„Te iubesc mai mult decat te iubesc”

fara_limite1Nu prea ma pricep sa fac demonstratii, de multe ori nu dau explicatii pentru ceea ce propun, in limbajul meu cu care sesisez lumea. Imi imaginez ca oamenii gandesc, nu doar accepta punctul de vedere al unuia sau al altuia. Redeschid o intalnire cu Oedip nu doar cea de aici , lui trebuie sa-i vorbesc de greci ca sa citeasca continuarea, anagignosko desemnau ei,  a citi, lectura adica. Traducerea exacta e „recunoaste ce astepti”. Vorbim deci de perceptii, puncte din care vezi. Omul intelege multe, natura si toate celelalte, dar nimeni nu a afirmat cu curaj „omul intelege omul”. Daca unii au un limbaj mai comod, credeti in ei. Cum o fi aratand mai intelectual decat intelectualul? 😉  Genului acesta as dori sa ma adresez… 😉
Ma las atras si „sustinut” de derutantul Jean Baudrillard din „Les stratégies fatales” … Mai frumos decat frumosul e fascinantul, mai ascuns decat ascunsul e secretul,  mai adevarat decat adevaratului ii opunem mai fals decat falsul si ne lansam in amplificari. Mai fals decat falsul e aparenta.Cautam ceva mai rapid decat comunicarea si dam peste sfidare, provocare. Comunicarea e prea lenta, caci trece prin contact si cuvant. Privirea, de exemplu, e mai rapida, totul e jucat instantaneu. De fapt nu comunicam. Cautam in comunicare instantaneitatea privirii, luminii, seductiei … si ea e mai lenta decat lentul, adica inertie si tacere.
O pasiune a escaladei, a ridicarii la putere, a superlativului pana la  extaz. Tot ce e amplificat, orice cautare de superlativ, aceasta spirala paradoxala a dedublarii creeaza un vartej, liber de orice continut sau de orice calitate proprie si devine unica noastra pasiune. Imaginati ceva frumos care a absorbit toata energia uratului. Imaginativa tot ceea ce poate fi amplificat prin asimilarea energiei contrariului. Seductia e vertiginoasa cand e obtinuta nu din efectul unei atractii simple ci din una … dedublata.
Sa spui „Te iubesc MAI MULT DECAT te iubesc” e paradoxal, e poetic, dar e cumva si … nevrotic, deviant, provocant, denota necunostere de sine.  Se comunica ceva? Pe latura pozitiva, pentru cei ce sunt preocupati de LIMITE,e expresia optimista a capacitatii de a-ti depasi un blocaj personal. „Te iubesc mai mult decat te iubesc” e un paradox aproape circular ( desi il prefer desenat ca o bucla). Nici nu se poate compara cu posibilele variatii „profane”, din care incerc o enumerare:
Te iubesc mai mult decat nu te iubesc
Te iubesc mai mult decat te iubeste
Te iubesc mai mult decat orice
Te iubesc mai mult decat pe mine insumi
Te iubesc mai mult decat un pachet de biscuiti
Te iubesc mai mult decat cel ce te iubeste cel mai mult
Te iubesc mai mult decat enorm
Te iubesc mai mult decat pot (as putea)
Te iubesc mai mult decat tine
Te iubesc mai mult decat ieri
Te iubesc mai mult decat atat
Te iubesc mai mult decat pe altii ( pe oricine)
Te iubesc mai mult decat viata ( lumina ochilor, etc)
Te iubesc mai mult decat iti inchipui
Te iubesc mai mult decat as vrea ( as fi vrut)
Te iubesc mai mult decat cerul (lumina, soarele, marea etc)
Te iubesc mai mult decat la inceput
Te iubesc mai mult decat atunci
Te iubesc mai mult decat meriti
Te iubesc mai mult decat o data, de mai multe ori
Te iubesc mai mult decat poti tu intelege
Te iubesc mai mult decat te ador ( te doresc)
Te iubesc mai mult decat am iubit vreodata
Te iubesc mai mult decat un om ( un inger)
Te iubesc mai mult decat pot exprima
Te iubesc mai mult decat putin
Te iubesc mai mult decat pe Dumnezeu
Te iubesc mai mult decat ne este dat sa iubim
Te iubesc mai mult decat pot sa te conving
Te iubesc mai mult decat pot sa sufar
Te iubesc mai mult decat LIMITELE mele
Puterea repetitiei e saturativa … GATA … tine loc de demonstratie vertijul asta. Imi place sa practic cu mine, in primul rand, anti-pedagogia. Cliseul seamana cu alergatul in jurul cozii, nu-ti mai permite o iesire din acel „tine insuti” sterp si vid decat printr-o ex-centricitate a lucrurilor, un accident prin hazard. Tot sistemul obez de expresii de mai sus ce videaza si anuleaza sensul, l-as opune haiku-ului, care cauta tocmai vidul cuvantului, oprirea limbajului in evidenta.
A devenit o dependenta stranie la mine, cursul privat de engleza, pretext sa ma intalnesc o data pe saptamana cu Kent, un muzician american hippie cu nume de tigara, ce a depasit 50 de ani dar arata ca de 30; el isi mai rotunjeste veniturile, eu ii ascult povestile (cum l-a parasit candva o iubita pentru Phil Collins, ce mai scoate grupul lui,” Pillat Error”)  si el pe ale mele. In final, imi lasa intotdeauna notata o foaie cu expresii ce trebuie sa mi le corectez.  E nostim, si se potriveste cu cele de mai sus… printre cuvinte , noi principii sunt inventate – „lovisticysm” , „lovecratie”, „lovement”, „lovitation”,”lovitude” …
love_lessons
Intelectualul de astazi declara public sus si tare ca e LIMITAT. Auzi adesea „aici nu e domeniul meu”,  ma cunosc, stiu unde sa ma opresc. E civilizat si strategic ca mesaj pentru privitori si cititori, dar dupa parerea mea e pervers, subliminal si limitativ. Iti spui „daca asta recunoaste blocajul sau, si, cu mintea ce i-o respect nu ajunge sa-l depaseasca, atunci, io, cel simplu, ce sa mai zic?”. Imbraca intelectualul public  frumos in cuvinte neputintele personale? E politically-corect. Maturitatea intelectuala nu are a face cu expansivitatea in zone neclare. „Limitele ne construiesc” auzi adesea.  Se practica fraza heideggeriana, de genul, „mai binele ca putinta a Binelui de a fi altfel„,  se iese usor din orice fundatura cu un pic de adaptabilitate si o fina manevrare a cuvantului. Limitatilor  trebuie sa le amintim ca li se potriveste acel „eu sunt si ceea ce tin sa fiu”. Intre vartejul dedublarii si putinul, „presque-rien-ul” ce te desprinde de limite spre ce posibilitate sa ma indrept? Un ganditor sincer al nostru, Dragomir, spunea ca nu exista iesire din paradox. Iti ramane pur si simplu sa framanti problema. Cum s-o framanti in asa fel incat sa inteleaga si ceilalti, si sa puna si ei umarul? Cum sa facem sa nu fim demascati de HRP ca „nimeni cu continua pe nimeni„?
Punctul mort al intelectualului e LIMITA? E locul in care acesta intalneste, in sine, contradictiile si se declara blocat? E punctul de „remise en cause”? E punctul din care lucrurile, ideile inceteaza sa mai fie adevarate  pentru sine? E punctul de unde devenim orbi, Oedipe? Cum sa fim limitati cand, de fapt, noi suntem POSIBILITATE? De aia ne-a explodat natura!
A nu gasi raspunsul unei intrebari inseamna deja lansare inspre a cunoaste. Solutia ideala, poate unica, e sa aduci intrebarea acolo unde e raspunsul. Toate intrebarile au un raspuns intr-un unic loc. Uneori ma intreb unde este locul BUN ? ( nu cel mai bun, sau cel mai bun decat bun). Si mi se raspunde din interior : acolo unde te poarta pasii … dar nu fara limpezire. Doamne, cine mai adauga si acest „da nu fara limpezire”? Limita mea sau ilimitatul meu? Bine zice Biblia „bunul raspuns e ca un sarut”. Indragostitului nu-i dai veritabilul raspuns in discursuri si dovezi verbale, stie el,  nu stiu eu cum, doar in sarut cum sta treaba. 😉 Indragostitul insa, chiar si dupa asa un raspuns perfect, prefera sa ramana in acea stare de cautare a dragostei. Nu despre indragostiti vorbesc de fapt… Pentru ca intalnirea  reala cu un raspuns sa aiba loc undeva, dragostea trebuie sa fie deja acolo. Dupa parerea mea, o mistica culturala inrudita cu cea crestina e imposibila si ea, ca si mistica rationala.  Las dezbaterea codata si provocanta despre „intelectualul misticoid” pentru alta data, sa se mai coaca…
Nu putem exprima cu cuvinte si nu putem exprima fara cuvinte.  Nu am ales , de aceasta data, un ton potrivit.  M-am luat de LIMITE tocmai pentru ca imi cautam  motivatie reala pentru a iesi din spatiul privat in cel cibernetic… nu sunt intotdeauna convingator cu mine insumi…  Acum ma lovesc cu batul peste degete !  ce mi-a venit?
Voi sterge tot…
Anunțuri

13 răspunsuri

  1. Bataille spune: ” Suferim din cauza izolării noastre în individualitatea discontinuă.” Soluţia ar fi o posesie absolută, a te face una cu fiinţa iubită, care, pentru cel ce iubeşte e însăşi „transparenţa lumii”, fiinţă deplină, nelimitată, „pe care n-o mai mărgineşte discontinuitatea personală” (G. Bataille, Erotismul, trad. Dan Petrescu, Nemira, 1878, p. 26)
    Dar cum să treci de discontinuul din tine? Cum?
    Excelent postul dvs, Gabilutza!

  2. „Nu putem exprima cu cuvinte si nu putem exprima fara cuvinte.”

    Cred ca exista o serie de lucruri ce pot fi exprimate (mai bine) fara cuvinte.

  3. @elena
    „Dar cum să treci de discontinuul din tine? Cum?” Ar trebui sa raspund complicat, cu citate neaparat sau simplu? Seama mai mult cu o provocare retorica.

    Imi raspund mie, poate se va mai potrivi pentru cineva: iubeste putin, restul infloreste din tine, poate va fi ceva, odata ce vei incepe sa spui „da” celorlalti, celor sinceri.

    @X
    Fac parte dintre cei ce se exprima dificil, incerc sa ma ameliorez. Nu cuantific modalitatea de a exprima cu/fara cuvinte, mai bine/mai rau. Mai degraba decat „exprimare” cred in rezonante, in armonii. Nu supralicitez functia tacerii, a imaginii, a sunetului pur, a muzicii, a dansului, a tactilului, a gustului, odoratului, a simbolului … cuvantul este fratiorul lor mai mic, ultimul venit sa li se alature, tinem si la el, ca e mezin si jucaus, sunt unii care spun ca el era la inceput, si ne tin in suspens . 🙂

  4. Da, mai ales rezonantele.

  5. Uneori e sete de cuvinte. Alteori e sete de taceri. Setea e un fenomen firesc, nu?

  6. Mie mi se pare o simplă combinatorică exerciţiul „mai mult decît X”. Desigur, poţi să dai astfel şi peste metafore reuşite dar şi peste multe absurdităţi.

    Desigur, există şi poezie a absurdului.

    Dar marea poezie nu s-a făcut astfel.

    Apoi spui: „Nu putem exprima cu cuvinte si nu putem exprima fara cuvinte”.

    Te contrazic/provoc: Putem exprima cu cuvinte şi putem exprima fără cuvinte.

    🙂

    Cît despre limită….
    una e limita de competenţă – ştiinţa a ceva
    alta e nelimitatul gîndirii: capacitatea-libertate de a şti , posibilitatea cunoaşterii

    Nu prea înţeleg ce-ai vrut să spui.
    Intelectualul trebuie să le ştie pe toate: critică de artă, critică literară, filosofie presocratică, teoria relativităţii, fizică cuantică, teoria fractalilor şi multe, multe altele?

    Ce este un intelectual?
    Defineşte-ţi termenii, spunea cineva, nu? 😉

  7. @Gabhry el.

    Trebuie sa recunosc, profilul dvs. „jurnalistic” , ma fac sa ezit in a raspunde provocarii. Eu nu mi-am dorit nici sa dezghet patimi si nici sa dau lectii. Ati pronuntat deja cuvantul „critica”, mie imi lipseste complet orice sete de dialog/interviu plat. Nu va inteleg nici eu. Asta e. Jurnalistul crede ca poate controla totul, intoarce fraza sau informatia pe toate partile, asta ii e meseria. Romanii au un talent prolific de a da definitii , dar mai ales de a cauta definitii. Poate ca e datorat unei lipse a spatiului de orientare, CAUTA IN EXTERIOR.

    Aveam de ales intre un raspuns foarte scurt, unul scurt, unul mediu, unul lung, unul foarte lung si binenteles „cel mai” scurt sau „cel mai lung”. Combinatorica lui „mai mult” nu o voi mai aplica acum. 🙂 Nici filosofia batului de chibrit.

    Dragul meu, eu nu sunt un intelectual. Nu ma atrage sa fiu neaparat unul. Incerc sa fiu spontan chiar si cu tine :-), voi explica la final de ce nu-mi structurez explicatii. Utilizarea unor expresii intelectuale nu te fac intelectual. Naivitatea mea nu e datorata unui impuls intelectual. La final am si notat ca „articolul trebuia sters”, l-am lasat pentru a nu ceda ca multi altii demonului pasivitatii. De aceea am si incercat sa va raspund. Intelectualul este cineva care ajunge repede la esential, vei simti ca eu nu o fac.

    1. “Nu putem exprima cu cuvinte si nu putem exprima fara cuvinte”. Te contrazic/provoc: Putem exprima cu cuvinte şi putem exprima fără cuvinte.

    Nu cautam metafore. Un PARADOX trebuie sa functioneze ori de cate ori ii aplicam Negatia, sau inversiunea. Nu merge intotdeauna. Cand nu merge, ramane doar un simplu aforism.

    Spiritul meu accepta la fel de bine TOATE aceste formulari:

    Refleteaza inainte de a gandi.
    Gandeste inainte de a reflecta.
    Nu reflecta inainte de a gandi.
    Nu gandi inainte de a reflecta.

    Va rog sa considerati ignoranta mea pentru „rationalitatea” unui raspuns ca un fruct exotic. Dvs. aveti timp de discutii, eu nu.

    „Moderatia e fatala. Nimic nu reuseste mai bine ca excesul.” (Wilde)
    „Excesul e fatal.Nimic nu reuseste mai bine ca moderatia.” (pare o banalitate, nu?)

    2. Intelectualul trebuie să le ştie pe toate ?

    Sartre defineste intelectualul ca pe „cineva ce se baga in ceea ce nu-l priveste”. Unii cred ca intelectualul e „specialistul”, persoana care gandeste mereu pe acelasi punct, cu seriozitate, zeci de ani. Intelectualul este un produs deschis, in dezvoltare, e ca o idee care a imbracat o forma corporala intr-un individ. Are macar obligatia de a face unitate in multiplicitate, sa faca operatii inteligente, nu doar comentarii sceptice. Nu e obligatoriu universalist sau transdisciplinar, dar macar e ATENT, capabil de discernamant, gasire de semnificant in cele ce-l inconjoara. DE CE NU – capabil de sinteza, de o forta si o conduita morala adecvata. Majoritatea dau impresia unor simpli RATIONALISTI.

    Personal da, cred ca nu poate trece pe langa termenul „socratic”, „fractal”, „cuantica” si sa nu se intereseze ce este. Nu asta face insa din el un intelectual.

    Deschisesem subiectul aici:
    https://gabilutza.wordpress.com/2009/01/02/profilul-intelectualului-public-de-astazi/

    3. Ce este un intelectual?

    Va uitati dvs. in dictionar, eu ma grabesc sa va raspund, ca sa pot profita de Duminica asta de Florii. Plec de la „In Telos”? (sa fii intr-o tinta stabilita (de cine?), ce finalitate? )

    Subiectivitatea mea nu poate da o definitie generala, am mai degraba optiuni personale si arbitrare pentru a defini termenul. Omul poarta in el intelectualul ce-l exploreaza. Fiecare epoca isi alege un model de intelectual. Am putea considera cuvantul „intelectual” o aparitie recenta, asa ca poate avea oricate definitii peiorative sau abstracte. Presa, si nu doar ea, face prea deasa utilizare de acest cuvant. In general intelectualul e un om cu o imagine pozitiva, aparator intotdeauna al unor cauze juste (de aceea e usor de aservit unei ideologii sau unui cuvant … traiesc o viata in el). Nu trebuie confundat cu retoricul grec, cu filosoful, cu scriitorul, cu omul de arta. In general e un emancipat, dezbate, are spirit critic, apara valori angajat, e un fel de paznic, gardian (dupa Brenda, Tradarea … 1927). In general intelectualul refuza sa fie complice, prin tacere, injustitiilor si atrocitatilor.
    Exista specificitati la fiecare intelectual. Ca produse umane ale timpului prezent, in social, sunt noii preoti laici, cei ce manevreaza adevarurile doctrinale ale societatii. „trebuie sa fim impotriva intelectualilor, e reactia cea mai sanatoasa si fireasca” spunea Chomsky. Tot el spunea, si eu accept, „o viata intelectuala nu cere neaparat sa gandesti”. 🙂
    Parcursul sau defineste oare intelectualul? Lumea noastra e eterogena, nu poate accepta o definitie unica a termenului. Apreciez la intelectual faptul ca stie sa asculte, stie sa raspunda la o intrebare (nu este echivalentul doar al unei persoane informate), intelectualul produce gandire, elaboreaza, e inovant, e chiar rafinat. Termenul INTELECTUAL idealizeaza intr-un fel conditia sociala a unor indivizi.

    Nu vreau sa cad in capcana socialului si socializarii.
    Perceptia banala e omul cu facultate, cu diplome, masterate sau doctorat, eventual publicat.

    Imi aduc FOARTE BINE aminte de Revolutia Romana din Decembrei 1989, cand instinctiv, fara sa vrem, si la unison, strigam disperati cu totii dupa intelectuali, se simtea in sfarsit nevoia lor. S-a uitat. Astazi tot omul se fereste de recuperari populiste.

    Multumesc pt. vizita.

  8. In primul rind o sa te rog sa-mi ierti intirzierea… n-am vazut/stiut ca „m/ai provocat”, eventual la o discutie prin „citarea” mea. dar, sti cum se zice, „better later than never”.

    asa ca… secundo… nu mai stiu ce-am scris acolo… memoria nu e punctul meu forte… daca am vreo unul. insa expresia asta cu better later than never prica aici foarte bine, desi trebuie sa recunosc ca nu e chiar o coincidenta 😉

    evident expresia e absurda… insa asa mi-a zis Ana, prietena mea. dar si better later than never e absurda pt ca-l pune pe never undeva „mai departe”, dar pe aceasi linie cu „mai tirziu”… ceea ce e absurd pt ca unul, never, nu exista, iar altul, „later” e posibil sa existe incdva, sau chiar, iata, exista acum. e ca si atunci cind spunem cu destula suficienta ca exista viata dupa moarte cind moartea inseamna tocmai terminarea vietii… dar o spunem, si unii chiar o cred cu toata taria… insa daca ideea din spatele expresiei e discutabila expresia, in toate cazurile, este cretinoida 😉

    totusi, nu pot sa fiu de acord cu chestiunea ca intrebarea trebuie sa duca la un raspuns si ca raspunsul are un „loc”… intrebarea NU trebuie sa duca la raspuns si bine face. de ce sa duca? pt ca daca duce atunci e o falsa intrebare, fiindca stiam raspunsul, ceea ce o face inutila, deci nu trebuie pusa. pascal spunea nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit deja, insa daca reusim sa punem intrebari fara sa stim despre ce-i vorba. adevaratele intrebari nu duc la raspuns, si e adevarat ca nu iesim din paradox… dar la fel de adevarat este ca atunci cind wittgenstein spunea in ultima propozitie a tractatusului ca despre ceea ce nu se poate vb sa se taca nu vroia sa spuna ca de acum trebuie sa vb doar in expresii matematico-logice valide si adevarate, ba din contra, cultura este un paradox… din mai multe puncte de vedere… si continuam sa o „crestem” mestecind fara iesire in supa de paradoxe… doar in stiinta si atunci cind vrem sa obtinem o cunoastere, o plus valoare a cunoasterii adica, trebuie sa vorbim asa… in rest… cum da domnul 😉

    deci, merci de interes, esti tare draguta ca m-am luat in seama, chiar nu am prea avut astfel de reactii, pt ca nu am cititori prea multi (poate faptul ca ma prea aberez sa fie de vina)… ma simt aproape clasic… iar asta este tot o expresie a Anei 😉

  9. sa ma hazardez la ore tirzii si eu?
    ‘ te iubesc atît cît nu te pot iubi’

    revin si redevin serioasă

    ( tentant subiect sau frază şi mai puţin ‘nevrotic(ă)’ , cred eu…)

  10. în propoziţia „Te iubesc mai mult decat un pachet de biscuiti” este o comparaţie referitoare la iubirea trăită de pachetul de biscuiţi? ori se referă la iubirea arătată de tine unui pachet de biscuiţi? (mai mult ca pe un…)
    (Biscuiţii iubitori aproape că ar trebui iubiţi.)

  11. Ce placere sa revezi un articol mai vechi! @ora25 ma supune probei de foc (=interventia publica!) in stilul unui bun profesor de gramatica. Doar capetele culturale nu se pleaca! 🙂 Iubirea aratata de mine(?) la superlativ imi indoapa supraeul, iar biscuitii sunt doar un pretext digestiv.

  12. ce plăcere să te revezi pe tine însuţi deci! 🙂

    eram chiar interesată de inima biscuitelui dar dacă a fost doar un exemplu de snack trecut precum dragostea prin stomac, nu mai sunt curioasă.

    capetele culturale sunt capete de acuzare.

  13. ah, te iubesc mai mult decat imi iubesc fardurile..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: