VEGETAL

Din surprizele de lectura intalnite de mine, am ales sa va povestesc  astazi despre primul si ultimul manuscris neterminat lasat de un tanar francez de 25 ani  pe un pat de spital , avertizandu-va ca nu e nici kafkian, nici cortazarian, nici marquezian, ci doar metafora a bolii de care suferea si care l-a rapus …

percheron” Intr-o zi am inceput sa-mi schimb mirosul, o aroma vegetala. Nu cerusem nimanui aceasta. Nasul meu sesiza aromele de radacina, de lemn umid, de humus, de pamant bun. Sunt bine in patul meu sau intins pe frunze?

Mananc pamant din toti dintii in toate serile… Unde a disparut carnivorul din mine? Incep incet sa putrezesc… capat insa o noua piele in fiecare primavara. Nu-mi place sa fiu luat prin surprindere! Unghiile mele se vor schimba in ce? Madularele deja s-au alungit si si-au schimbat textura : Brate-ramuri, palme-craci cu degete-frunze! Rosul venelor ma parasi, invadat de alb. Imi amintesc din copilarie cum am supt seva unei frunze – gust amar. Intr-o zi am realizat ca nu stiam macar ce arbore am sa devin. Aceasta deveni principala mea intrebare existentiala. Un pin pentru a sfarsi ca dulap, un castan ce va sfarsi ca mobila de sufragerie? Eram fin, inalt, echilibrat, cu maini de pianist si frunze uriase. Puteam spera sa devin un stejar bicentenar? Originile mele normande ma impiedecau sa fiu un frumos cedru de Liban,
un cires japonez…

AZ_ArizonaWoodpecker03Of! O ciocanitoare! Ce cauta in bucatarie? Nu exista lemn pe aici. De ce sunt insa atat de panicat? A! aaaa! e venita pentru mine, imi dorea pielea! Am vrut s-o dobor dar mainile imi tremurau si „dusmanul” zbura.

Deveneam dur la contact, bratele deveneau aspre rugoase, raneau daca nu eram atent. Ma observam in fata oglinzii. Corpul se transforma intr-o sera. Mici crapaturi apareau pe chip; crezusem ca terminasem de mult cu acneeea! Schimbari se produceau sub piele, ma dizolvam in vegetal.Sunt sigur ca tenul imi devenise VERZUI! E sigur… voi sfarsi in frunzulite si floricele… un arbore, ce mai! Eram tot mai rece! Omule-arbore alegeti specia, nu ramane asa!

Vanam micile ganganii de dimineata: furnici, carii, omizi, faceau parte deja din cotidianul meu – mancarimea mea matinala. Animalutele ma haituiau. Incetul cu incetul ma obisnuii. Cand deveneau insuportabile imi aminteau ce devenisem. Daca destinul meu era sa devin arbore, reeducatia incepuse. Incepusem sa devin incompatibil cu anumite obiecte. Creierul imi devenise ca un burete. Un gand vana un altul si se stingeau la fel de repede precum se nascusera. Cred ca eram deja ros de viermi silentiosi, care lasau in urma doar mici canale.

Cu pumnii stransi ma plimbam noptile, evitam intalnirile. Doar vantul imi calma cursele. Trebuia sa sufle ca sa pot trai. Imploram racoarea, ploaia. Nu-mi doream ca ceilalti sa ma urmareasca, in special privirea copiilor inocenti si cruzi: – „Ati vazut leguma?” – Da, teribila … sir de glume. Am incercat sa fug. Evadare nereusita. Suspectul e capturat. In jurul lui doctori, profesori, salvatori, terapeuti, magicieni, maestri ai pietrelor, gourousi… La profesori am pierdut o multime de timp,  prizonier al culoarelor high-tech antiseptice si albe. As fi terminat ca bila rostogolita pe culoare.

Dieu_de_la_pluie_Mixtèque_1La spital invocam zei indieni, cei ai ploii, ai culturilor, ai pamantului. Ceream tuturor vizitatorilor sa-mi aduca un pic de humus… Simteam ca ajung la termen, trebuia sa fiu plantat. Si cum nu aveam avizul doctorilor !!!!! Un caz atat de rar trebuie studiat, observat ziua intreaga. Poate ca ma vor expune in formol la muzeul din „Jardin des Plantes” cu un mic panou de prezentare: „Curiozitate a speciei – regresiune la stadiul vegetal”. Asa ca am incercat din nou sa fug. Dar mergand, picioarele imi faceau rau, zgariam cu radacinile. Pentru a castiga in viteza am incercat sa ma rostogolesc privind arborii de langa sosea si evitand masinile. O muzica antrenanta se auzea de undeva: „Un, dos, tres, deveniti arbori! „Imi imaginam viata platanilor de pe marginea soselei, dormind cu intermitente, treziti de faruri si zgomot. E normal sa arate atat de deprimati. Ne compatimeam reciproc. Gandeam inca ca un om, desi nu voi mai simti niciodata ca un om. Sunt un om deghizat in arbore. Voi, platanilor, sunteti rau amplasati! Cu un aer provocator dar cu lacrimi in ochi ma invarteam in jurul celui mai impunator. Imbratisai arborele, chipul meu de piele si lemn lipit de trunchiul sau. Mi-am incordat muschii si am strans ca o bruta, pana am inceput sa sangerez, alunecand neputincios. Am parasit platanul si am inceput sa ma gandesc la alti arbori: nucul din curtea scolii; cuvinte de dragoste, comploturi, istorii de gasca, prietenii indestructibile – as fi in centrul vietii lor. Dar mi-am amintit de toti acei copiii care se incapataneaza sa-si eternizeze numele, cu indarjire, utilizand un compas, un briceag … De ce se incapataneaza oamenii sa lase o urma? Pentru ca sunt inspaimantati de moarte. Devenind arbore voi cunoaste ridurile, petele batranetii, neputinta ? …

85586090AW006_CHERRY_BLOSSONu-mi doresc un destin de arbore de oras. Un arbore nu poate trai in capitala: sau supravietuieste si agonizeaza sau deprima si piere. Asa ca am incercat sa schimb aerul. Unde sa ma plantez? Unde sa-mi infing radacinile? Pentru ca eram singurul arbore care isi putea alege amplasamentul si vecinii pentru o intreaga viata. Arbore solitar sau arbore de padure? In plina natura salbatica sau intr-un fund de gradina?

Apoi totul se precipita. Picioarele se unira intr-un trunchi. Lichenii formau noua mea imbracaminte… Ce poate fi mai frumos decat o usoara briza ce-ti agita usor frunzisul?

Eram considerat ca un metis, un sange amestecat. Nu un pur. Nu aveam dreptul la opinie in consiliu, doar prezenta imi era autorizata. Intr-o zi – INITIERE. Admis in marele ordin al pinilor. ”

( 2001 – tumoarea lui se numea oligodendrogliome  –  dupa „VEGETAL” de Antoine Percheron )

Anunțuri

5 răspunsuri

  1. Oare poate fi înţeles ce înseamnă să naşti cuvinte?
    „Gandeam inca ca un om, desi nu voi mai simti niciodata ca un om.”
    Aproape fiecare frază de aici mă trimite „printr-un altul” la mine, la caiete mai mult sau mai puţin prăfuite.

    Cred că un descântec al Anei Blandiana e tocmai potrivit pentru omul-arbore.

    Descântec de ploaie
    Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
    …….
    Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
    Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
    …….”

  2. @Vali

    Recunosc ca am avut emotii propunand acest articol. Ma gandeam ca nu o sa „placa”. Multumesc pentru comentariu.

    Imi place mult Ana Blandiana.

    Sunt unele fiinte, poate ca si ea, carora li se potriveste o descriere „cortazariana” ce mi-a picat in mana chiar acum:

    „Există rîuri metafizice, ea le străbate înot precum rîndunica aceea care înoată în văzduh, rotindu-se fascinată jur-împrejurul clopotniţei, lăsîndu-se să cadă spre a-şi lua avînt şi a se înălţa şi mai sus. Eu descriu şi definesc şi tînjesc după aceste rîuri, ea le străbate înotînd. Şi n-o ştie, întocmai ca rîndunica. N-are nevoie să ştie aşa cum stiu eu, poate trăi în dezordine fără s-o reţină nici o conştiinţă a ordinii. Dezordinea aceasta care e ordinea ei misterioasă, această boemă a trupului şi sufletului care-i deschide larg adevăratele porţi. Viaţa ei nu înseamnă dezordine decît pentru mine, care m-am îngropat în prejudecăţi pe care le dispreţuiesc şi respect totodată. Eu, cel condamnat să fiu iertat fără scăpare…”

  3. Mă bucur că place Ana Blandiana. Cred că face parte dintre acei oameni care au reuşit să exprime foarte bine „lupta” dintre pământ şi cer.
    Îmi place să cred că pământul şi cerul nu se exclud reciproc. Nu-mi dau seama de ce, şi nici nu ştiu de când, asociez imaginea arborelui, a copacului, cu ceea ce e comun cerului şi pământului.
    Poate că în „omul-arbore” nu mai există contradicţie, şi poate că prin ceea ce este el, „condamnarea de a fi iertat” nu e altceva decât „condamnare” a celuilalt de a fi iertat iertând. Şi asta cred că nu mai e „condamnare”…

    (Vreau să vă spun că dacă la unele texte pe care le-aţi publicat nu am spus nimic, a fost şi e pentru simplul fapt că ceea ce aş spune ar fi, poate, mult personal… sau cu legătură vagă. Evit asta – se pare că ulterior am reacţii…. violente. 🙂 )

  4. Tocmai m-am intors de la mama. Mama e acum un trandafir… Un trandafir roz cu perle albe…mama e o gladiola pe cale de a se naste… Un arbore inca nu e… Poate altadata, poate ca nici nu si-a dorit sa fie, poate ca tot ce a vrut a fi a fost o memorie vegetala!

  5. „Exista aşadar o categorie de lucruri în lume din care eram menit să nu fac niciodată parte, paiaţe nepăsătoare şi mecanice, băieţi voinici pe care nu-i doare niciodată capul, în jurul meu, printre copaci, în lumina soarelui, curgea un curent vioi şi amplu, plin de viaţă şi de puritate. Eu eram menit să rămân veşnic în marginea lui îmbâcsit de întuneric şi de slăbiciuni de leşin. întinsei picioarele pe bancă şi rezemându-mă cu spatele de un copac găsii o poziţie foarte comodă, în definitiv, ce mă împiedeca să fiu şi eu puternic şi nepăsător? Să simt în mine circulând o sevă viguroasă şi proaspătă, cum circula prin miile de ramuri şi de frunze ale copacului, să stau vertical şi fără înţeles în lumina soarelui, drept, sobru, cu o viaţă sigură şi bine definită, închisă în mine ca într-o capcană… Pentru aceasta trebuia poate mai întâi să încerc a respira mai adânc şi mai rar: respiram prost, întotdeauna pieptul meu era prea plin ori prea gol. începui dar să inspir aerul cu încredere. Peste câteva minute mă simţii mai bine. Un fluid slab de perfecţiune, dar care simţeam că se umflă în fiecare clipă începu să-mi curgă prin vine. Zgomotul străzii îmi reaminti de departe oraşul, dar acum oraşul se învârtea foarte lent în jurul meu ca o placă de gramofon. Devenisem ceva ca de pildă centrul şi axa lumii. Esenţialul era să nu-mi pierd echilibrul.

    […]

    . Simţeam bine circulând în mine o sevă nouă şi puternică, dar trebuia să mă silesc să nu cad din înălţimea admirabilei mele certitudini.
    îmi trecu prin cap că aşa ar trebui s-o văd pe Edda, calm, sigur de mine, plin de lumină; nu mai fusesem pe-acolo de mult. Vroiam ca o dată cel puţin să mă prezint în faţa cuiva întreg şi neclintit. Tăcut şi superb ca un copac. Asta era – ca un copac, îmi umplui pieptul cu aer şi întinzându-mă acum bine pe spate, adresai un cald salut de ca­maraderie crengilor de deasupra mea. Era ceva aspru şi simplu în copac, ce se înrudea minunat cu noile mele forţe. Mângâiai trunchiul aşa ca şi cum aş fi bătut pe umăr un prieten. „Camarade copac!” Cu cât priveam mai atent coroana infinit răspândită a ramurilor, cu atât simţeam mai bine cum în mine carnea se divide şi prin golurile ei începe să circule aerul viu de-afară. Sângele se urca în vine majestuos şi plin de sevă, înspumat de clocotul vieţii simple.

    […]

    Edda nu răspunse.
    – Edda, ştii tu ce sunt eu?
    – Ce anume?
    – Un copac, Edda, un copac…”
    Toată această scurtă convorbire avu loc, bineînţeles strict în interiorul meu şi nici un cuvânt nu fu rostit în adevăr.

    […]

    Cum puteam s-o fac să înţeleagă, de pildă, că sunt un copac? Era de transmis cu cuvinte imateriale şi informe, prin aer, o coroană de ramuri şi frunze, superbă şi enormă, aşa cum o simţeam în mine. Cum aş fi putut face asta? Mă apropiai de pat şi mă rezemai de bara de lemn. în mâini se iradie un fel de certitudine ca şi cum în ele dar fi scoborât deodată tot nodul neliniştei mele. Ei şi acum? între Edda şi mine stătea ameţitor acelaşi aer străveziu, impalpabil şi în aparenţă inconsistent, în care totuşi zăceau toate forţele mele ce nu puteau duce la nimic. Ezitări de zeci de kilograme, tăceri de ceasuri întregi, turburări şi vertigii de carne şi sânge, toate acestea puteau intra în spaţiul acela mizerabil fără ca nici o aparenţă să arate coloritul negru şi materia pâcloasă ce conţinea, în lume distanţele nu erau în mod simplu acelea pe care le vedeam cu ochii, infime şi permeabile, ci altele j invizibile, populate de monştri şi de timidităţi – de proiecte fantastice şi de gesturi nebănuite, care, dacă, o clipă s-ar fi închegat în materia din care tindeau să fie compuse ar fi transformat aspectul lumii într-un cataclism îngrozitor, într-un haos extraordinar, plin de crunte nenorociri şi de extatice beatitudini.

    […]

    Era acum ceva cert: lumea avea un aspect comun al ei în mijlocul căruia căzusem ca o eroare, niciodată nu voi putea deveni un copac, nici ucide pe cineva, nici sângele nu va ţâşni în valuri. Toate lucrurile, toţi oamenii erau închişi în trista şi mica lor obligaţie de a fi exacţi, nimic alta decât exacţi, în zadar aş fi putut să cred că într-un vas erau dalii când acolo se afla o eşarfă. Lumea n-avea puterea de a se schimba câtuşi de puţin, era atât de meschin închisă în exactitatea ei încât nu-şi putea permite să ia eşarfe drept flori…”

    Max Blecher (8 sept.1909 – 31 mai 1938) – ÎNTÂMPLĂRI ÎN IREALITATEA IMEDIATĂ – 1936

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: