Amintiri – „La relatii” si „La catarg”

Cine trezeste memoria? Cine o retine in surdina? Exista in memoria mea cateva asocieri de cuvinte, cu o rezonanta aparte, au rezistat oricarei intruziuni,  oricarui soc, oricarei noi amprente. Ele definesc locuri, greu de identificat de oricine altcineva: „pe Troscot”,la Catarg„, „in Saraturi, „pe Holm„, „in Malduri„, „pe Ses„, „la Nucul lui Ursu„, „la Fantana haiducului Ratoi, „la Fabrica„, „la Canalut, „sus la Crama, „la Iaz, „la mos Costache„.  Sunt cuvintele unei mitologii locale ale unei generatii de pusti,  ce stau bine alaturi de numele acestui blog „Gabi a lu’ Ursu” de pe deal.

Cum sa va arat ce sentimente „reinvie” toate aceste simple cuvinte? Nici „betia” deliranta, „jucata” , intelectuala, nu ma va putea vreodata deconecta de trecutul meu. Acolo sunt inca fixate intalnirile mele cu fericirea. De fiecare data imi spuneam ca nu pot exista fericiri mai mari, si ma inselam. Probabil ca luna aceasta de iarna, e perioada anului in care sunt legat intr-adevar de cele mai multe amintiri. De  mai bine de 10 ani nu am mai fost in Romania, in decembrie,  pentru a retrai si regasi aceste sentimente. Candva , un  impecabil, un mister m-a vizitat , si eu descopar abia acum asta ! Cum as fi putut descoperi atunci ?  Aveam pe atunci un entuziasm plin, dat de ganduri simple si solide, de care ma tem acum. Nu aveam timp de „analize”, de „sinteze”, eram prea ocupat sa traiesc clipele. Si descopar ca aceste sentimente, nu sunt tulburatoare, nu-mi distrug inima aruncand-o de colo colo, nu-mi dezvolta o „nebunie” ireala, ci o deplinatate,  b u c u r i e.

Totul ar putea porni de la ideea de dans. E unul din modurile mele „secrete” de a invata, de a explora. Cand dansez nimeni nu ma vede, caci dansul meu e ceva aproape magic. E o scoala, un limbaj ce-l invat mereu. Unii se fixeaza imobili, in punct, altii se stabilizeaza in patratul piramidei sau in altceva. Dar eu explorez spatiul prin dans, dansul in care vezi fiind totusi cu ochii inchisi, batai ale pulsului si ale freneziei,perpetue treziri. Dansul in care, chiar in cele mai stramte locuri nu te poticnesti, nu rastorni nimic, caci vezi, atingi cu nevazutul tau creand armonia cu cele ce te inconjoara. Un dans in care tu esti cel ce te dansezi pana cand dansul devine esenta ta! Gasind esenta ta poti gasi apoi totul.

„Dansul” de dimineata, ma poate  proiecta brusc catre sentimente ce-i sunt asemanatoare. Si redeveneam adolescent, intr-o iarna plina de omat, cum poate cei foarte, foarte tineri nu au prins multe. Se apropiau Sarbatorile si dupa atata si atata timp, ma pregateam sa devin din „oraseanul simpatic” un fiu al satului. Cum ? Eram „acceptat” sa particip la obiceiurile de iarna ancestrale, la pregatirea lor. Nu e nimic inventat, artificial, am avut sansa sa o simt. Trebuia sa vin cat de repede in vacanta de iarna acolo in SATUL acela extraordinar, pentru a participa la „RELATII„, asa se numeau … pregatirile pentru mersul cu colinda. Exista o singura trupa ce putea reproduce „ritualul” ancestral in fiecare an, si era o mare „onoare” sa fii acceptat. Cum era si o mare realizare pentru un satean daca aceasta trupa se oprea la casa lui. Caci acolo se oprea si belsugul anului ce venea. Nu voi povesti foarte mult, doar amintiri cele mai vii. Era perioada cand gandeam precum alchimistii „Natura te poate invata”, si ceea ce invatam era „vitalitatea” ce o poate darui. Se creau „relatii” cu nemarginirea! Erau nopti in care descopeream cum oamenii se pot transfigura, tineri greoi, balbaiti, timizi ce deveneau in pregatirea acelui „teatru magic” adevarati haiduci, recitatori, cantareti, dansatori. Nu asta vreau sa dezvolt, din amintiri. Ci atingerea gerului, omatului, drumului spre cabanutele de pe dealuri sau din padure, luna imensa, suierul crivatului, jarul focului, umbrele ce ni se reflectau, vinul fiert, rasul si seriosul transfigurarii, adevarata iesire din timp. Ieseam de la „relatii” deja cu o vitalitate ce crestea pentru a molipsi apoi toata Sarbatoarea. Si in lumea aceea unde Timpul disparea, gesturile noastre cele mai nebunesti pareau normale. Caram o mare sanie, cea pentru adus lemne de ars din padure,  si o urcam pe cel mai inalt punct, al colinelor ce inconjurau bland satul, spre locul interzis unde nu se aventura nimeni – „la Catarg„, era ca pe buza unei prapastii, de unde cobora un drumeag, de zapada ingetata, de unde se auzeau fiarele salbatice si de unde simteai nemarginirea universului. Locul ma duce cu gandul la poezia „Ceva dur si metalic a lui Matei Visniec , unde plugarii ara pamantul si scot la iveala un vapor imens.  „…fiul ultimului fiu de plugar/ scoate la lumina/ jurnalul de bord consemnand pas cu pas scufundarea:/varful CATARGULUI s-a lovit chiar acum/ de ceva ascutit, dur si metalic/ ne prabusim vertiginos in adancuri/ deasupra noastra se aude parca UN NECHEZAT DE CAL”. Asta pregateam noi „la Catarg” prabusirea vertiginoasa. Ne legam de sania aceea uriasa, precum marinarii lui Ulise, si stiam ca vom sfarsi undeva in vale, zdrobiti de ceva. Dar ce conta! Luna era imensa, gerul era sanatos. Marinarii vasului ce pierea in furtuna auzeau, inainte de a disparea, strigatele emotiei noastre. Ghetusul facea inutila orice carma, orice ghidare. Iar viteza cu care coboram … viteza cu care coboram, intetita de ger, de noaptea ce mascheaza toate pericolele, ce se lasa intrevazute doar de razele lunii … Privesc in globul asta maiastru al copilariei, nu vad nimic fatidic; eram singurul care tenta aceasta coborare si in solitar si mai inainte, cand eram si mai copil, excitat de teama celorlalti. Aveam o sanie a mea, foarte grea, metalica, mi-o imaginez acum ca pe un scut. Totdeauna noaptea, cand totul era diferit, primejdios! Noapte a judecatii, nesatioasa, hoata, cu aspect de strigat, noapte de armuri, de fine nervuri si urme de sanie, noapte de sare neagra apasand zaharul alb al omatului. Ceilalti ma asteptau in vale (era f.f. lunga acea cadere, privit de jos cel de la catarg parea insotit de nori, si norii se urmareau unul pe altul, in ciuda lunii, si carau noaptea la remorca)  sa vada de ce ma zdrobesc, de fiecare data. Ma prabuseam cu capul in jos, ca Icar planand deasupra zapezii si ghetii.  Prapastia se deschidea in insasi fiinta mea, ca un oracol inconfortabil, hain, forta de inertie ma chema in jos, inefabil. Apaream in vale in haloul scanteilor intalnirii dintre metal si piatra, in strigate. Binenteles ca puteam sa-mi fac rau ( bunica mea aparea cateodata infasurata in bondita, cu pretext sa-mi mai aduca un pic de vin fiert dulce si fierbinte, sa nu inghet, dar, de fapt, sa vada daca nu sunt cazut pe undeva). Am dat cu fata de „obiectul metalic”- poate plugul ce a disparut la randu-i, ceilalti s-au ingrozit de sangele ce siroia peste tot. Dar ce liniste! Ce calm in aceaste accidente, cat de diferiti par ceilalti, cum se agita, se zbat, si tu esti in pace, complet prezent, controland gesturile, controland pasii ce te duc spre locul unde-ti poti spala sangele ce curge. Urcam calm spre casa, era perioada cand toti erau la cuptor, pregatind colacii pentru colindatori. Cuptorul asta, ce caldura , ce arome! Ce obiect magic! Singurul lucru care ma necajea era dorinta de a nu ingrijora pe cea ce-mi purta de grija, caci chipul ei invadat de lacrimi ma pedepsea mai mult decat orice pe lumea asta. (Ii asigur pe cei prea sensibili, ca nu am ramas cu cicatrici!)

Si ma intorc la dans, dupa Sarbatoare, dupa ritualul innoirii, urmau hora si jocurile. Nu suntem in trecutul foarte indepartat, iar eu eram un fiu vitreg al satului, orasean. Dansurile acelea erau de o vitalitate molipsitoare. Caci cei ce dansau erau vitalitatea insasi. De aceea Sarbatorile nu-mi par, de aici,  la fel.  Sentimentele mele  au uneori ceva din vitalitatea asta!

Anunțuri

17 răspunsuri

  1. Amintirile tale sunt intr-o mare si buna masura amintirile noastre, cu mici nuante. Toate amintirile de acest tip DOR, eu asa simt, pentru ca paradisiacul e o stare ce a A FOST candva posibila. Numai la varsta aceea si numai in satele bunilor nostri Paradisul a existat, cred. Si numai pe vremea aceea si in vremurile acelea. Si fericiti suntem ca le-am trait cu patima si ca le rememoram cu candoare. Sarbatori cu bine, Gabi!

  2. Va doresc SARBATORI FERICITE tuturor!

    Sa nu creada cumva cei tineri ca doar A FOST posibil. Sa nu creada ca vorbesc de ceva foarte indepartat, nu e! Este posibil! Experientele nu se repeta in aceleasi conditii. Nu exista o cunoastere totala a trecutului, nici a prezentului.

    AM ezitat sa postez din „amintiri”, contin un amestec de inhibitie si exhibitie spontana proprie materiei ce se descopera deodata vivanta.

    Eram atat de legat de „Troscot” incat un vis mi-a descoperit tragic, momentul cand a fost distrus de buldozere, inutil. Acum, un vis repetat, ma indeamna sa refac candva, tot cu buldozerele, locul! Oare as putea recrea mii de alte locuri sa-i semene, dreptunghiuri de troscot verde pe care sa zburde manjii?

    „Saraturile” au alunecat si s-au facut gradina, „Maldurile” poarta acum o padurice deasa, „Holmul” a ramas plesuv, solitar si inaccesibil, caci potecile spre el s-au inchis, „Nucul” s-a prabusit de batranete in timpul unei furtuni mai insistente, „Catargul” exista ca loc fara catarg, putini stiu sa-l identifice, „fantana lui Ratoi” s-a astupat cu pietre, agoniseala lui „mos Costache” s-a risipit odata cu el, „Crama” s-a daramat, putini ii mai stiu locul, „Sesul” e parcelat si impartit acum pentru constructii, „Iazul” a diminuat, a diminuat pana a disparut si odata cu el au disparut si cardurile numeroase de gaste si rate, „Canalutul” a devenit o albie cimentata ce nu o mai poti trece la picior, „Fabrica” e tot mai cenusie, ca un elefant aburind. Noaptea si luna vor fi fiind aceleasi? Doar prapastia e tot acolo!

    Ii iau cu mine pe pustii pustilor de atunci, le redau din entuziasmul meu, ei sar in jurul meu ca potarnichile, cat sunt cu ei, dar flacara aceea le piere, si-o sting si ei cu casti in urechi sau topaind din degete pe o consola, manevrand avatare virtuale, electronic. Le place inca jocul, fuga si .. derdelusul. Nu am dreptul sa cred ca viata e doar o subtila iluzie.

    Chiar acoperite de omat lucrurile nu-si recapata conturul pe care l-au avut candva, de aceea ne e dor.

  3. Am simtit o bucurie launtrica adinca, impacata si usor trista, citind aceasta superba pagina… Nu cele scrise mi-au reamintit, pur si simplu a revenit in minte o secventa dintr-un film, Postasul… Cerindu-i Neruda o imagine poetica despre „cum sunt navoadele pescarilor ?”, adincitul in sine postas i-a raspuns, cum altfel, … „triste”… Cei care au avut sansa de a trai in locurile satului, poarta in suflete o topografie ritualica de o concretete care nu poate fi inteleasa, parind fabulatorie. Insa nu este asa, ea a existat, ca si piriul in care, copil fiind, am pus pentru ultima oara la topit snopii de cinepa. Din acei snopi am batul la melitza, mamutza ii tzinea de un capat, ultimile fuioare… Am plecat din sat la 14 ani si nu m-am intors, cu adevatat, niciodata, am facut doar „vizite”… Acum, cind preotul vine la Boboteaza, femeile in virsta aduc din lada cu cele de inmormintare un fuior pentru preot, cu fiecare an ramin mai putzine, uneori anii femeii sunt mai multi decit fuioarele puse cindva deoparte… Iar pentru tot mai multe case, un copil ce insoteste preotul are in mina fuiorul si inainte ca alaiul sa intre in casa il da gazdei, ea il ofera apoi preotului dupa binecuvintare si ritualul e implinit… Sarbatori cu bine !, va multumesc pentru plonjonul in amintiri, pare o glisare periculoasa pe o sanie prea grea, tot mai cenusie, parca lucrata dupa o alchimie care preface sufletul in plumb.

  4. “pe Troscot”, “la Catarg“, “in Saraturi“, “pe Holm“, “in Malduri“, “pe Ses“, “la Nucul lui Ursu“, “la Fantana haiducului Ratoi“, “la Fabrica“, “la Canalut“, “sus la Crama“, “la Iaz“, “la mos Costache“ … eu le-as numi reperele cartografice ale fericirii lui „Gabi a lu’ Ursu de pe deal „.

    E harta ta, invizibila pentru toti ceilalti, dar cu care vei naviga pina la sfirsit …

  5. @dumitruagachi, @X – multumesc de vizita si comentarii. Nu sunt printre cei care sa dea impresia ca ar ramane fixati pe suprafete exterioare si locuri. Repere ale fericirii au existat si vor mai exista, eu nu le-am epuizat, acestea s-au potrivit cumva cu perioada aceasta, au facut acum presiune sa iasa, au fost mai convingatoare decat altele.

    Un fel de privire „energetica” incearca sa confunde amintirile cu noua realitate, ar vrea sa se ocupe chiar cu retusul realitatii. Uneori, se pare ca nu ne amintim bine, de cele mai multe ori nu ramanem fideli primelor impresii. Nu ma voi forta niciodata sa reactualizez hartile astea „invizibile”, cred ca nici nu e nevoie.

    Imi spun insa cat e de minunat si neverosimil, ca universul intreg a lucrat sa ne aduca in fata, toate aceste victorii ale vietii si frumusetii, ale sensibilitatii, ale sperantei – pur si simplu nu ma pot impotrivi sa le partajez. Pe cei dragi ii si duc , daca e posibil, si acolo, si … ce e minunat, simt si ei , da … simtim impreuna vocea ascunsa a acelor locuri.

  6. aici, pe acest blog, am gasit scris intr-o zi cu o anume semnificatie pt mine ceva greu de spus ca ar fi doar frumos si profund:
    ‘Fiecare avem o activitate care ne centreaza, o rugaciune, privitul unui tablou, o meditatie, o plimbare, un poem, auditia unei bucati muzicale, etc… Odata descoperita, trebuie revenit la ea si aplicata. Uneori nu merge. Nu putem forta intotdeauna legile unui moment sa fie aplicabile si altuia’

    si voi reveni pe acest blog, adesea pe neobservate, de fiecarre data cind raul si uritl vor incerca sa ma atinga, sau atunci cind gindul vaaaaaaaaa voi sa intepeneasca

    acum, cind mina inca ma lasa scriu
    eu Va multumesc si VA doresc
    SARBATORI FRUMOASE, adica, ADEVARATE

  7. A nu ne deconecta de trecut înseamnă de fapt a rămâne conectaţi sincer la noi înşine. Pe deal, pe un drum oarecare ce leagă casa copilăriei de casa celui mai bun prieten, acolo sunt firele foarte fine ale rădăcinilor conştiinţei de adult. Ne regăsim întregi când în acest tablou fiecare drum şi-a regăsit tuşa…

  8. @anamaria, @gabriela va multumesc de comentarii si va doresc precum tuturor Sarbatori Fericite!

    Sa stiti ca reactionez ca oricine, raspund la gandurile trimise spre mine. Putem sa lasam deoparte mii de detalii si imperfectiuni ale vietii, dar nu insusi sufletul, locul lui e in fata, se arata, munitiile lui nu sunt doar in amintiri, vreau sa cred ca fiecare traiectorie a noastra e adanca …

  9. Sărbători fericite!

  10. Craciun cu bine, la multi ani!

  11. gînd bun de An Nou şi Crăciun luminos

  12. Sa te bucuri din plin de fiecare zi a Noului An ce va sosi in curind …

  13. Anul Nou cu bine si sanatate! Suna banal, dar chiar ar fi bine sa fie asa!!!!
    Cu drag!

  14. sper Va regasesc cu bine in in noul an 🙂

  15. La mulţi ani, într-un context senin!

  16. LA MULTI ANI PENTRU 2010!
    🙂

  17. Gabilutza, tare mi-a placut descrierea „prăbusirii” de la „Catarg” prin gerul taios si arzator, sub luna imensa si inghetata! Ceva fabulos, ca o celebrare a misterelor sarbatorilor copilariei, a izvorului de vitalitate al acelor locuri, jocuri si ritualuri. Rezonează cu ceva din copilaria mea, cand tăiam aerul inghetat al noptii pe sanii mari cu sine de metal, zburând cu rasuflarea taiata pe serpentinele unui drum de gheata dintr-un varf de deal pana aproape de cursul inghetat al Târnavei Mari…

    Un an rodnic cu impliniri, bucurii si surprize placute!

    La multi ani! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: