma pot cobori in moarte,  iubind sunt nemuritor. Voi renaste si voi reincepe sa traiesc pentru a nu ramane fara tine, caci fara tine sunt ca un orb …

– Visul meu a devenit realitate, i-a raspuns […] .. Te voi urma pretutindeni, cand vei dori, unde vei dori, cantecele noastre se vor uni, pentru a te iubi si a fi iubita de tine. Astazi , fara ezitare, imi daruiesc viata Destinului.

 

O cale „verde” – Shams din Tabriz

Pentru ca i-a placut remarca antica „curiozitatea e un defect magic”, am promis lui  X sa revin dupa „Dervisi” si „Cel Verde” cu inca o incursiune prin zona inaccesibila oricui pe unde calatoreste sau a calatorit ea – la Tabriz , ( gradina Edenului trebuie sa fie localizata prin apropiere) 🙂 ; cu povesti despre despre “qwasis” , acei discipoli “emancipati”, ai lui Khezr (in persana) , cei ce l-au intalnit pe “Al Khadir” .

Fiecare priveste spre o directie, cine stie sa priveasca spre directia fara directie? L-am parafrazat pe Rumi, pentru a introduce o intalnire, la varsta de 37 de ani, cu un personaj de o importanta deosebita pentru acesta –  Shams (tr. soare) din Tabriz (1187-1247).

Invataturile lui Shams

Dupa traditia orala, in anul 1244, Mawlana JalaludDin Balkhi –Rumi (30 sept. 1207 – 17 dec. 1273) citea in gradina sa, langa fantana, cand dervisul ratacitor Shams trece „intamplator” si-l intreaba :

– Ce faci ?

Rumi ii raspunde:

– Ceva ce tu nu poti intelege.

Auzind asta Shams ii ia teancul de carti si il arunca in fantana-bazin. Rumi  sare ca ars dupa ele , dar constata ca Sams le-a scos din apa … uscate si il intreaba:

– Ce-i asta?

– Mowlana, asta e ceva ce tu nu poti intelege.

Shams era un dervis ratacitor ce promisese lui Dumnezeu sa-i daruiasca viata daca acesta il va face sa intalneasca o fiinta inspirata. Il recunoaste pe Rumi.  In acest moment al primei intalniri s-au inteles dintr-o privire. Locul intalnirii se numeste „Konya„, „punctul de intalnire al celor doua mari”, denumirea latina a localitatii din Anatolia (Turcia) e interesanta, asa ca o notez :  „Iconium” („icoana” in greceste). Dupa aceasta prima intalnire cei doi se retrag timp de 40 de zile, Shams punandu-i si raspunzand la 100.000 de intrebari si il supune pe Rumi la fel de fel de probe. ( In Munaqib al-Arifin, „biografia misticilor”, Aflaki ne spune despre Shams ca era fara egal in alchimie, astrologie, matematica, teologie, filosofie, astronomie, logica si dialectica). Desi avea calitati si puteri miraculoase, Shams traia intr-o permanenta criza, si cauta un om perfect. Maestru sufi nu poate fi oricine, trebuie sa fie legat la un lant initiatic ( silsila) . Daca un adevarat maestru (pir) este rar, un bun discipol este la fel de rar.  Shams e considerat insa si o persoana a blamului, a interzisului, un „malamati”. „Nu posed nimic, decat secretul meu si mintea mea” ( Shams – in Maqalat). Ibn Arabi ( 1165-1240)  in „Tratat asupra categoriilor initierii” considera al 5-lea grad al celor smeriti, umili, cei ce nu asteapta recompensa, pe „malamati„, sub conducerea lui Qutb (Al Khadir). Regula lor e sa-si ascunda meritele si sa lase la vedere defectele. Actioneaza direct, deschis, in toate domeniile, cu „virilitate” spirituala. „Malamati” nu vorbesc niciodata de experientele lor spirituale si nu te invata decat cum sa asculti de Dumnezeu.  Dupa sufism, in practica nu putem ajunge la punctul stabil decat daca  fiinta a fost gasita, pierduta si iarasi regasita, ai trecut prin faze ce au golit fiinta pana la a-i da o certitudine definitiva, o „remise-en-cause” completa; o geografie complexa de stari mistice e luata in seama (frica, speranta,…) iar starea suprema este binenteles iubirea.  Rugaciunea personala a lui Ibn Arabi era O Doamne, primeste-ma in oceanul profund al infinitei tale unitati„.

Rumi si Shams au ramas impreuna timp de 3 ani, poate de aceea traditia sufista a pastrat aceasta durata de 1001 de zile pentru intrarea discipolului in „tariqa” (tr. cale, procedeu, metoda).  Nu voi intra prea mult in detalii asupra „metodei” ce s-ar putea reduce la un simplu „pastreaza-ti inima vigilenta contra asaltului neglijentei” – in primul an de ucenicie slujesti semenii, in al doile an slujesti pe Dumnezeu, si in al treilea veghezi asupra inimii proprii.

Dupa disparitia  lui Shams (probabil asasinat), neconsolat, Rumi va incepe sa practice „sama„, dansul mistic,  sperand sa-si regaseasca macar asa maestrul in interior.  Opera literara a lui Rumi va cuprinde peste   47.000 versuri grupate in cele 6 carti ale lui Masnavî ( numita si „Biblia Persiei”),  40 000 versuri in  Diwân (inchinat lui Shams),  3500 odes , 2000  catrene, 147 scrisoril –  Maktûbât, un tratat in proza Fîhi-mâ-fihî (Cartea interiorului) si va exercita o influienta considerabila asupra spiritualitatii musulmane si nu numai.

„Calea verde” sufi, e calea progresiei spirituale, in 4 etape – calea stiintei, calea viziunii, calea cunoasterii si calea unirii. In termeni de cultura nu poti vorbi de iubire. Iubirea nu e masurabila, nu e stiintifica, nu e viziune doar, e cunoasterea si unirea insasi. E cheia vietii. E cheia tuturor dimensiunilor. E o cheie care merge pana in cele mai profunde initieri. Iubirea e un creuzet alchimic pentru corp, o proba de foc, de moarte-renastere. Mi-am notat din  Diwân” – „vino, vino, oricine ai fi, vino/ chiar necredincios sau idolatru, vino / limita noastra nu e cea a disperarii / chiar daca nu ti-ai tinut cuvantul de 100 de ori, vino / ca esti persan, grec sau turc / invata limbajul celor ce nu au limba.”

Nu am reusit sa memorez foarte multe din vorbele lui Shams, mi-am notat mai demult :

„Cei ce doresc Oglinda sunt si ei doriti de Oglinda
daca spargi oglinda, te spargi si pe tine.”

„Cele 700 de voaluri nu sunt decat un voal, ce esti tu insuti.”

„Cer logicii pe Dumnezeu, dar cele de la Dumnezeu nu vor sa asculte de logica”.

Despre soma:  „Exista un dans interzis: cel in care mainile si picioarele danseaza si se misca fara sa simta nimic.”

In final si cateva din vorbele  lui Rumi:

” Exista o lume dincolo de islam

dincolo de necredinta

in aceasta lume fara frontiere si fara hotare

locuieste iubirea noastra

cand initiatul intra, ramane

caci in aceasta lume nu exista nici islam

nici necredinta,

nici macar lumea. „


HOME – o alternativa la MATRIX

Motto: ” si ce anume sunt frumusetile acestea, ori acest frumos?”  ( Plotin)

aici Versiunea Engleza (1h30)

aici Versiunea Franceza (1h30)

Aseara, 5 iunie 2009, simultan in 126 de tari, gratuit, la cinema si pe internet a fost difuzat filmul „Home”, pe care va invit sa-l vizionati, daca e timp, in week-end.  ( filmul e disponibil pana pe 14 iunie).

home-film-ecolo-developpement-durable-ecologieFenomenul „Home” mi-a fost semnalat de un prieten de … doar 7-8 ani. Intotdeauna sunt atent la astfel de „atentionari” ale mintilor tinere. E destul de rar, in concurenta cu meciul echipei nationale a Frantei, 8.3 milioane de telespectatori, aseara, pe postul France2, au urmarit aceasta incantare vizuala, si sonora, ca o vizita virtuala uluitor colorata prin muzeul operelor de arta ale naturii, rezultatul a 2 ani de filmari, in aproximativ 54 de tari ale planetei.

Cum bine ne semnaliza Theo-Phyl in articolele despre „Matrix”, lumea moderna, conectata in reteaua internet, virtuala, ce permite un partaj simultan  de informatie, va utiliza aceste noi mijloace pentru a se forma, cu rapiditate, nu doar pentru divertisment ci si pentru luari de constiinta colectiva.  ( aici.)  Avertismentul prezentatorului acestei noi „liturghii” laice , vizuale m-a trimis cu gandul la Matrix : „Tot ce vezi nu e un simplu peisaj, e chipul pamantului tau atat de drag”. Lumea vazuta de sus, implacabil, planat  – ce impact !

homeNu stiu daca tipul acesta de „mobilizare” e condus si el de un gnosticism modern (filmul nu este un „Zeitgeist”, e sustinut de organizatii guvernamentale, salutat de politicieni), ca fenomen cultural trebuie semnalizat. 20.000 de copiii ale DVD-ului au fost donate pentru a fi vizionate in scolile franceze, ca fisa pedagogica.  Ecrane, TV, internet au fost trimise in cele mai inaccesibile scoli ale planetei, in desert, mai peste tot. Se interoga insa un sceptic: cum vom mai putea de maine sa ignoram imaginile sublime si mesajul unui astfel de film? Cum sa evitam subversiva viziune binara rau/bun si implacabilul oportunism al producatorilor si sponsorilor?  Proiectele si avertismentele SF ale anilor 80 devin realitati, devin problematica cautarii de sens a tinerilor de 7-14 ani si mai mult? Citez o tanara de 14 ani, in timpul vizionarii filmului: ” e foarte bun, ne deschide ochii”.

Recunosc ca si eu am fost atins. Parerea mea personala, e ca imaginile sunt exceptionale, dar comentariul  (francez) un pic lipsit de originalitate, pedagogic. Sper ca nu va deriva intr-un tip nou de histerie sociala si ecologica, ca multe alte filme de propaganda din trecut. E bine ca mesajul lui va rula asemeni unui program intr-o Matrice, prin milioane de minti omenesti, care vor gasi cum sa se stabilizeze intr-o solutie la egala distanta de extreme.

home-photo-4

Daena (IX) – Despre cea Verde

Motto: „Totul a inceput ca un joc. S-a terminat ca un lucru familiar, jucatorul insusi facand parte din jocul de smarald”.

Omul modern e vazut de Eliade ca purtand cu sine paradoxul unei existente duse pe doua nivele diferite si paralele, incompatibile. Discipolul sau, Culianu, si-a modelat viata in functie de o schema simbolica pe care mi-am propus sa o explorez in seara aceasta.  Scindarea intre planul social, al omului de stiinta si cel personal si transpersonal  este incredibil de vizibila, misterioasa, atragatoare, tulburatoare, cu valoare soteriologica, purtatoare de mesaj.  Atat Eliade cat si Culianu au scris de multe ori din simplu avant, cum fiecare dintre noi ar trebui sa o facem.

Va voi propune una din ultimele nuvele „exotice” ale lui  Ioan Petru Culianu pentru a ne introduce in panteonul feminin al Tibetului.  Culianu introduce fel de fel de personaje ce ne scapa la o prima lectura, ce ne par inventate,  simple nume sonore si pitoresti. Ce-ar fi daca nu le vom considera doar simple deseuri erudite? In „Pergamentul diafan” pomeneste de Al Kindi si „Cartea timpurilor intermediare” , Al Musili Ishaq si Kitab al-Fihrist, despre ibn Maymun imamul ascuns, despre djinul feminin Mekor Hayyim, secta Nin-ma-pa, sau calugarii galbeni Gelugpas , despre Gya-zo „Oceanul intelepciunii”, Tara,  Amithabha,  Isaac Loriah  si Sefer Yezirah  si chiar …  Bhagvan Shree Rajneesh. E oare doar o simpla indrazneala de a transporta cotidianul in mister, sau mai e ceva ?

„… călugărul care-l instruise îl învăţase multe, pînă şi meditaţia asupra desăvîrşitei contopiri cu Zeiţa Tara, cea verde ca smaraldul, şi în această stare de perfectă fericire se aşternea el la drum. Iar Zeiţa Verde sfîrşise ea însăşi prin a se complace în îmbrăţişarea Calului Alb. Cîteodată îl vizita chiar şi atunci cînd se odihnea şi-i transmitea tot felul de cunoştinţe; era o fiinţă plină de voie bună, iar lui rTe-hu îi plăcea s-o întîlnească oricînd. De aceea, perioadele-i omeneşti nu erau de fapt cu adevărat omeneşti; Zeiţa îl ferea de orice pasiune funestă şi-l învăţa cumpătarea.”  (Alergatorul tibetan – din volumul – Pergamentul diafan )

Voi adauga fara mari pretentii erudite (constient de o anumita incertitudine asupra naturii sale) pe „divinitatea” tibetana „sGrol-Ma” – „Tara” mama trezirii spirituale , protectoare si eliberatoare, cea nascuta din lacrima lui Avalokiteshvara, in galeria „Daena” (  fara a incheia inca topicul).

Tibetanii considera ca divinul poate rasari din uman.  Sa ne imaginam coborati pe pamantul legendei, al metaforei, si sa exploram neindemanatec cateva traditii indepartate. Tara e „mama tuturor buddhas”, ea are o existenta pe un plan ultim, un plan relativ, pe nivelul numit „pedagogic”.  A fost probabil o femeie, inainte de a fi considerata „divina”, cu multe epoci in urma, fiind nascuta intr-o lume numita „a Luminii multicolore” unde traia „Buddha sunetului de tambur”,  si se numea „Luna inteleapta„. Desi „nu exista nici barbat nici femeie aici, nici eu, nici individ, nici categorii, „barbat” si „femeie” fiind doar denumiri creind confuzii in spiritele pervertite ale acestei lumi, pana cand samsara va fi vida, voi face binele fiintelor sub forma unei aparente feminine.” ,  spune Taranatha – sec.XVI). Aceasta aparenta feminina a fost cunoscuta sub numele de „Eliberatoare”, ce in sanscrita da „Tara”. In diferite epoci specifice Tibetului, ca de pilda kalpa „Victoriei Perfecte”  a fost numita „Cea prompta”, „Cea curajoasa”. In Kalpa „Fara inceput” un calugar a devenit „Avalokiteshvara”. Cei 5 „victoriosi” – Buddhas ce conduc cele 5 familii ale trezirii, i-au daruit acestuia o initiere speciala, prin care, din inima i-a aparut Tara, careia i-au spus „Fiica Suveranului lumii”. De-a lungul epocilor ea face bine fiintelor manifestandu-se sub forme diferite, occidentalii o considera un boddhisatvas feminin sau  chiar perechea spirituala a luiAvalokiteshvara. Ea rezida precum acesta in campia pura Potala, functia sa principala fiind sa indeparteze frica si pericolul, sa vina in ajutor.

Ce inseamna Frica? Frica sa nu obtinem ceea ce dorim, si frica sa nu putem elimina un pericol, o circumstanta dureroasa. Daca fenomenele ar poseda o realitate in sine, nici o modificare nu ar fi posibila. Pt. tibetani, fiind vide, sunt deci simple conditionari ale spiritului ce se pot modifica. Aceasta explica pt. ei eficacitatea rugaciunii si raspunsului divinitatilor precum Tara. Ea protejeaza impotriva a 8 frici : elefantul=orbirea, leul=orgoliul, focul=furia, sarpele veninos=gelozia, hotii=filosofiile eronate, inchisoarea=avaritia, apa=dorinta de a te atasa si demonii=indoielile.  Ea protejeaza binenteles de nelinistile interne si alunga factorul perturbator, un fel de protector personal ce vegheaza asupra noastra in circumstantele vietii. Accesul la protectie nu e limitat de bariere culturale. 🙂 Nu e „Tara” unica protectoare. Aspectul principal e Tara Verde cel mai adesea reprezentata ca in aceasta statueta.

TARA1

Cateva semnificatii ale posturii:

– piciorul stang e repliat indicand stabilitate, retragerea din fata perturbatiilor
– piciorul drept e un pic intins, indicand ca personajul e gata sa se ridice pentru a sprijini orice fiinta.
– mana dreapta – deschisa in pozitia daruirii
– mana stanga – de obicei retrasa, doua degete apropiate semn al uniunii cunoasterii, celelalte trei au semnificatie budica.
– florile de lotus – perfecta realizare.
– simbolismul verde – activitate treaza

Ca sa ne putem imagina modest ce stia Culianu inainte de a se lansa in fictiunea nuvelei, sa mai exploram inca un pic, daca rabdarea dvs. nu s-a epuizat. Exista o „Tantra Tara” ( tantra, gya in tibetana inseamna continuitate, „natura a spiritului”). Un tantras are un sens comun, un sens ascuns, un sens literal si un sens definitiv. Sase posibilitati se ofera pentru interpretare: sens pedagogic, sens definitiv, cu intentie, fara intentie, intr-o limba cunoscuta, intr-o limba necunoscuta. Tantra din timpurile initiale, cele fara de inceput,  continea 800000 strofe, apoi 600000, 12000, 1000 strofe. Cea enuntata de Buddha Shakyamuni ( 566 – 486 ien) nu a fost inca comunicata oamenilor, fiind destinata bodhisattvas, zeilor, altor fiinte si pazita de Gardianul Secretelor, bodhisattva Vajrapani. Abia in sec. III ien au fost comunicate oamenilor, Tara fiind printre „divinitatile practicate” in mod secret. Propagarea Tantrei Tarei se face de catre un calugar din Bengal, numit Hayapala, dupa ce primeste prin initiere de la o dakini. De aici  se formeaza  linia obisnuita de transmitere in care sunt pomeniti Hayagosha, Nagarjuna, Atisha. Am putea crede ca e suficient, dar nu. Tibetanii numesc „termas”, texte ascunse si descoperite predestinat. Acestea pot fi si sub forma de revelatie „gongters”. Chogyour Lingpa (1829-1870) le-a primit in Grota Cristalina a Lotusului dupa o viziune a Tarei, care i-a spus doar „lek so, lek so, lek so” „ E bine, E bine, E bine”. Textele sunt binenteles pe diferite nivele – exterior, interior, secret.

De aici, il lasam pe Culianu sa continue 🙂 :

” Pradă jubilaţiei constante a contopirii cu Tara, Zeiţa Verde, Calul Alb îşi urmă cursa fără de oprire. împovărat de două taine formidabile, dintre care una atît de îngrozitoare încît nimeni n-o cunoştea, el alerga printre oamenii care, ocupaţi cu ale lor, nu-şi dădeau seama de nimic. Puţin le păsa lor că Tibetul fusese cotropit, puţin le păsa de mesajul indicibil depus în străfundurile sufletului lui rTe-hu, acolo unde conştiinţa sa n-avea acces. Nevăzînd pe nimeni şi ne fiind văzut de nimeni, alergătorul tibetan trecu de Darjeeling, se înfundă în Bihar şi se îndreptă către Miazăzi fără să simtă nici oboseala, nici foamea, nici frigul, nici căldura, nici strigătele de groază şi aceasta, în principiu, avea să dureze o veşnicie, căci nu mai exista nici o instanţă care să-l controleze, cu excepţia Zeiţei Verzi ce se complăcea în
îmbrăţişarea lui. Aproape trei ani trecuseră de la plecarea lui cînd, pasămite, Zeiţei i se făcu milă de el, pentru că rTe-hu străbătuse deja în zig-zag o bună parte din Madhya Pradesh şi atunci o sfîrşi – şi nu din vina lui, de bună seamă – sub roţile unui automobil la Jabalpur şi-şi dădu sufletul pe loc. în clipa aceea, agregatul care purtase numele de Calul Alb începu să se desfacă în părţile sale componente: carnea i se întoarse în pamînt, sîngele – în apă, răsuflarea – în vînt, lumina din ochiul stîng – în Lună, lumina din ochiul drept – în Soare, mesajul cunoscut – în tărîmul murmurelor, Zeiţa Tara – în lumea ei de smarald, iar taina indicibilă – în cea mai misterioasă parte a acestui colţ de univers, acolo unde lucrurile disparate dobîndesc un înţeles prea complex spre a putea fi definit, prea subtil ca să devină limbaj. „

( Ioan Petru CulianuAlergatorul tibetan – din ultimul sau volum – Pergamentul diafan )

„Pergamentul diafan” a revenit acum cateva zile pe biroul meu, dupa foarte, foarte multi ani. Ca si cum mi-ar fi cerut sa-l recitesc; nu am rezistat impulsului. Nu pot incheia acest post  fara un alt fragment, ce-mi pare potrivit, completare la „Profesorul si sirena” . Ce se intampla, de ce avem nevoie de re-lectura? Oare nimic nu mai e stabil ? Voi prelua o remarca ce m-a izbit astazi, de la o foarte, foarte tanara si isteata prietena a mea : „oricum am aranja piesele acestui puzzle, inevitabil aceleasi, imaginea reflectata este intotdeauna diferita”. Unele texte sunt ca niste calatorii ce se implinesc si  au confirmari  doar inlauntrul fiintei.

sem-ioan3 Miss Emeralds era, fără putinţă de tăgadă, o intelectuală pasionată cum puţine se pot vedea. Dar nu asta ne subjugase la ea, ci iubirea, pe care, fără de ştirea ei, o degaja – şi atît de mare-i era inocenţa în această privinţă, încît puterea acelei emanaţii era înzecită. Ted L. mi-a mărturisit că singura dată cînd fusese în stare să rostească o răutate la adresa Alogenei se simţise atît de vinovat, încît îl cuprinsese în mod serios nevoia de a-şi tăia o mînă sau măcar un deget. O asocia nu doar cu toate făpturile feminine, închipuite sau reale, ce-i impuseseră vreodată dragostea şi respectul, ci – şi asta traducea perfect şi propriile-mi sentimente faţă de ea – şi cu tot ceea ce pe lume e pus în taină sub oblăduirea noastră, ca fiind plăpînd şi gingaş. Noaptea mă cufundam în lungi meditaţii despre Mekor I Hayyim care n-aveau, cred, nimic erotic. Eram obsedat de ideea că o mai văzusem deja undeva, într-o ipostază supraomenească, iar starea mea de spirit faţă de ea era una religioasă. Pentru mine, om de la munte bîntuit de pasiuni, ea era precum  amurgul într-un codru de brazi, taină încremenită, neţărmurită, precedînd întunericul şi frigul. Glasurile se estompează, vîntul I se opreşte. Ochiul şopîrlei se dilată, orb. Căldura retrăgîndu-se din piatră. Umbrele înălbăstrindu-se. Toate păsările de pradă îşi  acordează sttigătele, se apropie panica. Punct de ruptură. Imaginează-ţi asta, fără înainte, fără după. Veşnic amurg într-un codru de brazi. Sîngele care o ia în răspăr, ochii privind înlăuntru, urechile care ţiuie nişte semnale, mîinile care mîngîie blana unui animal neînchipuit de gingaş. Acolo e ea, covîrşindu-te, străluminată şi blîndă. Inima ţi se strînge, buzele ţi se  întredeschid. Dacă atîta frumuseţe nu te striveşte, e din pricină că nu există nici înainte, nici după.

Am priceput pe-ncetul că Mekor Hayyim nu făcea parte din speţa noastră: era o zeiţă. Era ca zorii deasupra unui lac : tu scufundat, începeai deodată să vezi. Era ceea ce împinge iepurele să scape de vulpe şi de puşcă. Sălăşuia în inima şi în pasul fugarului. Se afla în toate antenele ce vibrează. Aceste imagini nu erau doar poetice. Zeiţa se putea defini ca Frumuseţe, dar cum să defineşti Frumuseţea? Putea fi definită ca Bucurie, dar cum să defineşti Bucuria? Sau Frumuseţea şi Bucuria dimpreună? Teologia Zeiţei nu era nici pozitivă, nici negativă: era aluzivă. O teologie aluzivă e făcută pentru un obiect care se derobează, precum Zeiţa însăşi. A spune că ea este ceva, un anumit lucru, înseamnă să calci regula teologiei aluzive; a spune că se derobează înseamnă a spune că se află dincolo de orice descriere. Ea este expresie. Orice ar face, e Graţie, Frumuseţe şi Bucurie. O teologie pozitivă i-ar deduce de aici atributele. O teologie aluzivă, care este mult mai apropiată de adevăr, ar spune pur şi simplu că acestea sînt nişte însuşiri expresive ce nu există în afara Zeiţei. Fără Zeiţă, întreaga realitate ar fi spectrală, de la cel mai umil fir de iarbă şi pînă la oameni, clădiri şi vehicule. Totul ar fi învăluit pentru totdeauna într-o ceaţă deasă. Zeiţa nu e sînge sau culoare; ea nu-i decît adierea invizibilă care risipeşte ceaţa. La asta şi slujeşte, de altfel, ceaţa: fără ea, Zeiţa n-ar fi în stare să dezvăluie că lucrurile pot fi şi altfel decît spectrale. De aceea, se spune, e şi bine să suferi, căci altminteri Zeiţa n-ar putea arăta că există o limită a suferinţei. De aceea, se pare, şi Răul există, Răul fiind perspectiva spectrală, suferinţa şi multe alte lucruri de care Zeiţa are nevoie spre a se manifesta. Căci fără de Rău, Zeiţa ar fi diferită sau n-ar mai fi. Dar, iarăşi, cine oare ar putea preciza ce înseamnă „diferită”, de vreme ce nimeni n-ar putea spune ce anume este Ea în realitate? Ceaţă şi adiere sînt numai nişte metafore. „

„Nu ştiu dacă nu cumva toată lumea urzise o conspiraţie tăcerii în jurul celei supranumite Miss Emeralds, de teamă să ni mă facă să sufăr. De atunci am renunţat s-o mai caut, căci am j fost şi încă mai sînt convins că era o Zeiţă ce nu-şi manifestase esenţa decît faţă de mine, după care fusese silită să se retragă într-o dimensiune inaccesibilă. O dată ce ai întîlnit, ai recunoscut şi iubit cu disperare o Zeiţă, nu mai poate fi vorba să te legi de vreo femeie. Ceea ce a înverzit sub pasul ei lin nu s-ar putea vreodată veşteji sau pierde. Am dus o viaţă cu totul castă, mai rău – lipsită de orice  ispită. Căci în fiecare noapte, vreme de mulţi ani, îi simţeam mîinile delicate şi reci atingîndu-mi fruntea şi mirosul de briză înfăşurîndu-mă ca un voal şi sarea de mare pătrunzîndu-mi în gură şi în nări şi rîsu-i cristalin izbucnind ca un izvor dătător de viaţă pe o pajişte fericită şi multicoloră. Mă întreb doar de ce s-a manifestat în viaţa mea atît de timpuriu, eliberîndu-mă de orice dorinţă, de orice sclavie – oare ! nu mi-a dat astfel o dovadă de dragoste mult mai mare decît ar fi fost posesia, fie şi a unei zeiţe ? Presimt că nu voi mai întîrzia prea mult s-o întîlnesc, iar mîngîierile ei dulci au acum ceva febril. îmi place să cred că e nerăbdătoare să mă revadă faţă către faţă, să mă ia de mînă şi să mă ducă pe acel tăpşan care înfloreşte sub pasu-i uşor şi pe care-l binecuvîntează cu mîna ridicată. Căci o viaţă e scurtă, dar o iubire credincioasă e lungă şi merită o răsplată pe care numai Zeiţa e în stare s-o acorde.”

( Ioan Petru CulianuMiss Emeralds – din ultimul sau volum – Pergamentul diafan )

Maister Eckhart

Motto « Daca omul gaseste satisfactie in Dumnezeu, inseamna ca Dumnezeu nu e Dumnezeu » ( Maister Eckhart)

eckhart

Nu are rost sa incep sa abordez un subiect daca interesul meu personal este doar tangential sau de eruditie. Ceva, aproape necunoscut, ma atrage spre unele personaje „disparute” ale istoriei. Nu plonjez insa in personaj ca model sau icoana. Nu voi explica de ce. Nu-mi voi explica de ce, din toate intalnirile cu gandirea lui Eckhart am selectionat doar randurile ce vor urma. De fapt, acum inca, nu stiu exact ce o sa urmeze sa scriu, nu stiu spre ce concluzie se va indrepta articolul. Plec de la premiza ca Eckhart e putin cunoscut cititorilor de acasa. Nu incep scolareste cu cine stie ce ipoteza de cercetare. In viata mea de toate zilele nu procedez astfel, de ce as proceda acum altfel, de ce m-as „deforma asa deodata :-).

Nu pot adopta stilul sfatos al simpaticilor Liiceanu sau Plesu, straduindu-se sa fie sobri si temeinici, etalandu-si fel de fel de dexteritati speculative. Eu nu am unelte adecvate. (sau poate ca da!) Nu voi cauta MEREU sa ma clarific cautand Autoritati, sa vin catre ele cu intrebari stupide pentru a primi raspunsuri exersate. ( Nu cautati la mine marca „cultural studies”, cu parere de rau veti fi dezamagiti. Nu va incurajati insa, prin aceasta, ignoranta! „de sui ipsius et multorum ignorantia”, dupa zisa lui Petrarca. Priviti-ma ca un impostor in cultura, e fara importanta eticheta asta … asa puteti continua sa ma cititi. Unii vor citi si vor lua de „bune” ideile articolului. Sper sa fie circumspecti, cu stradania asta nebuloasa. Privirea mea nu e lipsita de oarecare romantism, pe care l-as putea apara, daca vreau, si cu argumente savante. – randurile astea puteau lipsi de aici, erau mai potrivite la jurnal).

Cum am auzit prima data de Eckhart? In timpul unei plimbari prin padurea albastra cu prietenul meu de la raspantii, recomandandu-mi pe Heidegger, acesta imi strecoara : „- Incepe mai bine cu Eckhart”. Nu luam niciodata orice sugestie ca tinta imediata de realizat. Erau tare placute plimbarile acelea! Ar trebui poate sa le reinnoim.

eckhart-1-in-principioIntr-o zi deci, o multime de informatii incep sa ma asalteze, despre … Maitre Eckhart, trezindu-mi curiozitatea. Gasesc data sa de nastere , in anul 1260 si o trimitere la Apocalipsa 12 vers. .5 si 6., legata probabil de cele 42 de generatii de 30 de ani ce au precedat pe Iisus (Ev. Matei), apoi ceva despre profetiile lui Ioachim de Flore (1202) privind era ordinelor monastice.

5. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui,

6. Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile. (1260)

Nu voi incuraja niciodata speculatiile. Eckhart nu e o opera, sau o legenda ! Viata e o capcana a timpului ce ne obliga « sa rasarim». Cand studiem pe cineva nu ne multumim cu urmele pasilor sau a penitei sale. Fiinta aceea, cu nume « Eckhart », sau alt nume, este, in esenta, inca in noi.

“ Noi suntem un Fiu unic pe care Tatal l-a nascut etern din tenebrele ascunse ale eternitatii impenetrabile, traind interior in primul principiu al puritatii primare care este plenitudinea intregii puritati. Acolo, din eternitate eram in repaos si somnolenta, in constiinta ascunsa a Tatalui etern, in interioritatea sa inexprimata.” ( Predica 22 germana).

Se spune despre Eckhart ca a practicat in primul rand „Discretio”, si cum nu a avut sansa unui biograf precum Thomas d’Aquino sau altii, adevarata sa experienta in cunoastere, sau cea spirituala ramane greu de cunoscut. Dificil de cunoscut ar fi fost si daca cineva era langa el! 🙂 Nu am inteles impulsul nostru firesc de a hiperboliza oamenii ce ne par, si sunt, exemplari. Ce am putea cere de la un personaj exemplar?

Intr-un dialog apocrif „Das ist Swester Katrei”, il descoperim pe Eckhart lasandu-se invatat de ucenica. Tipul acesta de paradox m-a fascinat intotdeauna. (vezi postarea aici.)

« – Maestre. calea aceasta este cea mai scurta?

– Nu. Dar tot ce ti-am cerut trebuie cu necesitate facut. Roaga-te pana vei avea in viata ta ceea ce eu ti-am recomandat. Roaga-te sa fii eliberata de toate defectele si revina sa ma vezi. Priveste-ma. Nu sunt decat o creatura. Atat timp cat o creatura poate sa-ti dea sau sa-ti ia ceva nu esti inca in adevar. »

A fost Eckhart mistic in sens de “cognitio Dei experimentalis”?

Probabil ca nu vom sti niciodata, citindu-l acum cu ochelarii nostrii moderni. Cert este ca nu a recurs la mistica « gradualistica », si o intreaga traditie de experienta unitiva i se revendica(Suso,Tauler). O marturisire voalata a sa, in afara de practica puritatii (« lauterkeit »), o gasim in « Cartea consolarii divine » : « Cel ce fara multe ganduri, fara tot felul de reprezentari si imagini, recunoaste interior ceea ce nici o privire exerioara nu a putut aduce in el, stie ca aceste lucruri sunt adevarate. Dar cel ce nu stie nimic, rade si se amuza de mine. »

Ce ne propune? Poate ca nu am inteles bine, o metafizica de experimentat, de realizat in interior? Dar cu o conditie : orice raportare la Dumnezeu, e pentru Eckhart, departare.

Daca privim cu atentie doar « Granum Sinapsis », considerat de specialisti ca fiind scris de Eckhart insusi vom recunoaste influienta atat de greu identificatului Dionisie pseudo-Areopagitul, parinte al misticii occidentale (identificat poate ca patriarh al Antiohiei intre 471-485) si incercarea sa de reconciliere a crestinismului cu neo-platonismul (Plotin †290, Porphyr †303, Proclus †485) (« Sa fii divin inseamna sa nasti pe Dumnezeu in sine », trecut prin Erigena – « De mystica theologia » (860) spre Universitatea din Paris, sub forma « Corpus Dionysiacum ». O interesanta influienta a fost detectata de specialisti, prin apropierea cu contemporana sa stranie, Margueritte Porete ( « Oglinda sufletelor simple »), ca un ecou al sau feminin, ce nu-si cenzureaza insa extazele, arsa pe rug la cateva zile dupa templieri, in iunie 1310. Cu cat scrierile « emotionale », sau mistice erau mai cunoscute, cu atat pericolul inchizitiei era mai mare.

Din Granum Sinapsus :

granumplaca

VII.

O sele min

genk uz, got in

sink al min icht

in gotis nicht

sink in di grunde loze vent

vli ich von dir,

du komst zu mir

vorlis ich mich

so vind ich dich,

O ! uberweseliches Gut.

O sufletul meugranum1000

Iesi, Dumnezeu sa intre !

Sa se topeasca toata fiinta mea

In Neantul divin

In acest fluviu fara fund

Daca fug de tine

Tu vii la mine

Daca ma pierd

Atunci Te gasesc

O , Bine ce transcende fiinta !

Voi incerca sa evit referintele pe care curiosii le pot gasi usor in wikipedia.

:-)Uneori Eckhart este considerat o referinta in materie de dialog religios contemporan: crestini, budisti, iudei, musulmani, filosofi, atei il partajeaza ( sa ne amintim de compatriotul nostru controversat, Cioran : „ce nevoie am sa cred in Dumnezeu caci apreciez pe Eckhart si fara asta”). Rudolph Otto l-a comparat cu Shankara (788-820), figura a hinduismului vedic, Daisetz Taitaro Suzuki, in « Misticism, crestinism si budism » (1957) afirma ca a descoperit concordante intre Maitre Eckhart si budism, si ceea ce ii separa e doar terminologia, Arthur Schopenhauer afirma « Buddha, Eckhart si cu mine, profesam in ceea ce e esential acelasi lucru », cercetatori au pus in evidenta legaturi cu ganditori islamici, Averroès (1126-1198), influienta iudaismului este constatata prin Maïmonide (1135-1204). Doctrinele ontologice ale fiintei au atras pe Baader, Husserl, Hegel, Heidegger. Chiar Descartes il « plagiaza » aplicand omului celebra si cunoscuta vocabula « Cogito ergo sum » , pe care Eckhart o atribuia lui Dumnezeu. 🙂

Si totusi …

Atingem repede erezia chiar daca ne hranim doar cu lectura si concepte.

pape_avignon_jean22Pana la urma voi alege sa va prezint nu « Opus Tripartitum » si nici « Paradisus anime intelligentis » (exista 2 manuscrisele gemene, unul la Oxford, celalalt la Hamburg) ci condamnarea lui Eckhart, prin bula papala lansata in 27 martie 1329« In agro dominico » (In campul Domnului), data de celebrul papa Ioan XXII (1245-1334), despre care se spune, printre multe altele, ca ar fi creat « rugaciunea lui Angelus » si a revigorat chemarea la biserica cu CLOPOTUL. 😉vieilles-cloches-2 (ce personaj! , obsedat de erezii, se credea vrajit de statuete de ceara – da bula « Super illius specula », cerea de la alchimisti sa-i fabrice aur pentru a finanta cruciade – da bula « spondent quas non exibent »!). In nici un caz Eckhart nu era un revolutionar, iar acuzatia sa de erezie poate fi considerata in timpurile noastre chiar un compliment. Cum s-a aparat? „Eu s-ar putea sa ma fi inselat, dar nu sunt un eretic, caci prima afirmatie vine din intelegere iar cea de-a doua din vointa.”. Mie personal nu mi-a placut atitudinea sa la proces, aceea de intelectual ranit, poate chiar orgolios, refuzand sa se apere impotriva incultilor, ignorantilor. In ciuda arhivelor vaticane, NIMENI nu va sti exact cum s-au petrecut lucrurile, deci nu-mi dau nici eu cu parerea.

Condamnarea lui Eckhart cuprindea deci 28 formulari (« prout verba sonant ») alese din comentariile sale la Vechiul Testament (Geneza, Exod, Proverbe), din Comentariile la Evanghelia lui Ioan, din predici. De indata ce o opera contine o singura fraza ce putea fi incriminata, toata opera era eretica. Erau vizate deci aspecte cat mai variate, pentru a condamna totul. O fraza a bulei a ramas celebra : « a vrut sa stie mai mult decat ne convenea » « plura voluit sapere quam oportuit ».ordinul_lui_iisus_hristos

  1. Dumnezeu a creat lumea din momentul existentei Lui.
  2. Lumea exista din eternitate
  3. Indata ce Dumnezeu fu, Fiul fu de asemenea.
  4. In orice lucrare, chiar rea, se manifesta Gloria lui Dumnezeu.
  5. Cel ce injura pe aproapele lauda totusi pe Dumnezeu.
  6. Chiar cel ce blestema pe Dumnezeu, lauda pe Dumnezeu.
  7. Cel ce cere ceva sau altceva, cere rau, caci neaga pe Dumnezeu.
  8. Cei ce nu cauta nici bunuri, nici onoruri, nici confort, nici placere, nici utilitate, nici devotiune interioara, nici sfintenie, nici recompensa, ci, din contra, renunta la toate acestea, precum la tot ce le apartine, in acesti oameni Dumnezeu este laudat.
  9. M-am intrebat daca vreau sa primesc ceva de la Dumnezeu. Trebuie sa reflectez serios, caci acceptand ceva de la Dumnezeu, as fi sub El, inferior, ca un servitor, un sclav, iar El daruind ar fi ca un Stapan, si nu asa trebuie sa fie in viata eterna.
  10. Noi suntem in intregime transformati in Dumnezeu. Hristos ma face fiinta sa, nu doar o simpla asemanare. Nu exista distinctie.
  11. Tot ce Dumnezeu a dat, Fiul imi da in intregime, fara exceptie, uniune, sfintenie.
  12. Tot ce scriptura spune despre Hristos se verifica in omul bun si divin.
  13. Tot ce e propriu naturii divine este propriu omului just si divin, de aceea omul opereaza in aceeasi maniera ca Dumnezeu.
  14. Omul bun se conformeaza vointei lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu a dorit ca eu sa pacatuiesc, eu nu pot sa ma opun, si aceasta este adevarata penitenta.
  15. Daca omul a comis o mie de pacate de moarte si a fost iertat, el nu trebuie sa doreasca sa nu le fi comis.
  16. Dumnezeu nu dicteaza nici un act exterior.
  17. Actul exterior nu este nici bun, nici divin, nu Dumnezeu il produce.
  18. Sa purtam fructul nu al actelor exterioare, care ne fac buni, ci al actelor interioare care sunt facute de Tatal care exista in noi.
  19. Dumnezeu iubeste sufletele, nu opera exterioara.
  20. Omul bun este Fiul unic al lui Dumnezeu.
  21. Omul nobil este acel Fiu unic al lui Dumnezeu, nascut in eternitate.
  22. Tatal ma naste ca Fiu, acelasi si Unicul. Tot ce Dumnezeu face este Unic. De aceea nu exista distinctie intre mine ca fiu si Fiul sau.
  23. Dumnezeu este Unul. Nu putem gasi in el multiplicitate. Cel ce vede dualitate, distinctie, nu il vede pe Dumnezeu, caci el este Unul, in afara numarului. Nu putem concepe nici o distinctie in Dumnezeu.
  24. Orice diferentiere este straina lui Dumnezeu in natura si in persoana. Proba e aceea ca Natura este una si fiecare persoana e una.
  25. Cel ce iubeste pe Dumnezeu mai mult decat pe aproapele iubeste bine, dar nu inca perfect.
  26. Toate creaturile sunt un neant pur, nu ca sunt nimic, ci doar ca sunt un neant pur.
  27. Exista in suflet ceva increat si inaccesibil, intelectul.
  28. Dumnezeu nu este nici bun, nici cel mai bun ; cand zic de Dumnezeu ca este bun vorbesc tot atat de rau ca atunci cand numesc negru ceea ce este alb.

Dansul dervisilor rotitori

Un capriciu al lui Ioan Usca s-a potrivit unui gand al meu de a scrie despre auditie si dans. Samâ’ ( in araba: سماع, sema in turca ) inseamna auditie , dar si concert mistic, fiind legat de dansul dervisilor rotitori ( „derves” se traduce sarac, cersetor in persana).

Din dansul dervisilor rotitori ne multumim sa sesizam adesea doar aspectul anecdotic, fara sa incercam sa-l atasam unui sistem global de reprezentare. Ne multumim cu descifrarea catorva simboluri. De fapt, cel considerat initiatorul acestei traditii Mawlana Jalal al-Din Muhammad Rumi (1207-1273)  (da, arabii au niste nume extrem de lungi!) , poet mistic persan se daruia pur si simplu pasiunii dansului, fara a-l codifica in vre-un fel. Se spune ca Rumi dansa 7 zile si 7 nopti ( ce anduranta!!!,   in mitologiile populare o zi si o noapte devin usor 3 zile si 3 nopti si apoi 7 zile si 7 nopti). Contrar a ceea ce se teoretizeaza astazi si anume ca poezia mistica, cantata si accentuata de dans in acea senzatie de uitare de sine, te extinde spre divinitate, pentru Rumi inspiratia poetica aparea in timpul dansului. Acesta se atasa cu un brat de o coloana, se rotea in jurul ei si dicta versuri. Ritmul dansului dadea ritm versurilor.

„Bia bia delbār-e  man delbār-e man darā darā
dar kār-e man dar kār-e man
ti’i to’i golzār-e man golzār-e man
begu begu asrar-e man asrar-e man
bia bia darvish-e man darvish-e man , maro
maro az pish-e man az pish-e man.”

„Vino, vino, inima mea , inima mea
intra in dans , intra in dans
Esti tu, esti tu , rozariul meu, rozariul meu
Spune-mi tu, spune-mi tu, secretele mele, secretele mele
vino, vino, dervisul meu, dervisul meu
nu te duce, nu te duce, dupa mine, dupa mine. ”

( Sper ca „X” imi va corecta erorile de traductie din persana.)

Spunea Rumi : „castiga mai intai capacitatea lui sama apoi daruieste-te dansului”. Unii din discipolii sai se prabuseau cateodata morti.Apar fel de fel de fenomene imputabile lui „baraka”  – un fel de vibratie spirituala ce provoaca stari emotionale intense celor receptivi. La inceput a fost deci doar emotie, mai apoi a devenit ritual.  Codificarea ceremoniala intervine foarte tarziu ( se cunosc interpretari mistice in sec.XVI), adeptii sunt educati, sunt disciplinati, sunt alungate si interzise manifestarile dezordonate si imprevizibile. Se vede in clip, inainte de intra in dans, lasi sa cada mantoul negru si ramai in vestmant alb. Te rotesti usor in jurul tau cu mana dreapta ridicata catre cer si cea stanga catre sol. Rumi facea analogie intre miscarea circulara si simbolul sufletelor ratacitoare pe la periferia existentei care trebuie sa invete de la miscarea astrelor ceresti „O cer care te rotesti deasupra capului nostru, pentru iubirea soarelui, tu ai aceeasi ocupatie cu mine”. Am invatat asta de la miscarea astrelor ceresti, ma rotesc pentru a ma unifica, rotindu-ma in fiecare directie il vad pe Dumnezeu. Cu piciorul ridicat si coborat zdrobesc tot ce nu e Dumnezeu. Bat din palme bucuros de unirea cu cel adorat.

„Danseaza pana iti vei sfarama ego-ul
smulge radacinile dorintei tale
unii danseaza in piata publica
dar oamenii veritabili danseaza in propriul sange
eliberati de stransoarea sinelui bat din palme
danseaza si sar peste propriile imperfectiuni
muzicantii bat in tamburul interior
si cu agilitate, tulbura oceanele
tu nu vezi , dar ei percep frunzele arborilor paradisului
tu nu simti freamatul frunzelor astea
tu ai nevoie de urechea inimii, nu de corp.”

Inainte de Rumi, un alt mistic persan Ruzbehan (1128-1209) scrie in „Resalat al-Qods” despre sama: „in sama sunt o suta de mii de minunari si prin una singura putem parcurge mii de ani de gnoza mistica, ceea ce nici o cantare nu o poate face”. Sama e auditie dincolo de prezenta, e vertij (dehesht)  si beatitudine (walah), e perplexitate pe perplexitate (hayrat). Putem merge si mai departe, al-Ghazâlî (1058-1111) prevenea  „e mai bine sa-ti eliberezi pasiuni prin sama decat sa faci pacate capitale”, iar HALLÂJ ( 857- 922) avertiza ca prin sama ne expunem – „cand nu-l intelegem e ca si cum ne-am ucide cu propriile maini”.  Pentru a sublinia forta auditiei („Sa auzi e sa intelegi„) e adesea citat Aristotel care e cumva redescoperit in sec.XIII, in „Parva naturalia” ( cuprinzand „Peri aisthēseōs”, „Peri mnēmēs kai anamnēseōs”, „Peri hypnou kai egrēgorseōs”, „Peri tēs kath hypnon mantikēs”, „Peri makrobiotētos kai brachybiotētos”,”Peri neotētos kai gērōs”,”Peri zōēs kai thanatou” si „Peri anapnoēs”) acesta enunta: „orbii sunt mai inteligenti decat surzii”.  Gasim la Sf. Vasile cel Mare (330-379) „ce poate fi mai mare fericire decat sa imiti pe pamant dansul ingerilor”, la Sf. Ioan Chrysostom (347-407) „Dumnezeu ne-a dat picioare nu pentru a le utiliza rusinos ci pentru a dansa cu ingerii”. Auditia inimii inseamna intelegerea semnelor divine in orice creatura, e abandon a ceea ce atinge doar urechea exterioara. Buclele rotitorilor evoca un limbaj hermeneutic care, in dans, are doar o aparenta profana. Modernul contaminat cu fel de discipline contestabile il poate confunda usor cu o „transa cinetica” sau cu tehnicile „creierelor blocate”.

Ca in dans viata noastra va continua sa-si traseze curbele. Oare abia cand vom parasi punctul acestui orizont vom avea poate prilejul sa o intelegem, sa o elucidam?

In final, o simbioza de flamengo si muzica si dans sufi pentru cei ce au rabdare pana in finalul clipului:

Gardianul portii strâmte

poarta_stramtaMotto:

„Greşeşte
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte.“

(Divina Comedie – Dante)

Circula destule parabole despre sentinela, gardieni, paznici ai portii, fara sa le banuim „originea literara”.  Nu voi avea timp sa scriu foarte mult astazi, ce mi-as fi dorit, ar fi sa completeze cititorii scurta mea lista de exemple.  Eu am adaugat la legenda din final , textele din „Procesul” (1925) lui Kafka, „Calatoria pelerinului” (1678 ) de Bunyan si „Purgatoriul” (1321)  lui  Dante .  Daca nu ne-am intalnit inca cu aceste parabole, macar in vise astfel de imagini ne-au aparut. Da! probabil ca irealul nostru e mai usor de vizitat. Paznicul monstruos e intalnit undeva, la o poarta, un loc de hotar, al limitei noastre.  Unii se impietresc privind gardianul infiorator, se opresc acolo in fata portii si asteapta, si asteapta.  Pe indecisi ii gaseste moartea la intrare. Paznicul ce pare mut dar fioros,  pleaca odata cu ei. Cand nu mai e nimic de pierdut, abia atunci, cu o scanteiere de curaj, intreaba gardianul: Dar ce-i dincolo de poarta? Si monstruosul gardian va zice … ” Pai nu stiu? ca era Poarta ta!”.  Daca tot le revine curajul, mai supraliciteza o intrebare: Si de ce stateai asa fioros aici? – „Asa sunt eu ! multi imi zic ca sunt de decor ! si de intimidare !” 😉 . Dincolo de poarta e mai intotdeauna un loc minunat, se poate insa sa fie si infernul.

Opusul acestei atitudini e in „Pilgrim’s progress”,  la poarta unui castel pazit de cavaleri inarmati, cu spada si fiorosi, o mare multime de pretendenti speriati la intrare, iar gardianul are o simpla carte si asteapta mai retras sa scrie numele celor temerari.  Un curajos, se apropie de el, zice: Noteaza numele meu!, trage sabia si se arunca asupra cavalerilor, primeste rani si-si croieste drum prin mijlocul lor, razbate.

Voi lasa textele sa vorbeasca de la sine…

__________________________________________________________________________________

1) Gardianul lui Dante (1231)

michelino_danteandhispoem

văzui că-i poartă, şi că stau supt ea
trei scări de trei colori deosebite
şi-având portar ce mut încă stătea.

şi, tot mai larg privirile-mi ţintiteindia-temple-guardian
pe el, văzui că şade-n capul scării
c-un chip aşa că ele-mi fur’-orbite.

C-o spadă-n mâni, în felul apărării,
ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice,
c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.

— „Voi doi de jos, aşa-ncepu a zice,
ce vreţi şi cine-i cel ce v-a condus?
Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!“

— „Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus
venind, o doamnă, zise-al meu părinte,
de-această poartă chiar acum ne-a spus.“

— „Spre bine paşii ducă-vi-i nainte!
vorbi din nou acel gentil portar.
Păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte!“

Spre ele-am mers; şi prima ca de vargardian_japon
era din piatră lucie, curată
şi lins-aşa că mă reda cum par;

ca purpura, dar mai întunecată,
din piatr-,a doua, aspră şi bătrână,
şi-n lat şi-n lung în multe părţi crăpată;

şi-a treia apoi, a ambelor stăpână,
părea porfir cu-aşa coloare nouă
ca sângele ce-acum zvâcni din vână.

Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă
sta sfântul sol, şezând pe-un prag cum nu e
mai plin de licur clarul strop de rouă.

Văzând că buna vrere-a mea mă suie,
Virgil îmi dete-ndemn: — „Acum tu lui
smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie“.

La sfintele-i picioare m-aşternui,
cerându-i mila porţilor deschise,
ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.guardian-dvarapala

El şapte „P“ pe frunte-atunci îmi scrise
cu-al săbii vârf şi-apoi :— „Pe dealul sfânt
tu vezi de-nchide-aceste răni“, îmi zise.

Culoare de cenuşe,-ori de pământ
ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă;
şi două chei a scos de sub veşmânt,

de-argint şi de-aur, dând ca să deschidă
cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel
şi-aşa-mpăcat-a inima-mi avidă.

— „Când una dintre chei, ne zise el,
o lesne-umblare-n broasca porţii-o neagă,
rămâne-atunci închis acest tunel.

Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă
ştiinţă şi-artă a celui ce-o-nvârteşte,
fiindcă nodul numai ea-l dezleagă.

Când Petru mi le-a dat, a zis: „Greşeşteguardian-anubis_standing
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte.“

şi-mpinse-acele uşi, când loc ne dară.
—„Intraţi, ne-a zis, ci-aveţi de grijă bine.
că,-n urmă-ţi de te uiţi, te-ntorci afară.“

şi, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine
acele două-aripi la poarta sacră,
de fier, şi tari, şi-adânc de vuiet pline,

nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră
n-a fost aşa, văzând cum îi dispare
Metell’ cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.

Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare
şi parc-a fost Te Deum ce-au cântat
şi-un dulce glas s-amesteca-n cântare.

şi, ce-auzeam, în mine-a deşteptat
o stare-aşa precum ţi-e sâmţământul
când voci şi-organe cânt-amestecat

şi-acum auzi, şi-acum n-auzi cuvântul.

( Divina Comedie, Purgatoriul , Cantul IX – Dante 1265 -1321 –in traducerea lui George Cosbuc)


2) „Gardianul lui Kafka”

don_quijote—  Eşti foarte bun cu mine, spuse K.
Mergeau de colo-colo, unul lîngă altul, prin bezna navei.
—  Tu eşti o excepţie printre oamenii justiţiei. Am intai multă încredere în tine decît în oricare dintre ei, deşi cunosc atîţia. Cu tine, pot vorbi deschis.
—  Nu te amăgi, spuse preotul.
—  în ce privinţă m-aş putea amăgi ? întrebă K.
—  Te amăgeşti în privinţa justiţiei, spuse preotul; iar în privinţa aceasta Scripturile care preced Legea spun: un paz­nic al porţii stă dinaintea Legii; la paznicul acesta vine un om de la ţară, să-i ceară îngăduinţa de-a pătrunde înăuntru. Dar paznicul îi spune că nu poate să-l lase să intre în clipa aceea. Omul chibzuieşte şi întreabă dacă i se va îngădui să intre mai tîrziu. „S-ar putea — spune paznicul — dar nu acum.” Paznicul se dă la o parte din faţa porţii, deschisă ca totdeauna, iar omul se apleacă şi priveşte înăuntru. Paznicul vede ce face, rîde şi-i spune: „Dacă ţii atîta, intră, cu toată opreliştea mea. Dar să nu uiţi că eu sunt puternic. Şi cu toate astea, nu sînt decît ultimul dintre paznici. La uşa fiecărei încăperi ai să găseşti paznici din ce în ce mai puternici; începînd de la al treilea, nici eu nu mai sînt destul de tare ca să le pot suporta privirea.” Omul nu se aşteptase la asemenea stavilă, se gîndise că Legea trebuia să fie îngăduită tuturor, întotdeauna, dar acum, cătînd mai bine la paznicul porţii, la haina lui de blană, la nasul lui ascuţit, la barba lui neagră, rară şi lungă, ca de tătar, se hotărăşte să aştepte totuşi pînă cînd i se va da voie să intre. Paznicul îi dă un scăunel şi-i îngăduie să se aşeze lîngă poartă. Omul rămîne acolo, ani îndelungaţi. Şi face tot mai multe încercări ca să capete îngăduinţa de a intra, şi-l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui. Paznicul îl supune uneori la mici interogatorii, îl întreabă despre satul lui şi despre multe altele, dar toate nu sînt decît întrebări indiferente, aşa cum pun domnii cei mari, iar la sfîrşit îi spune mereu, invariabil, că nu-l poate lăsa să intre. Omul, care şi-a luat din belşug tot felul de provizii pentru călătoria lui, foloseşte tot, oricît de preţios ar fi, ca să-l mituiască pe paznic. Şi paznicul porţii ia tot, dar spunîndu-i: „Iau numai ca să nu te poţi tu gîndi că ai neglijat ceva”. Şi-n decursul anilor acelora îndelungaţi, omul nu încetează o clipă să-l observe pe paznic. Şi-i uită pe ceilalţi paznici, şi i se pare că primul este singurul care-l împiedică să pătrundă în Lege. Şi-n primii ani blesteamă cu glas tare cruzimea soartei; iar mai tîrziu, cînd îmbătrîneşte, mormăie doar. Şi cade în mintea copilăriei; iar fiindcă în lungul ani­lor l-a cercetat atît pe paznic încît îi cunoştea şi puricii din blană, îi roagă pînă şi pe purici să-l ajute ca să-l înduplece pe paznic. Pînă la urmă, vederea îi slăbeşte şi el nu mai ştie dacă se întunecă în preajmă cu adevărat sau dacă îl înşală ochii, par atunci desluşeşte în beznă licărirea unei lumini care răzbate prin porţile Legii. De-acum, nu mai are mult de trăit. Iar înainte de-a muri, toate i se îmbulzesc în creier ca să-l silească să pună o întrebare pe care n-a mai pus-o încă niciodată paznicului. Şi, nemaiputînd să-şi ridice trupul înţe­penit, îi face semn paznicului să se apropie. Iar paznicul porţii se vede silit să se aplece foarte tare spre el, căci acum statura lui şi a omului sînt foarte deosebite. „Ce mai vrei să ştii ? îl întreabă paznicul porţii; tare mai eşti nesăţios!” „Dacă toţi oamenii caută să cunoască Legea, spune omul, cum se face că de-atîta amar de vreme nimeni în afară de mine nu ţi-a mai cerut să intre ?” Paznicul porţii vede că omul e la capătul zilelor şi vrînd ca vocea să mai ajungă pînă la timpanul mort, îi urlă în ureche: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, şi o încui.”
—  Deci, paznicul porţii l-a înşelat pe om, spuse imediat K., pe care povestea îl interesase extrem de mult.
—  Nu te grăbi să judeci, spuse preotul, şi nici nu-ţi însuşi păreri străine, fără să cugeti asupra lor. Ţi-am spus povestea după textul Scripturii. Acolo, nu se pomeneşte ni­mic despre înşelăciune.
—  Dar e clar, spuse K., şi prima ta tălmăcire era cît se poate de exactă. Paznicul n-a vorbit decît atunci cînd nu-i mai putea ajuta omului.
—  Paznicul porţii nu fusese pînă atunci întrebat, spuse preotul; gîndeşte-te că era doar un simplu paznic şi că şi-a făcut întreaga datorie.
—  De ce crezi că şi-a făcut întreaga datorie ? întrebă K. •Nu şi-a făcut-o deloc. O fi fost poate datoria lui să-i alunge pe străini, dar pe omul acesta, căruia îi era hărăzită poarta, trebuia să-l lase să intre.
— Tu nu respecţi îndeajuns Scriptura şi schimbi poves­tea, spuse preotul. în ceea ce priveşte intrarea, povestea conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii, una la început, alta la sfîrşit. Prima spune că nu-l putea lăsa pe om să intre în momentul acela, iar cealaltă: „Poarta asta este făcută numai pentru tine”. Dacă ar exista o contradicţie între aceste două lămuriri poate că ai avea dreptate, paznicul l-ar fi înşelat pe om. Dar nu există nici o contradicţie. Dim­potrivă, prima lămurire o anunţă chiar pe cea de-a doua. S-ar putea spune aproape că paznicul porţii îşi depăşea dato­ria, îngăduindu-i omului să întrezărească posibilitatea de-a intra mai tîrziu. La vremea aceea, datoria lui era doar să nu-l lase pe om înăuntru şi, de fapt, mulţi comentatori ai Scriptu­rii se miră că paznicul porţii a putut lăsa să-i scape o aseme­nea aluzie, căci părea să iubească exactitatea şi să-şi facă datoria cu străşnicie. Paznicul veghează ani şi ani fără să-şi părăsească postul şi nu încuie poarta decît la urmă de tot; e conştient de importanţa misiunii sale, căci spune: „Sînt pu­ternic”, şi-şi respectă superiorii căci spune: „Eu nu sînt decît ultimul dintre paznici”. Nu e flecar fiindcă nu pune, în de­cursul anilor, decît „întrebări indiferente” cum le defineşte textul Scripturii; şi nu se lasă mituit, fiindcă spune cînd primeşte daruri: „iau numai ca să nu te poţi tu gîndi că ai neglijat ceva”; paznicul porţii nu se lasă nici înduioşat, nici enervat cînd e vorba de îndeplinirea datoriei, pentru că despre om se spune: „Şi-l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui”; în sfîrşit, şi înfăţişarea lui arată un caracter pedant, nasul lui mare şi ascuţit, barba lungă, rară şi neagră, ca de tătar. Poate exista oare paznic mai credincios ? Dar caracterul lui mai are şi alte trăsături, extrem de favorabile pentru cel care cere să intre; iar trăsăturile acestea arată în orice caz că paznicul porţii şi-a depăşit datoria lăsînd să se întrevadă aluzia despre care  îţi vorbeam, cu privire la posibilităţile viitoare ale omului de a pătrunde în inima Legii. Nu s-ar putea tăgădui că paznicul porţii e oarecum nerod şi îngîmfat — ceea ce, într-o anumită măsură, e tot urmarea neroziei. Oricît de exacte i-ar fi spusele privind puterea lui şi a celorlalţi paznici, despre care el însuşi afirmă că nu ie-ar putea suporta privirea, oricît de exacte, zic, ar fi aceste cuvinte, tonul cu care le spune arată felul lui de-a vedea e umbrit de nerozie şi de îngîmfare. în legătură cu aceasta, comentatorii spun că „poţi să înţelegi un lucru şi totodată să te înşeli în privinţa lui”. în orice caz, te vezi nevoit să admiţi că oricît de slab s-ar manifesta îngîmfarea, nerozia, ele reduc eficacitatea păzirii porţii şi sînt lipsuri fn caracterul paznicului. La aceasta mai trebuie adăugat că paznicul porţii pare binevoitor din fire, că nu rămîne tot­deauna o persoană oficială. El glumeşte încă de la început, poftindu-l pe om să intre în ciuda opreliştii pe care o menţine; apoi, în loc să-l alunge, se spune că-i dă chiar un scăunel şi că-l lasă să se aşeze lîngă poartă. Răbdarea cu care îngăduie ani de zile stăruinţele omului îl arată milos din fire, ca şi micile interogatorii pe’care le începe, darurile pe care le acceptă şi generozitatea cu care îi permite omului să blesteme |l faţa lui cruzimea destinului pe care îl reprezintă acolo tocmai el, paznicul. Nu orice paznic ar fi procedat aşa. Iar la urmă, nu se apleacă el adînc spre om numai la un semn al acestuia, ca să-i dea posibilitatea să pună ultima întrebare ? In cuvintele lui nu există decît o uşoară urmă de enervare, atunci cînd spune: „Tare mai eşti nesăţios !” dar şi cuvintele acestea paznicul porţii le rosteşte atunci cînd ştie că totul s-a sfîrşit; unii merg mai departe şi spun că aceste cuvinte „Tare mai eşti nesăţios !” exprimă un fel de admiraţie amicală, din care n-ar lipsi, fireşte, o anumită bunăvoinţă îngăduitoare. In orice caz, figura paznicului porţii se conturează cu totul lltfel decît crezi tu.

—  Tu cunoşti povestea mai bine decît mine şi de mai multă vreme, spuse K.
Tăcură amîndoi o vreme, apoi K. întrebă: I — Crezi deci că omul n-a fost înşelat ?
—  Nu mă înţelege greşit, răspunse preotul. Eu mă mulţumesc doar să-ţi expun diversele păreri care există în privinţa aceasta. Nu da prea multă importanţă comentarii­lor. Scriptura e invariabilă şi comentariile nu sînt, adeseori, decît expresia deznădejdii comentatorilor. în cazul pe care-l discutăm, există chiar comentatori care susţin că paznicul porţii ar fi fost cel înşelat.
—  Comentatorii aceştia merg cam prea departe, spuse K. Şi cum argumentează ei ?
—  Afirmaţia lor, spuse preotul, se bizuie pe nerozia paznicului. Se spune că el nu cunoştea interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuia să-l facă întruna, în faţa porţii. Co­mentatorii socotesc drept puerilă părerea lui despre interior şi consideră că paznicul însuşi se teme de lucrurile cu care vrea să-l înspăimînte pe om; ba spun că se teme chiar mai mult decît omul, căci acesta nu cere decît să intre, chiar după ce i s-a vorbit despre cumpliţii paznici ai porţilor dinlăuntru pe cînd paznicul porţii de afară nu vrea să intre, sau cel puţin nu ni se vorbeşte despre o asemenea dorinţă. Alţii spun, ce-i drept, că el probabil a intrat, din moment ce-a fost primit în slujbă şi că numirea lui nu putea să se facă decît în interior. Dar li se poate răspunde, pe bună dreptate, că putea la fel de bine să fie numit din interior fără ca el să fi intrat vreodată şi că, oricum, n-ar fi putut să meargă prea departe, fiindcă nu putea suporta privirea celui de-al treilea paznic. De altfel, nu se spune nicăieri că în decursul numeroşilor ani cît a aştep­tat omul, paznicul porţii ar fi povestit vreodată ceva despre interiorul Legii, cu excepţia cuvintelor despre paznicii dinăuntru. Fireşte, s-ar putea să nu fi avut voie să vorbească, dar nici despre interdicţia aceasta nu ni se pomeneşte nimic. Se poate deci conchide că el nu cunoaşte nici înfăţişarea, nici semnificaţia interiorului şi că se înşală în privinţa lor. Dar se înşală şi în privinţa omului de la ţară, căci îi este inferior, fără să ştie. Că el îl tratează ca pe un inferior, se vede clar din numeroasele pasaje pe care ţi le mai aminteşti. Dar că în realitate îi este inferior, se vede la fel de clar din părerea pe care o exprim aici. Mai întîi, omul liber e superior celui constrîns. Iar omul care a venit, e într-adevăr liber, poate să se ducă unde îi place; numai poarta Legii îi este oprită, dar şi aceasta numai de-o singură persoană, de paznic. Dacă se aşază pe scăunel, lîngă poartă, şi rămîne acolo toată viaţa lui, face asta voluntar; povestea nu pomeneşte nicăieri că’ ar fi fost constrîns. Pe cîtă vreme paznicul porţii, dimpotrivă, e legat de postul său prin slujba pe care o are; el n-are dreptul să se îndepărteze în exterior şi, după cît se pare, nici să pătrundă în interior, chiar dacă ar vrea. Iar pe deasupra dacă, ce e drept, e în slujba Legii, n-o slujeşte decît în legătură cu poarta de afară; deci, efectiv numai pentru omul căruia îi e destinată poarta. Iată încă un motiv ca să vedem în el un subaltern. Şi e de presupus că ani întregi a făcut o muncă deşartă — o viaţă de om cum se zice — căci e spus că vine un om, prin urmare un bărbat în toată firea, ceea ce presupune că paznicul porţii a trebuit să aştepte multă vreme pînă să-şi îndeplinească slujba sau, mai precis, atît cît j-a plăcut omului care a venit cînd a vrut. Şi pînă şi sfîrşitul slujbei lui depinde de omul venit, căci ea nu încetează decît la sfîrşitul vieţii omului; iată deci că îi rămîne subordonat pînă la sflrşit. Iar textul accentuează clipă de clipă că pazni­cul porţii pare să ignore complet toate acestea. Comentatorii nu văd nimic de mirare în asta, căci paznicul porţii, după părerea lor, se înşală încă şi mai grav asupra unui ah punct, adică asupra propriei sale slujbe. într-adevăr, nu spune el oare, la sfîrşit: „Acum plec şi încui” ? Dar la început se spune că poarta Legii era deschisă ca totdeauna, şi-atunci, dacă e deschisă „totdeauna”, adică independent de durata vieţii omului căruia îi era hărăzită, nici paznicul însuşi n-o poate închide. în privinţa aceasta părerile se împart. Unii spun că paznicul, cînd declară că va închide poarta, nu vrea să dea decît un răspuns, alţii că vrea să-şi sublinieze îndatori­rea serviciului, alţii, în sfîrşit, că vrea să-i stîrnească omului o ultimă remuşcare, un ultim regret. Dar un mare număr de comentatori sînt de acord că el nu va putea să închidă poarta. Ei cred chiar că, la sfîrşit cel puţin, paznicul porţii îi rămîne inferior omului şi în ceea ce priveşte cunoaşterea, căci omul vede strălucirea care răzbate prin porţile Legii, pe cînd paznicul rămîne mereu cu spatele spre poartă, în calitatea lui de paznic, şi nu mărturiseşte prin nici un cuvînt că ar fi observat vreo schimbare.
— Toate aceste sînt bine justificate, spuse K  după ce urmărise unele pasaje din explicaţiile preotului, repetîndu-le oi jumătate glas. Toate acestea sînt bine justificate; acum Cred şi eu că paznicul e cel înşelat. Dar ele nu înlătură prima mea părere, care chiar coincide parţial cu cea dobîndită acum. într-adevăr, puţin importă dacă paznicul porţii vede clar sau nu. Eu spuneam că omul e înşelat. Dacă paznicul vede clar, ar putea exista anumite îndoieli; dar dacă paznicul e înşelat, atunci înşelarea lui se răsfrînge inevitabil şi asupra Omului. Atunci paznicul încetează de-a mai fi un înşelător, chiar pare atît de nerod, încît ar trebui alungat imediat din slujbă. Gîndeşte-te că dacă eroarea în care se află nu-i dău­nează lui cu nimic, în schimb ea e de-o mie de ori mai peri­culoasă pentru om.
—  Cu asta te loveşti de părerea contrarie, spuse preotul. Unii susţin că povestea nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic. Oricum ne-ar părea, el rămîne tot un slujitor al Legii, aparţine deci Legii şi e scos de sub judecata ome­nească. Şi în cazul acesta trebuie, de asemenea, să nu-l mai socoteşti inferior omului. Căci numai faptul că e legat prin slujba sa de-o poartă a Legii — fie ea una singură — îl aşaza incomparabil mai sus decît omul care trăieşte în lume, oricît de liber ar fi el. Omul abia vine la Lege, pe cîtă vreme pazni­cul se află mai demult acolo. El e pus în slujbă de Lege; a te îndoi de demnitatea paznicului înseamnă a te îndoi de Lege.
—  Eu nu sînt de acord cu părerea aceasta, spuse K. şi clătină din cap. Căci, dacă o accepţi, trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul. Şi mi-ai arătat tu însuţi, pe larg, motivele pentru care un asemenea lucru nu e posibil.
—  Nu, spuse preotul, nu trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul, e de ajuns să socoteşti că e necesar.
—  Jalnică părere, spuse K.; ea face din minciună o lege a lumii.
K. încheie astfel discuţia, dar fără să-şi spună şi ultima părere. Era prea obosit ca să poată adînci toate consecinţele poveştii, şi-apoi ea îi împingea mintea pe căi neobişnuite, îl îndemna spre locuri fantastice, mai potrivite pentru dis­cuţiile tribunalului decît pentru el. Povestea iniţială se de­formase, devenise de nerecunoscut, şi el nu dorea decît s-o uite; preotul îl suportă cu mult tact şi-i acceptă încheierea fără să spună un cuvînt, deşi nu se potrivea deloc cu propria lui părere.
Continuară cîteva clipe să se plimbe amîndoi, tăcuţi. K. se ţinea pas cu pas de preot, căci bezna îl împiedica să recu­noască drumul. Lămpiţa pe care o avea în mînă se stinsese de mult. O clipă K. văzu licărind, chiar în faţa lui, statuia de argint a unui sfînt care pieri imediat în întuneric. Ca să nu depindă cu totul de preot, K. îl întrebă :
—  Am ajuns cumva lîngă intrarea principală ?
—  Nu, spuse preotul, sîntem foarte departe de ea. Vrei să pleci de pe acum ?
Deşi în clipa aceea se gîndea la cu totul altceva, K. răspunse imediat:
— Sigur, trebuie să plec. Sînt procuristul unei bănci şi sînt aşteptat acolo; am venit doar ca să-i arăt catedrala unuia dintre clienţii noştri străini.
—  Bine, du-te’ atunci, spuse preotul şi-i întinse mîna.
—  Dar nu mă pot descurca singur în bezna aceasta, spuse K.
—  Caută să ajungi la peretele din stînga, spuse preotul, şi mergi de-a lungul lui, fără să-l părăseşti; ai să găseşti o ieşire.
Abia se depărtase preotul cu cîţiva paşi, cînd K. îi strigă cu glas tare:
—  Mai aşteaptă, te rog! I — Aştept, spuse preotul.
—  Nu mai doreşti nimic de la mine ? întrebă K.
—  Nu, spuse preotul.
—  Adineauri erai atît de binevoitor, spuse K. îmi expli­cai tot, şi acum mă laşi, de parcă nici nu ţi-ar păsa de mine.
—  Dar tu mi-ai spus că trebuie să pleci, răspunse preo­tul.
—  Sigur, spuse K., dar înţelege.
—  Mai întîi înţelege tu însuţi cine sînt eu, spuse preotul.

( Versiunea lunga , compilata de Max Brod in  „Procesul” , trebuie sa verific daca in traducerea lui Gellu Naum)

( exista un text scurt,  publicat in 1915 de Kafka insusi, nuvela „In fata legii”)

3) „Gardianul lui Bunyan”

pilgrim_gateSo, in process of time, Christian got up to the gate. Now, over the gate there was written, “Knock, and it shall be
opened unto you.” Matt. 7:7. He knocked, therefore, more than once or twice, saying,“May I now enter here? Will he withinOpen to sorry me, though I have beenAn undeserving rebel? Then shall I Not fail to sing his lasting praise on high.” At last there came a grave person to the gate, named Goodwill, who asked who was there, and whence he came, and what he would have.

[…]

I saw also, that the Interpreter took him again by the hand, and led him into a pleasant place, where was built a stately palace, beautiful to behold; at the sight of which Christian was greatly delighted. He saw also upon the top thereof certain persons walking, who were clothed all in gold. Then said Christian may we go in thither? Then the Interpreter took him, and led him up towards the door of the palace; and behold, at the door stood a great company of men, as desirous to go in, but durst not. There also sat a man at a little distance from the door, at a table-side, with a book and his inkhorn before him, to take the names of them that should enter therein; he saw also that in the doorway stood many men in armor to keep it, being resolved to do to the men that would enter, what hurt and mischief they could.
Now was Christian somewhat in amaze. At last, when every man started back for fear of the armed men, Christian saw a man of a very stout countenance come up to the man that sat there to write, saying, “Set down my name, sir;” the which when he had done, he saw the man draw his sword, and put a helmet on his head, and rush towards the door upon the armed men, who laid upon him with deadly force; but the man, not at all discouraged, fell to cutting and hacking most fiercely. So after he had received and given many wounds to those that attempted to keep him out, Matt. 11:12; Acts 14:22; he cut his way through them all, and pressed forward into the palace; at which there was a pleasant voice heard from those that were within, even of those that walked upon the top of the palace, saying, “Come in, come in, Eternal glory thou shalt win.”

aceeasi bucatica din Cap 2. in franceza :

„Ensuite l’Interprète prit le Chrétien par la main et le conduisit dans un lieu de plaisance où il y avait un palais magnifique et fort agréable à voir. Je vis aussi quelques personnes qui marchaient sur le faîte du palais, vêtues d’habillements d’or. Le Chrétien demanda à l’Interprète s’il lui serait permis aussi d’y entrer. Et je vis à cette porte une grande multitude de gens qui témoignaient, à leur contenance, en avoir un grand désir; mais ils n’osaient pas. Il y avait également un homme assis derrière une table placée un peu à côté de la porte, ayant devant lui une écritoire et un livre pour inscrire tous ceux qui devaient y entrer. Je vis encore que sur la porte il y avait plusieurs hommes armés, avec dessein de tuer ceux qui tenteraient de forcer le passage. Sur cela, le Chrétien parut tout consterné. Mais comme presque tous reculèrent par la crainte de ces gens armés, je vis un homme, qui paraissait d’une valeur extraordinaire, monter vers celui qui était assis à cette table, et lui dire: „Ecris mon nom”. Cela accompli, il ceignit une épée et mit un casque sur sa tête, se tourna droit vers la porte, en se jetant avec un courage intrépide sur les hommes armés, qui, de leur côté, le reçurent avec une fureur sans égale. Mais cet homme, sans perdre courage, fendit la foule de ses ennemis en frappant à droite et à gauche; de sorte qu’après avoir reçu plusieurs blessures, et après avoir, de son côté, blessé ses ennemis, il passa au milieu d’eux et pénétra jusque dans le palais. A l’instant on entendit un cantique qu’entonnèrent ceux qui se promenaient sur le faîte du palais, et dont voici les paroles.Courage! entrez dans ce palais de gloire!C’est ici les séjour de l’immortalité,Où vous allez jouir du fruit de la victoire Pendant toute l’éternité. Dès que cet homme fut entré, il fut vêtu d’un habit magnifique comme tous les autres. Et le Chrétien commença un peu à sourire, disant: – Il me semble que je pourrais dire sans me tromper, ce que cela signifie. Laisse-moi aller là-dedans.”

( un text clasic al literaturii engleze – „Pilgrim’s Progress” – 1678 – John Bunyan )

Imagini – gardieni ai templului in Japonia, India, Egipt, gravuri „Pilgrim’s progress” si „Dante con in mano la Divina Commedia” – Florenta – Domenico di Michelino