Daena (IX) – Despre cea Verde

Motto: „Totul a inceput ca un joc. S-a terminat ca un lucru familiar, jucatorul insusi facand parte din jocul de smarald”.

Omul modern e vazut de Eliade ca purtand cu sine paradoxul unei existente duse pe doua nivele diferite si paralele, incompatibile. Discipolul sau, Culianu, si-a modelat viata in functie de o schema simbolica pe care mi-am propus sa o explorez in seara aceasta.  Scindarea intre planul social, al omului de stiinta si cel personal si transpersonal  este incredibil de vizibila, misterioasa, atragatoare, tulburatoare, cu valoare soteriologica, purtatoare de mesaj.  Atat Eliade cat si Culianu au scris de multe ori din simplu avant, cum fiecare dintre noi ar trebui sa o facem.

Va voi propune una din ultimele nuvele „exotice” ale lui  Ioan Petru Culianu pentru a ne introduce in panteonul feminin al Tibetului.  Culianu introduce fel de fel de personaje ce ne scapa la o prima lectura, ce ne par inventate,  simple nume sonore si pitoresti. Ce-ar fi daca nu le vom considera doar simple deseuri erudite? In „Pergamentul diafan” pomeneste de Al Kindi si „Cartea timpurilor intermediare” , Al Musili Ishaq si Kitab al-Fihrist, despre ibn Maymun imamul ascuns, despre djinul feminin Mekor Hayyim, secta Nin-ma-pa, sau calugarii galbeni Gelugpas , despre Gya-zo „Oceanul intelepciunii”, Tara,  Amithabha,  Isaac Loriah  si Sefer Yezirah  si chiar …  Bhagvan Shree Rajneesh. E oare doar o simpla indrazneala de a transporta cotidianul in mister, sau mai e ceva ?

„… călugărul care-l instruise îl învăţase multe, pînă şi meditaţia asupra desăvîrşitei contopiri cu Zeiţa Tara, cea verde ca smaraldul, şi în această stare de perfectă fericire se aşternea el la drum. Iar Zeiţa Verde sfîrşise ea însăşi prin a se complace în îmbrăţişarea Calului Alb. Cîteodată îl vizita chiar şi atunci cînd se odihnea şi-i transmitea tot felul de cunoştinţe; era o fiinţă plină de voie bună, iar lui rTe-hu îi plăcea s-o întîlnească oricînd. De aceea, perioadele-i omeneşti nu erau de fapt cu adevărat omeneşti; Zeiţa îl ferea de orice pasiune funestă şi-l învăţa cumpătarea.”  (Alergatorul tibetan – din volumul – Pergamentul diafan )

Voi adauga fara mari pretentii erudite (constient de o anumita incertitudine asupra naturii sale) pe „divinitatea” tibetana „sGrol-Ma” – „Tara” mama trezirii spirituale , protectoare si eliberatoare, cea nascuta din lacrima lui Avalokiteshvara, in galeria „Daena” (  fara a incheia inca topicul).

Tibetanii considera ca divinul poate rasari din uman.  Sa ne imaginam coborati pe pamantul legendei, al metaforei, si sa exploram neindemanatec cateva traditii indepartate. Tara e „mama tuturor buddhas”, ea are o existenta pe un plan ultim, un plan relativ, pe nivelul numit „pedagogic”.  A fost probabil o femeie, inainte de a fi considerata „divina”, cu multe epoci in urma, fiind nascuta intr-o lume numita „a Luminii multicolore” unde traia „Buddha sunetului de tambur”,  si se numea „Luna inteleapta„. Desi „nu exista nici barbat nici femeie aici, nici eu, nici individ, nici categorii, „barbat” si „femeie” fiind doar denumiri creind confuzii in spiritele pervertite ale acestei lumi, pana cand samsara va fi vida, voi face binele fiintelor sub forma unei aparente feminine.” ,  spune Taranatha – sec.XVI). Aceasta aparenta feminina a fost cunoscuta sub numele de „Eliberatoare”, ce in sanscrita da „Tara”. In diferite epoci specifice Tibetului, ca de pilda kalpa „Victoriei Perfecte”  a fost numita „Cea prompta”, „Cea curajoasa”. In Kalpa „Fara inceput” un calugar a devenit „Avalokiteshvara”. Cei 5 „victoriosi” – Buddhas ce conduc cele 5 familii ale trezirii, i-au daruit acestuia o initiere speciala, prin care, din inima i-a aparut Tara, careia i-au spus „Fiica Suveranului lumii”. De-a lungul epocilor ea face bine fiintelor manifestandu-se sub forme diferite, occidentalii o considera un boddhisatvas feminin sau  chiar perechea spirituala a luiAvalokiteshvara. Ea rezida precum acesta in campia pura Potala, functia sa principala fiind sa indeparteze frica si pericolul, sa vina in ajutor.

Ce inseamna Frica? Frica sa nu obtinem ceea ce dorim, si frica sa nu putem elimina un pericol, o circumstanta dureroasa. Daca fenomenele ar poseda o realitate in sine, nici o modificare nu ar fi posibila. Pt. tibetani, fiind vide, sunt deci simple conditionari ale spiritului ce se pot modifica. Aceasta explica pt. ei eficacitatea rugaciunii si raspunsului divinitatilor precum Tara. Ea protejeaza impotriva a 8 frici : elefantul=orbirea, leul=orgoliul, focul=furia, sarpele veninos=gelozia, hotii=filosofiile eronate, inchisoarea=avaritia, apa=dorinta de a te atasa si demonii=indoielile.  Ea protejeaza binenteles de nelinistile interne si alunga factorul perturbator, un fel de protector personal ce vegheaza asupra noastra in circumstantele vietii. Accesul la protectie nu e limitat de bariere culturale. 🙂 Nu e „Tara” unica protectoare. Aspectul principal e Tara Verde cel mai adesea reprezentata ca in aceasta statueta.

TARA1

Cateva semnificatii ale posturii:

– piciorul stang e repliat indicand stabilitate, retragerea din fata perturbatiilor
– piciorul drept e un pic intins, indicand ca personajul e gata sa se ridice pentru a sprijini orice fiinta.
– mana dreapta – deschisa in pozitia daruirii
– mana stanga – de obicei retrasa, doua degete apropiate semn al uniunii cunoasterii, celelalte trei au semnificatie budica.
– florile de lotus – perfecta realizare.
– simbolismul verde – activitate treaza

Ca sa ne putem imagina modest ce stia Culianu inainte de a se lansa in fictiunea nuvelei, sa mai exploram inca un pic, daca rabdarea dvs. nu s-a epuizat. Exista o „Tantra Tara” ( tantra, gya in tibetana inseamna continuitate, „natura a spiritului”). Un tantras are un sens comun, un sens ascuns, un sens literal si un sens definitiv. Sase posibilitati se ofera pentru interpretare: sens pedagogic, sens definitiv, cu intentie, fara intentie, intr-o limba cunoscuta, intr-o limba necunoscuta. Tantra din timpurile initiale, cele fara de inceput,  continea 800000 strofe, apoi 600000, 12000, 1000 strofe. Cea enuntata de Buddha Shakyamuni ( 566 – 486 ien) nu a fost inca comunicata oamenilor, fiind destinata bodhisattvas, zeilor, altor fiinte si pazita de Gardianul Secretelor, bodhisattva Vajrapani. Abia in sec. III ien au fost comunicate oamenilor, Tara fiind printre „divinitatile practicate” in mod secret. Propagarea Tantrei Tarei se face de catre un calugar din Bengal, numit Hayapala, dupa ce primeste prin initiere de la o dakini. De aici  se formeaza  linia obisnuita de transmitere in care sunt pomeniti Hayagosha, Nagarjuna, Atisha. Am putea crede ca e suficient, dar nu. Tibetanii numesc „termas”, texte ascunse si descoperite predestinat. Acestea pot fi si sub forma de revelatie „gongters”. Chogyour Lingpa (1829-1870) le-a primit in Grota Cristalina a Lotusului dupa o viziune a Tarei, care i-a spus doar „lek so, lek so, lek so” „ E bine, E bine, E bine”. Textele sunt binenteles pe diferite nivele – exterior, interior, secret.

De aici, il lasam pe Culianu sa continue 🙂 :

” Pradă jubilaţiei constante a contopirii cu Tara, Zeiţa Verde, Calul Alb îşi urmă cursa fără de oprire. împovărat de două taine formidabile, dintre care una atît de îngrozitoare încît nimeni n-o cunoştea, el alerga printre oamenii care, ocupaţi cu ale lor, nu-şi dădeau seama de nimic. Puţin le păsa lor că Tibetul fusese cotropit, puţin le păsa de mesajul indicibil depus în străfundurile sufletului lui rTe-hu, acolo unde conştiinţa sa n-avea acces. Nevăzînd pe nimeni şi ne fiind văzut de nimeni, alergătorul tibetan trecu de Darjeeling, se înfundă în Bihar şi se îndreptă către Miazăzi fără să simtă nici oboseala, nici foamea, nici frigul, nici căldura, nici strigătele de groază şi aceasta, în principiu, avea să dureze o veşnicie, căci nu mai exista nici o instanţă care să-l controleze, cu excepţia Zeiţei Verzi ce se complăcea în
îmbrăţişarea lui. Aproape trei ani trecuseră de la plecarea lui cînd, pasămite, Zeiţei i se făcu milă de el, pentru că rTe-hu străbătuse deja în zig-zag o bună parte din Madhya Pradesh şi atunci o sfîrşi – şi nu din vina lui, de bună seamă – sub roţile unui automobil la Jabalpur şi-şi dădu sufletul pe loc. în clipa aceea, agregatul care purtase numele de Calul Alb începu să se desfacă în părţile sale componente: carnea i se întoarse în pamînt, sîngele – în apă, răsuflarea – în vînt, lumina din ochiul stîng – în Lună, lumina din ochiul drept – în Soare, mesajul cunoscut – în tărîmul murmurelor, Zeiţa Tara – în lumea ei de smarald, iar taina indicibilă – în cea mai misterioasă parte a acestui colţ de univers, acolo unde lucrurile disparate dobîndesc un înţeles prea complex spre a putea fi definit, prea subtil ca să devină limbaj. „

( Ioan Petru CulianuAlergatorul tibetan – din ultimul sau volum – Pergamentul diafan )

„Pergamentul diafan” a revenit acum cateva zile pe biroul meu, dupa foarte, foarte multi ani. Ca si cum mi-ar fi cerut sa-l recitesc; nu am rezistat impulsului. Nu pot incheia acest post  fara un alt fragment, ce-mi pare potrivit, completare la „Profesorul si sirena” . Ce se intampla, de ce avem nevoie de re-lectura? Oare nimic nu mai e stabil ? Voi prelua o remarca ce m-a izbit astazi, de la o foarte, foarte tanara si isteata prietena a mea : „oricum am aranja piesele acestui puzzle, inevitabil aceleasi, imaginea reflectata este intotdeauna diferita”. Unele texte sunt ca niste calatorii ce se implinesc si  au confirmari  doar inlauntrul fiintei.

sem-ioan3 Miss Emeralds era, fără putinţă de tăgadă, o intelectuală pasionată cum puţine se pot vedea. Dar nu asta ne subjugase la ea, ci iubirea, pe care, fără de ştirea ei, o degaja – şi atît de mare-i era inocenţa în această privinţă, încît puterea acelei emanaţii era înzecită. Ted L. mi-a mărturisit că singura dată cînd fusese în stare să rostească o răutate la adresa Alogenei se simţise atît de vinovat, încît îl cuprinsese în mod serios nevoia de a-şi tăia o mînă sau măcar un deget. O asocia nu doar cu toate făpturile feminine, închipuite sau reale, ce-i impuseseră vreodată dragostea şi respectul, ci – şi asta traducea perfect şi propriile-mi sentimente faţă de ea – şi cu tot ceea ce pe lume e pus în taină sub oblăduirea noastră, ca fiind plăpînd şi gingaş. Noaptea mă cufundam în lungi meditaţii despre Mekor I Hayyim care n-aveau, cred, nimic erotic. Eram obsedat de ideea că o mai văzusem deja undeva, într-o ipostază supraomenească, iar starea mea de spirit faţă de ea era una religioasă. Pentru mine, om de la munte bîntuit de pasiuni, ea era precum  amurgul într-un codru de brazi, taină încremenită, neţărmurită, precedînd întunericul şi frigul. Glasurile se estompează, vîntul I se opreşte. Ochiul şopîrlei se dilată, orb. Căldura retrăgîndu-se din piatră. Umbrele înălbăstrindu-se. Toate păsările de pradă îşi  acordează sttigătele, se apropie panica. Punct de ruptură. Imaginează-ţi asta, fără înainte, fără după. Veşnic amurg într-un codru de brazi. Sîngele care o ia în răspăr, ochii privind înlăuntru, urechile care ţiuie nişte semnale, mîinile care mîngîie blana unui animal neînchipuit de gingaş. Acolo e ea, covîrşindu-te, străluminată şi blîndă. Inima ţi se strînge, buzele ţi se  întredeschid. Dacă atîta frumuseţe nu te striveşte, e din pricină că nu există nici înainte, nici după.

Am priceput pe-ncetul că Mekor Hayyim nu făcea parte din speţa noastră: era o zeiţă. Era ca zorii deasupra unui lac : tu scufundat, începeai deodată să vezi. Era ceea ce împinge iepurele să scape de vulpe şi de puşcă. Sălăşuia în inima şi în pasul fugarului. Se afla în toate antenele ce vibrează. Aceste imagini nu erau doar poetice. Zeiţa se putea defini ca Frumuseţe, dar cum să defineşti Frumuseţea? Putea fi definită ca Bucurie, dar cum să defineşti Bucuria? Sau Frumuseţea şi Bucuria dimpreună? Teologia Zeiţei nu era nici pozitivă, nici negativă: era aluzivă. O teologie aluzivă e făcută pentru un obiect care se derobează, precum Zeiţa însăşi. A spune că ea este ceva, un anumit lucru, înseamnă să calci regula teologiei aluzive; a spune că se derobează înseamnă a spune că se află dincolo de orice descriere. Ea este expresie. Orice ar face, e Graţie, Frumuseţe şi Bucurie. O teologie pozitivă i-ar deduce de aici atributele. O teologie aluzivă, care este mult mai apropiată de adevăr, ar spune pur şi simplu că acestea sînt nişte însuşiri expresive ce nu există în afara Zeiţei. Fără Zeiţă, întreaga realitate ar fi spectrală, de la cel mai umil fir de iarbă şi pînă la oameni, clădiri şi vehicule. Totul ar fi învăluit pentru totdeauna într-o ceaţă deasă. Zeiţa nu e sînge sau culoare; ea nu-i decît adierea invizibilă care risipeşte ceaţa. La asta şi slujeşte, de altfel, ceaţa: fără ea, Zeiţa n-ar fi în stare să dezvăluie că lucrurile pot fi şi altfel decît spectrale. De aceea, se spune, e şi bine să suferi, căci altminteri Zeiţa n-ar putea arăta că există o limită a suferinţei. De aceea, se pare, şi Răul există, Răul fiind perspectiva spectrală, suferinţa şi multe alte lucruri de care Zeiţa are nevoie spre a se manifesta. Căci fără de Rău, Zeiţa ar fi diferită sau n-ar mai fi. Dar, iarăşi, cine oare ar putea preciza ce înseamnă „diferită”, de vreme ce nimeni n-ar putea spune ce anume este Ea în realitate? Ceaţă şi adiere sînt numai nişte metafore. „

„Nu ştiu dacă nu cumva toată lumea urzise o conspiraţie tăcerii în jurul celei supranumite Miss Emeralds, de teamă să ni mă facă să sufăr. De atunci am renunţat s-o mai caut, căci am j fost şi încă mai sînt convins că era o Zeiţă ce nu-şi manifestase esenţa decît faţă de mine, după care fusese silită să se retragă într-o dimensiune inaccesibilă. O dată ce ai întîlnit, ai recunoscut şi iubit cu disperare o Zeiţă, nu mai poate fi vorba să te legi de vreo femeie. Ceea ce a înverzit sub pasul ei lin nu s-ar putea vreodată veşteji sau pierde. Am dus o viaţă cu totul castă, mai rău – lipsită de orice  ispită. Căci în fiecare noapte, vreme de mulţi ani, îi simţeam mîinile delicate şi reci atingîndu-mi fruntea şi mirosul de briză înfăşurîndu-mă ca un voal şi sarea de mare pătrunzîndu-mi în gură şi în nări şi rîsu-i cristalin izbucnind ca un izvor dătător de viaţă pe o pajişte fericită şi multicoloră. Mă întreb doar de ce s-a manifestat în viaţa mea atît de timpuriu, eliberîndu-mă de orice dorinţă, de orice sclavie – oare ! nu mi-a dat astfel o dovadă de dragoste mult mai mare decît ar fi fost posesia, fie şi a unei zeiţe ? Presimt că nu voi mai întîrzia prea mult s-o întîlnesc, iar mîngîierile ei dulci au acum ceva febril. îmi place să cred că e nerăbdătoare să mă revadă faţă către faţă, să mă ia de mînă şi să mă ducă pe acel tăpşan care înfloreşte sub pasu-i uşor şi pe care-l binecuvîntează cu mîna ridicată. Căci o viaţă e scurtă, dar o iubire credincioasă e lungă şi merită o răsplată pe care numai Zeiţa e în stare s-o acorde.”

( Ioan Petru CulianuMiss Emeralds – din ultimul sau volum – Pergamentul diafan )

Anunțuri

4 răspunsuri

  1. Nu am citit „Pergamentul Diafan”, deci nu pot comenta doar asa … ca sa ma aflu in treaba :).

    Am observat ca atunci cind vesticii (europenii) scriu ceva despre mistica orientala … o complica, si se complica mai mult decit e cazul.

    In fond ce simbolizeaza Tara?
    Mie nu mi-e clar ce ai vrut sa zici in text, desi l-am citit de vreo patru ori, incepind de dimineata :).

  2. @X – Multumesc pt. lectura. 🙂

    Pt. tibetani vesticii sunt niste ignoranti si stupizi.

    „In fond ce simbolizeaza Tara?”

    Nici nu indraznesc sa mai adaug un comentariu. Aceeasi intrebare a primit-o prin 1975 un lama tibetan Chogyam Trumpa Rinpoche (nu stiu cat de fiabil!) , de la un student, si el a raspuns asa:

    „Incercati sa cunoasteti!”

    🙂

  3. “Incercati sa cunoasteti!”

    E bine ca ai simtul umorului …

    Cu ani in urma am incercat sa inteleg ce inseamna Tara. Interpretarea mea ar fi cam asta : chintesenta tuturor calitatilor principiilor feminine ce formeaza/duc la izvorul linistii.

  4. Un foarte frumos text. Nici nu are importantza labirintul erudit (nume si concepte); ce importantza sa aiba daca e o alta lume, cu alta ei spiritualitate… Ceea ce povesteste insa textul lui Culianu e cald, patrunde… Poate fi citit de oricine, oriunde s-ar afla, raportindu-se la zeitza lui ar ofta adinc, poate, inginind si el cu povestitorul, „Căci o viaţă e scurtă, dar o iubire credincioasă e lungă şi merită o răsplată pe care numai Zeiţa e în stare s-o acorde.” Asta ar intzelege, nostalgia asta l-ar cuprinde cu sigurantza…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: