Daena (V) – Tristan si Isolda

Am reusit astazi sa vizionez opera lui Wagner – „Tristan si Isolda”  (1865). Pt. curioasi , am inclus preludiul de pe YouTube. Inaintea unei astfel de incercari (4 ore),  cu ajutorul lui Denis de Rougemont ( „L’amour et l’occident” – 1939) , voi povesti pe scurt istoria lui Tristan si a Isoldei. Voi puncta si cateva diferente in naratiune intalnite in opera lui Wagner  (binenteles ca inspiratia operei a fost provocata de istoria asemanatoare, traita de Wagner si Mathilde Wesendonck, sotia unui fel de binefacator si admirator al sau) … sper sa nu plictisesc.

Isolda=Essylt e un personaj al mitologiei celtice (sec.VII), al carui nume inseamna „tainica priveliste, obiect al contemplatiei„,  dar si zana irlandeza, iapa cu coama alba, apa din cazanul Cerridwen, „cea care tamaduieste si reinvie”.

Tristan=Drystan e aproape un semizeu la druizi, Drystan=”pazitorul mistretilor sacri”. Povestea  e inventata in sec. XII dupa vechi mituri celtice. Exista multiple versiuni, si chiar o legenda franceza paralela, inventata de clerici, intre 1150-1180 numita Legenda lui Gerard de Roussillon.
_
tristan_iseult_fountain_louvreTristan se naste în durere. Tatãl sãu abia murise, iar mama sa, Blanchefleur, moare la nasterea lui. De aici numele eroului, culoarea întunecatã a existentei sale si atmosfera furtunoasã a legendei. Regele Marc din Cornwall, fratele lui Blanchefleur, îl ia pe orfan la curtea lui si îl educã. Prima faptã de vitejie sau performantã: victoria lui Tristan asupra lui Morholt. Acest urias irlandez vine, ca si Minotaurul, sã pretindã ca tribut bãieti sau fete din Cornwall. Tristan obtine permisiunea de a se lupta cu el în momentul când putea fi un cavaler, deci la scurt timp dupã ce ajunsese la pubertate, îl omoarã, dar a fost strãpuns de spada lui otrãvitã. Fãrã speranta de a supravietui în urma acestei rãni, Tristan pleacã cu o barcã fãrã pânze si fãrã vâsle lãsându-se în voia valurilor, luându-si cu sine doar sabia si harpa. El debarcã pe coasta irlandezã. Numai regina Irlandei  (mama Isoldei) detinea secretul leacului care-l putea salva. Dar cum uriasul Morholt era fratele acestei regine, Tristan se fereste sã spunã care-i este numele si cum a fost rãnit. Isolda, printesã din familia regalã, îl îngrijeste si îl vindecã. Câtiva ani mai târziu, regele Marc hotãrãste sã o ia în cãsãtorie pe femeia din al cãrei pãr de aur un porumbel îi adusese un fir. Tristan este cel pe care îl trimite în „cãutarea” necunoscutei. O furtunã îl împinge pe erou cãtre Irlanda. Acolo se luptã cu un dragon care ameninta cetatea de scaun si îl ucide. Rãnit de monstru, Tristan este iarãsi îngrijit de Isolda. într-o bunã zi, printesa descoperã cã rãnitul nu este altul decât ucigasul unchiului sãu. Ea apucã sabia lui Tristan si amenintã sã-l ucidã în timp ce el se aflã în baie. Atunci el îi dezvãluie misiunea pe care i-a încredintat-o regele Marc. Isolda îl crutã, pentru cã vrea sã fie reginã. (Dupã unii autori, si pentru cã în clipa aceea admirã frumusetea tânãrului.) Tristan si printesa cãlãtoresc spre regatul lui Marc. în largul mãrii vântul se opreste, cãldura este apãsãtoare. Li se face sete. Slujnica Brangien le dã sã bea. Dar din gresealã le toarnã „vinul fermecat” ( o licoare magica) destinat sotilor si pregãtit de mama Isoldei. Ei îl beau.latã-i intrati pe fãgasul unui destin ce nu si-l imaginau. îsi împãrtãsesc iubirea reciprocã si se lasã în voia ei. (De notat cã în textul initial, eficacitatea licorii se limita la trei ani – seamana cu psihologia moderna a cuplului nu?) .potiunea( O paranteza –  In opera lui Wagner potiunea e schimbata de fidela slujnica pentru a-i proteja de moarte. Isolda doreste sa se razbune pe Tristan care nu-i adresase nici o vorba pe corabie, pe drumul de intoarcere, din mandrie incearca sa-l otraveasca, oferindu-i o potiune  ca semn al reconcilierii intre ei. Ca in „Romeo si Julieta” Isolda va bea si ea din cupa sperand ca va muri. Gestul Isoldei, in opera lui Wagner, pare ciudat, e precedat de aceasta remarca enigmatica a lui Tristan, care ne lasa sa credem ca iubirea dintre ei, ceea ce pare declansat de catre potiunea magica, exista deja  „Maestra tacerii imi cere sa tac, las in tacere ceea ce ea nu indrazneste sa pronunte, sa recunoasca”. Momentul muzical e superb, decorul devine rosu, cei doi se privesc, asteapta … apoi alb… emotie, isi ating mainile … pronunta numele unul altuia … iubit infidel… femeie divina … nefericire … nu te simt din lume decat pe tine … ).
Pãcatul s-a sãvârsit deci. Tristan rãmâne însã legat prin misiunea pe care i-a încredintat-o regele. El o conduce ca urmare pe Isolda la Marc, în ciuda faptului cã l-au înselat. Brangien, luând locul Isoldei , va petrece împreunã cu regele noaptea nuntii, salvându-si astfel stãpâna de la dezonoare si ispãsind în acelasi timp greseala fatalã pe care o fãcuse. Cu toate acestea, câtiva baroni necredinciosi îi dezvãluie regelui iubirea dintre Tristan si Isolda. Tristan este surghiunit apoi revine convingand cavalereste pe rege de nevinovatia sa. Piticul Frocine, în complicitate cu baronii, încearcã sã-i surprindã pe amanti si le întinde o capcanã. El împrãstie „floare de grâu” între patul lui Tristan si patul reginei. Tristan, cãruia Marc i-a încredintat o nouã misiune, vrea sã se mai întâlneascã pentru ultima datã cu iubita lui, în noaptea dinaintea plecãrii. El strãbate dintr-o sãriturã distanta care desparte cele douã paturi. Dar o ranã primitã de curând la picior se redeschide din cauza efortului. Alertati de pitic, Marc si baronii nãvãlesc în iatac. Zãresc urme de sânge pe florile de grâu. Adulterul este astfel dovedit.( O paranteza –  In opera lui Wagner binenteles ca e diferit, Tristan e tradat de prietenul lui cel mai bun, nu-i raspunde regelui Marc la intrebarea „unde e onoarea daca pana si Tristan a tradat fidelitatea?” ,  se lasa strapuns in duel de catre prieten, e apoi vindecat din nou de catre magiciana irlandeza). Isolda va fi lãsatã pradã unei bande de leprosi, în timp ce Tristan este condamnat la moarte. El evadeazã o elibereazã pe Isolda si împreunã cu ea se afundã în pãdurea Morrois. Aici, timp de trei ani, ei duc o viatã „asprã si grea”, într-o zi Marc îi surprinde dormind, însã întâmplãtor Tristan a asezat între trupurile lor sabia sa, fãrã teacã. Miscat de ceea ce ia drept un semn de castitate, regele îi crutã. Fãrã sã-i trezeascã, el ia sabia lui Tristan si asazã în locul ei sabia regalã. Dupã trecerea celor trei ani licoarea îsi pierde efectul. De-abia acum Tristan se cãieste, Isolda începe sã regrete viata de la curte. Atunci se duc sã-l caute pe sihastrul Ogrin, tristan_unt_isoldeprin mijlocirea cãruia Tristan îi propune regelui sã-i înapoieze sotia. Marc promite sã-i ierte. Iubitii se despart la apropierea alaiului regal. Isolda îl mai roagã pe Tristan sã rãmânã în tarã pânã când se va încredinta cã Marc se poartã bine cu ea. Apoi, fãcând uz de o ultimã smecherie femininã, profitând de aceastã concesie, regina declarã cã se va întoarce la cavaler, la primul semn din partea lui si fãrã ca nimic sã o poatã opri. Ei au mai multe întâlniri într-ascuns, în casa pãdurarului Ogrin. Dar baronii cei necredinciosi vegheazã asupra virtutii reginei. Aceasta cere si obtine o Judecatã divinã  pentru a-si dovedi nevinovãtia. Gratie unui subterfugiu, ea iese învingãtoare din încercare: înainte de a lua în mânã fierul înrosit în foc, care lasã neatinsã mâna celui care nu a mintit, ea jurã cã nu s-a aflat niciodatã în bratele vreunui alt bãrbat decât regele, stãpânul ei, si servitorul care tocmai a ajutat-o sã coboare din barcã. Servitorul era Tristan deghizat…
Noi aventuri îl poartã însã departe pe cavaler. El crede cã Isolda-regina a încetat sã-l mai iubeascã. Atunci consimte sã o ia în cãsãtorie, de dincolo de mare, „pentru numele si frumusetea ei”, pe o altã Isolda, Isolda „cea cu dalbe mâini”. Tristan nu-si va împlini insa datoria de sot, pentru cã o regretã pe „Isolda cea bãlaie”.în fine, rãnit de moarte si din nou otrãvit din cauza acestei rãni, Tristan o cheamã iar pe regina din Cornwall, singura care îl mai poate tãmãdui. Ea vine si vasul ei arboreazã la catarg, în semn de sperantã, o pânzã albã. Isolda cea cu dalbe mâini pândea sosirea ei. Chinuitã de gelozie, cealalta Isolda vine la patul lui Tristan si îi spune cã pânza este neagrã. Tristan moare. Isolda cea blondã debarcã în acest moment, urcã la castel,, îmbrãtiseazã trupul neînsufletit al amantului ei si moare.
_
tristan_and_isolde_by_louis_rheadNiciunul dintre obstacolele intalnite de Tristan si Isolda nu se dovedesc de neinvins, si totusi ei renunta de fiecare data. S-ar putea zice ca ei nu  pierd nici o ocazie de a se desparti. Cand nu exista obstacole le inventeaza singuri: sabia fara teaca dintre ei, casatoria cu cealalta Isolda. Oare Tristan o iubeste cu adevarat pe Isolda? Este iubit de ea? Paul Valery zicea ca intrebarile prostesti chiar fiind, ne pot fi de folos !   🙂  Ei , de fapt nu s-au ales niciodata unul pe altul, au fost la cheremul destinului, dincolo de bine si de rau, ca intr-un fel de depasire a conditiei umane, intr-un absolut incompatibil cu legile lumii. Puterea ce ii impinge nu apartine nici unuia nici altuia. Tristan este „cel mai puternic” ea e „cea mai frumoasa”, cum e posibila  de conceput o afectiune omeneasca intre tipuri atat de stilizate? Uneori te intrebi daca nu cumva, viclesugurile destinului nu ajung la timp, pentru a se impotrivi fericirii lor? Ei cauta prea ostentativ obstacolul benefic iubirii lor ca si cum ar cauta de fapt, dincolo de pasiune, moartea.
Este iubirea un destin?  Are pasiunea ceva sfant?  Exista o fideliatate intemeiata numai pe iubire incompatibila cu cea ceruta de casatorie?  Este dragostea o modalitate de cunoastere, un fel de credinta initiatica?  Nu e oare totul doar o alegorie ocultata de trubaduri, ce evoca de fapt VIATA MISTICA cu pericolele si constrangerile ei? Ce fel de revelatie poate avea omul de astazi, omul modern, in legatura cu el insusi si cu viata in general, dintr-un mit cu alura de aventura pasionala?
Toate legendele cavaleresti care urmeaza acestei istorii a lui Tristan si Isolda sunt legate de un nou tip, fin, de iubire, de o arta de a iubi foarte rafinata si sofisticata, cu atat mai mult cu cat ea e, se pare,  secreta. Trubadurii au descoperit primii aceasta putere data cavalerului de puritatea Damei sale. Ceea ce i se daruieste nu este o simpla exaltare, un spor de curaj sau o prietenie de suflet ci o cale de unire a sufletelor.
_
rougemontCitez in final din Rougemont (1906 – 1985  ) :
Am încetat astăzi să mai credem că mitul înseamnă irealitate sau iluzie. Prea multe sunt miturile care-şi manifestă în jurul nostru o forţă greu de contestat.Se poate spune, în general, că mitul este o poveste, o fabulă simbolică, simplă şi tulburătoare, care rezumă un număr infinit de situaţii mai mult sau mai puţin asemănătoare. Mitul ne permite să observăm dintr-o dată anumite tipuri de” relaţii invariabile şi să le desprindem din mulţimea aparenţelor cotidiene, într-un sens restrâns, miturile traduc regulile de conduită ale unui grup social sau religios. Trăsătura cea mai specifică a mitului este însă puterea pe care o dobândeşte asupra noastră, în general fără să ne dăm seama … Nu există mit atâta vreme cât ne este îngăduit să respectăm realitatea şi să o exprimăm deschis sau direct. Dimpotrivă, mitul apare atunci când ar fi periculos sau imposibil să mărturisim sincer un număr de fapte sociale’ şi religioase sau de relaţii afective, pe care ţinem totuşi să le perpetuăm sau care nu pot fi distruse. Nu mai avem nevoie de mituri, de exemplu, pentru a exprima adevărurile ştiinţei: le considerăm, într-adevăr, din punct de vedere strict „profan” şi astfel ele au numai de câştigat din critica individuală. Avem însă nevoie de mit pentru a exprima faptul obscur şi imposibil de recunoscut că pasiunea este legată de moarte şi că atrage după sine distrugerea celor ce i se devotează cu tot sufletul, înseamnă că dorim să salvăm această pasiune şi că iubim această nefericire, deşi morala oficială şi gândirea noastră le condamnă. Obscuritatea mitului ne permite deci să receptăm conţinutul său camuflat şi să ne bucurăm de el prin mijlocirea imaginaţiei, fără ca prin aceasta să devenim destul de conştienţi ca să provocăm apariţia contradicţiei. ” ( „Iubirea si occidentul” )
Anunțuri

8 răspunsuri

  1. Miturile reprezinta o punte de comunicare secreta cu lumea noastra interioara. Asa le percep eu.

    Am citit cu placere ce-ai scris si pentru faptul ca nu cunosc cum ar trebui, sau cum as vrea, istoria si literatura evului mediu european.

  2. Buna „X”. Ma bucur ca revii si ai citit acest comentariu. Spiritul european e vizibil impregant de mituri inrudite, ce par destul de recente, nu doar de aristotelism, rationalism si scolastica.

    Miturile inabusite devin deci otravitoare, punti suprimate.

    De unde aceasta placere in noi de a se cunoaste pana la capat? E vorba cumva de un simplu interes ascuns care-l avem pentru nefericire? Romantismul occidental considera insa durerea provocata de dragoste ca metoda de cunoastere preferata, ne place sa ardem si sa cunoastem ceea ce arde in noi.

    Ma tot intreb ce s-a intamplat in jurul anului 1100? Ar trebui sa scriu un nou articol despre trubaduri si mistici, care dezvolta teme comune. Intr-o perioada foarte scurta de timp se schimba brusc viziunea asupra femeii. Pana si in jocul de sah, e momentul cand e introdusa Regina! 🙂

  3. “Cel ce cunoaste ratacirea ghidarii, nu strabate distante lungi.”
    „O pasiune a escaladei, a ridicarii la putere, a superlativului pana la extaz. Tot ce e amplificat, orice cautare de superlativ, aceasta spirala paradoxala a dedublarii creeaza un vartej, liber de orice continut sau de orice calitate proprie si devine unica noastra pasiune.”

    Am ales, din celelalte texte, cele două fraze de mai sus, ca reprezentative pentru povestea lui Tristan şi a Isoldei (posibila eroare, sper să fie iertată). Şi, deşi am poziţia proprie, aduc un comentariu dintr-o carte (nu ştiu cât e de cunoscută) în care autorul prezintă paradigma de gândire în care se înscrie povestea.

    Aurel Codoban, în „Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală”, 2004:
    „… iubirea-pasiune este una din formele deviate prin creştinism ale doctrinei platoniciene. Ea nu mai funcţionează după formula dorinţei platoniciene, a autodepăşirii până la unirea cu transcendenţa. Interesul ei pentru obstacol, pentru ceea ce împiedică finalizarea sau consumarea iubirii mărturiseşte deja un blocaj în această lume şi un interes mai degrabă pentru intensitatea afectivă absolută decât pentru Absolutul transcendenţei.”
    „Această aparent atât de medievală formă de viaţă, care este iubirea-pasiune, pare să anunţe modernitatea, cu imanenţa, desacralizarea şi individualismul ei. Ceea ce propune ea este un fel de întârziere a mântuirii, un fel de lipsă de grabă în a atinge Absolutul, un fel tacit de a gândi că „drumul e totul”. Cei prinşi de această iubire-pasiune nu vor să găsească în această lume liniştea şi seninătatea, atâta câtă poate fi aici, a celeilalte lumi, ci să continue zbuciumul acestei lumi cât mai mult cu putinţă; transcendenţa pare a fi prea puţin tentantă.”

    Sper să nu obosească „avalanşa” de mai sus.

  4. @Vali. Multumesc pentru comentariu si trimiterea spre un domn filosof, care preda „Iubirea” la catedra, si pe care nu-l citisem. Nu ma oboseste o astfel de avalansa, ma surprinde placut!

    Va rog sa nu-mi acordati o putere de explicare mai mare decat pot avea. Prima fraza considerati-o inca sibilinica, va ramane asa, as fi incantat sa gaseasca rezonanta la cineva.

    Desi ati ales doar citate despre „iubirea-pasiune”, daca va exista interes, voi continua, pentru cei cativa cititori, cu topice pe subiect, fara a forta o abordare sistematica (nimic nu rezista unei astfel de abordari, nu vreau ca ceea ce ramane sa fie doar un reziduu intelectual). Nu ma voi ocupa de „Amurgul iubirii” in nota fenomenologica sau ontologica, nici postmoderna, nici hermeneutica, nici psihologica … nu ma voi ocupa de alte amurguri ( ale gandurilor, ale idolilor 🙂 ), imi raman alte cateva abordari, (spre norocul meu!).

    Daca las intamplarea sa decida, pot cadea direct peste
    PUNCTUL CODOBAN „Dacă definim omul ca acel punct al contextului Fiinţei unde semnificaţiile trec în comportament, iar gesturile se pot ridica la semnificaţii, atunci cu siguranţă, în contextul omului, la rîndul lui, punctul privilegiat în care această trecere se petrece este acela al iubirii. „

    PS: Voi citi in seara asta cartea si revin. V-a placut Y Gasset ? 🙂
    O continuare ce mi-o doream la Tristan si Isolda, a fost deja evidentiata, acum 2 zile, aici , asa ca am incercat sa particip. 😉

  5. Cartea din care am citat a fost o „întâlnire” (folosindu-vă cuvintele) cumva forţată, în urmă cu câţiva ani. Una dintre puţinele lecturi, pusă sub semnul constrângerii, care mi-a plăcut. Evident, cu unele dezacorduri.
    Pe dl. Codoban l-am cunoscut personal, un om deosebit pe care îl creionez (subiectiv) în două din propriile-i cuvinte: „tandră indiferenţă”. Sună puţin ciudat „preda iubirea”, însă da, era o încântare în a fi ascultat.

    N-am reuşit niciodată să duc la bun sfârşit o carte doar ca răspuns unei constrângeri exterioare şi nici n-aş putea spune că mi-am ales cu precizie lecturile… cumva, m-au ales ele în perioade şi perioade. De aceea, mărturisesc, spre „ruşinea” mea, că nu am citit nimic din Y Gasset şi dacă aş avea siguranţa că perioada care urmează îmi va fi favorabilă lecturii, v-aş întreba dacă îmi recomandaţi ceva anume.

    Sper şi m-aş bucura să continuaţi postările. Şi îmi pare bine că nu vă ocupaţi cu „amurguri”. 🙂
    Sunt câteva „puncte” la care am rămas cu „datorie”… îmi place să cred că, la un moment dat, când şi dacă lucruri se vor lega în cuvinte cu înţeles, voi completa.

    Acum, referitor la Tristan şi Isolda, fără şi dincolo de citate, întrebarea pe care mi-o pun eu e dacă, într-adevăr, iubirea lor a fost una destinată să fie. Pe de o parte, aş spune că Tristan nu a iubit-o. Pe de altă parte, aş spune că licoarea a fost doar un „pretext”.
    Personal… nu ştiu dacă iubirea e un destin. Cred că e un ceva esenţial. Nu ştiu dacă e mijloc, scop sau cauză – poate toate. Ceea ce îmi repugnă e ideea de „celălalt ca mijloc”. Iar pasiunea am considerat-o (posibil să mă înşel) întotdeauna ca pe un ceva „cu bătaie scurtă”, pentru un „aici” care azi e, iar mâine rămâne doar urmă şi amintire.

  6. @Vali,

    Semnificatia Iubirii e atat de cuprinzatoare, ca il face pe dl. filosof Codoban sa descopere si afirme ca „iubirea e ceea ce a fost la inceputuri filosofia”. Nu stiu de ce alegem complicatia cand e vorba de iubire. ( ” e polisemica, are multe semnificatii”). … inca mai citesc din carte, m-a prins ! 🙂 Nu voi insista niciodata postmodernist pe esecuri, deziluzii, entuziasme ratate, dez-iubire, desi sunt perfect constient de ele.

    Cartea lui Ortega Y Gasset de care vorbeam e „Estudios sobre el amor” („Studii despre iubire” – 1939), publicata la noi la Humanitas. Afirma acesta „cea mai mare incultura e aceea din domeniul iubirii”.

    „nu ştiu dacă iubirea e un destin. Cred că e un ceva esenţial.” Nu stiu de unde s-a lipit de mintea mea, vorba asta: singurul mod de a explica dragostea e dragostea perfecta. Dupa parerea mea, Tristan cel adevarat, daca a existat, cel ce si-a intalnit destinul, nu a tradat iubirea iubind pasiunea, exegezele se pot insela, romanticii se pot insela si ei. 🙂

    Adam, probabil din iubire, a preferat sa guste din fruct, pentru a nu lasa eroarea doar in seama Evei, cu toate riscurile ce le impunea aceasta. 🙂

    „care azi e, iar mâine rămâne doar urmă şi amintire.”
    Am ajuns aici, asa ca notez: „placerea nu are memorie. de aceea sentimentul ii ia locul” 🙂

  7. Acum citesc, n-am fost în faţa calculatorului. Am nevoie să mă gândesc la ce aţi spus mai sus.
    „nu a tradat iubirea iubind pasiunea” – asta îmi place şi mie să cred. 🙂
    Mă bucur că place lectura!

  8. „Nu stiu de ce alegem complicatia cand e vorba de iubire.”
    Probabil şi în alte zile, dar azi, cu siguranţă am frământat ideea „a iubi mai mult decât a iubi” şi ceea ce am gândit despre, ar suna cam aşa: a iubi trebuie că e ceea ce e mai simplu – a iubi, iubesc sau te iubesc. Atât. Nu altceva sau alcumva sau cumva anume. „a iubi” la superlativ trebuie că e altceva, probabil obsesie sau nevroză (cum spuneaţi la textul respectiv).

    O oarecare deviere:
    Mi-a venit în minte Stănescu. El spunea ceva despre ceea ce are continuitate, despre ceea ce e real şi “luăm”. Pe lângă sentimente enumera şi “patemile”. Nu ştiu de ce, înţeleg patima ca pasiune şi invers. E, oare, o eroare în înţelegerea mea? Sau, probabil, nu sunt de acord cu Stănescu… Sau, se poate vorbi de sentiment născut din patimă?
    Mă tem că e tot o varză ce am spus…

    E simplu. “patemile” înseamnă tot ce doare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: