Despre click-ul pe „About”

Un tanar actor imi marturisea ambitia asta „as vrea sa stiu povestea fiecarui om”.  Pentru cea de-a noua zi, din noul an,  voi repovesti o istorie a unui om, ce mi-a ramas in memorie, culeasa de un etnolog la amerindienii houma.  Povestea mi-a reamintit-o o cunostiinta noua, cu inima frumoasa, care avea sentimentul, calatorind cu trenul, ca la fiecare coborare, cu fiecare calator pierdea poate povestea vietii sale. houmaSa ma iertati daca am uitat numele povestitorului. 

E istoria unui barbat ce se plangea tot timpul, care zicea ca lumea e facuta rau, ca societatea e inutila, ca omul e ratat, femeia invadatoare, copiii prea galagiosi.
Se plangea atata ca cei din satucul lui i-au spus :
– Nu putem sa-ti ascultam lamentatiile si gandurile negre mereu! Ne e frica ca se va propaga si ne vei molipsi. Te rugam sa te departezi, locuind in casuta din afara satului.”

Omul raspunde „De acord”. A parasit satul dar nu si gandurile sale negre. Murmura mereu aceleasi cuvinte: „Lumea e ratata, omul e urat, societatea e inutila, natura e urata”.

 

indiancaPe cand el rumega mereu gandurile astea, o tanara femeie din sat gandi:
„- E pacat sa pierdem un om. El nu e rau, doar inima sa e inchisa. Ma voi duce sa traiesc cu el si SUNT SIGURA ca inima lui se va deschide.”
Si facu intocmai. Trai cu el o zi, doua zile, trei zile. Nu putem spune ca in dimineata urmand celei de-a treia zi nu surprinseram un suras pe chipul omului. Dar repede gandurile negre au reaparut:”Omul e ratat, societatea e inutila, pe cand femeia, femeia, femeia … femeia… femeia e prea femeie!”
„Bine! isi spuse femeia. Se pare ca de una singura nu voi reusi! Si au facut un copil, pe urma un al doilea, si un al treilea. La fiecare nastere femeia gandea: ” La vederea progeniturii inima barbatului nu poate decat sa se topeasca.”
Si e adevarat ca la inceput, au avut impresia ca inima omului va ceda. Devenind inima de tata, inima de piatra se va sparge de dragul copiilor pe care femeia i-a daruit. Dar, foarte repede, gandurile negre au revenit:
„Omul e ratat, femeia prea femeia, copiii galagiosi si invadatori”. In dimineata cand barbatul pleca la vanatoare, femeia implora cerul: „Bunule Creator, daca existi acolo sus in ceruri, fa ceva pentru omul acesta, ca eu nu mai pot face nimica pentru el.”
Chiar la vanatoare fiind, omul framanta gandurile sale: „Lumea e urata, omul e ratat, femeia prea femeie, copiii prea galagiosi, invadatori, calea e prea lunga, iarba e prea lipicioasa, apa e prea uda, soarele e prea cald, ziua e prea lunga, noaptea e prea scurta, luna e prea rece, piatra e prea dura… si tot asa.”

eclair-1In momentul acela, un tunet puternic! Cerul se deschide si vocea Creatorului, atinse picioarele omului, impietrindu-l.
– Omule! Care e problema ta?
Omul privi cerul si spuse:
– Nu am probleme, dar sunt fericit sa te intalnesc. Lumea pe care ai facut-o e urata. Omul e ratat, femeia prea femeie, copiii prea galagiosi, invadatori, societatea e inutila, natura urata, ziua prea lunga … si continua tot asa.
– Opreste! spuse Vocea. Am auzit! Chiar foarte bine! Pentru ca lumea nu-ti place, voi retrage tot ce te deranjeaza. De acord?
– De acord! spuse omul.
Si relua drumul sau pe cararuia spre casa. Dar foarte curand simti cum iarba nu i se mai lipea de picioare, arborii s-au ofilit, soarele si luna s-au ascuns dupa nori, care si ei se departau ca un miraj.
Si in curand se departa si satucul, cararuia disparu si ea. Mai vedea in departare mica lui casuta si femeia si copiii lui ce jucau pe afara, si atunci nu se putu abtine sa fuga, sa fuga, sa fuga … prin cer. Sari in vid, in neant. NU MAI ERA NIMICA. Totul disparu. Lumea, soarele, luna, calea, casa, pietrele, pamantul. Nu mai era nimica!
Doar el suspendat in neant.
– Iaca, acuma e bine!

 Nu mai avea nici un subiect de nemultumire, nici despre pamant, nici despre femeie, nici despre copiii, nici despre societate. Nu mai era nimica, deci e bine, poate fi linistit, caci EL ESTE. Nici o dorinta, nici o nevoie de a gandi, de a manca, de a dormi. Timpul trece, timpul acela stiti voi – eternitatea, trecea. Si el e inca acolo, singur, in vid, simtindu-se biiine. Si mai apoi, deh, eternitatea e lunga totusi, asteptand asa, omul isi zise:
– Bun, se va intampla ceva, nuuu? Puneti-va in locul lui. Nu poti ramane suspendat in vid o intreaga eternitate. Pentru ca devine intradevar prea lung. La un moment dat un gand il strabate:
„Nu voi ramane totusi pentru totdeauna suspendat in neant, asa!” si incepu sa se inspaimante, sa tremure. Inima incepu sa-i bata cu putere. Se apuca sa tipe si sa urle.
– Creatorule! Nu ma lasa aici singur pentru eternitate! In fine, nu e nimic aici. Sunt doar eu. Corpul meu, gandurile mele, capul meu. Sunt viu, dar sunt mort. Fa ceva!”
Dar nimeni nu i-a raspuns. Nimeni. A urlat, s-a rugat, a inceput sa se loveasca, sa-si smulga parul, pielea, ochii, totul. Urla, dar nimic nu putea fi atins cu tipetele sale. SI atunci ABANDONA. Abandona toate gandurile sale, totul. Se simti atat de vid incat incepu sa planga. Si planse, planse, planse … planse luung, cat o rugaciune. Si cu un ultim suspin:
– Creatorule, te rog, reda-mi lumea! si o mica voce, firava, in interiorul lui i-a raspuns:
– Din pacate nu pot sa refac ce am desfacut. Daca vrei Lumea, numeste-o tu insuti. Incearca. Poate ca o sa mearga!
Si omul simti in capul sau, in corpul sau, in inima sa, toate gandurile, toate imaginile renascand. „Sa dau nume lumii!”
– Da nume, da nume, pentru a fi om numeste! Si numi pamantul, numi cerul, numi soarele si luna. Numi vantul. Numi aerul, focul, tarana. Numi cararuia sub pasii sai, numi tantarii ce-l piscau, numi sunetele animalelor, cantecul pasarilor, tot ce zumzaie pe pamant, in aer, prin ape, tot ce misca si inteapa.
– Pentru a fi om numeste! Cu cat gasea nume cu atat lumea ii aparea. Si numi, numi, numi. Numi florile, si iarba ce i se lipea de incaltari. Numi satucul sau. Numi casa sa, femeia sa si copiii sai.
Si cand a ajuns el in sat, totul se trezea, lumea privea rasaritul. A imbratisat femeia si copiii sai, si i-a strans tare, tare !
Le-a povestit istoria asta si le-a cerut, i-a rugat, ca in fiecare dimineata, impreuna, la trezire, sa numeasca Lumea, ca niciodata sa nu mai dispara.

Si de atunci, a ramas in traditia acelui popor sa numeasca lumea, ca ea sa nu mai dispara. Si de atuncea se tot povestesc istorii, pentru ca cele stiute sa nu dispara.

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

12 răspunsuri

  1. Probabil ca nimeni nu are timp sa citeasca toata povestea. Poate chiar ca nu va ajunge la intrebarea “Nu voi ramane totusi pentru totdeauna suspendat in neant?”. Dupa ce a incercat sa scape de toate nemultumirile, omul a ramas abandonat intr-o lume fara de sens. Ii mai ramanea Dumnezeu. Probabil ca si acesta i s-a parut inutil, de aceea a disparut. Si atunci a disparut si SENSUL. Vidul asta e o stare de disperare pura, esti probabil in „punctul Murdoch”. vezi „Puncte,puncte…” Lipsa de iesire nu are drept consecinta decat disperarea. Ma duce cu gandul la inacceptabilul Sartre, care enunta ca „angoasa e dovada emotionala a neantului”… ceva in noi, stie mai bine decat noi ce se afla dincolo de ABSURD.

  2. Nu s-a potrivit. Am citit intreg textul, numai povestile se citesc asa, nu pe diagonala, nu pe idee, pe sens, am citit pe indelete toate repetitiile din text, menite să surprinda concretul cu toate ale sale, cararea, femeia, pamintul… Asa am ajuns la comentariu si m-am bucurat ca nu am confirmat presupozitia. Cit priveste poveste, intelepciunea milenara (orala) romaneasca are o vorba: „nemultumitului i se ia darul…” Cu nemultumire in absolut si „inima impietrita” ,exista si aceasta sintagma la romani, nu poti trai.

  3. Pentru cei cu inclinatii filosofice, Liiceanu ne vorbeste si el despre „Numire”. Putem face asa comparatie, sa vedem cum se retine un SENS mai usor, mai viu:

    „Numind lucrurile, le‑am făcut să intre în raza proiectului meu şi să devină elemente oricînd utilizabile în acest proiect. Întrucît numirea este o preluare în proiect, ea este o formă a puterii. „Cei puternici sînt cei care dau nume.“ A da nume lucrurilor pe care nu noi le‑am făcut nu înseamnă, desigur, a le înfiinţa, ci a le consfinţi şi recunoaşte fiinţa ca fiinţă distinctă. Numele izolează lucrul în fiinţa lui, îl de‑limitează, îi confirmă hotarele, dîndu‑i conturul inconfundabil al individualităţii sale. În acest sens, lucrul începe să fie de‑abia din clipa în care este numit. Numele consacră limita lucrului. El este sigla naturii finite, este esenţa, exprimată, a finitului. Numele este de‑finiţia prescurtată a lucrului, fiinţa lui en raccourci. Iată de ce toate realităţile finite poartă un nume, au numele lor, care demarcă partea lor de fiinţă şi exprimă, în vasta jurisdicţie a tot ce există, dreptul lor la fiinţă. Numele reprezintă modul nostru de a gospodări, odată încheiată, Creaţia, gestul prin care am fost chemaţi să împiedicăm căderea lucrurilor în indistincţie şi în nefiinţa „anonimatului“. „Ceva ce nu are nume“ mă domină prin nenumitul lui. El nu poate fi preluat în proiect, căci fiinţa lui îmi scapă. Nenumită fiind, ea nu poate fi fixată în graniţele ei, ea rămîne in‑finită. Preluarea în proiect are nevoie de familiaritatea finitului, pe care doar numirea mi‑o poate oferi.
    Numirea lucrurilor pe care nu noi le‑am făcut reprezintă preluarea lor în grijă. Numindu‑le, mă angajez faţă de fiinţa lor, pe care o recunosc şi o consacru tocmai prin faptul că o numesc. Numirea este un contract de ocrotire. Eu răspund de fiinţa lucrurilor chiar dacă nu ştiu faţă de cine răspund. Şi eu răspund chiar prin fiinţa mea. Căci fiinţa mea depinde de a lor, şi astfel de ocrotirea ei. Pentru că nu mă pot dispensa de fiinţa lor şi deci de ocrotirea ei, eu, cel puternic, sînt totodată slab. Cel puternic depinde de cel slab şi este de aceea – slab. Întrucît nu pot exista fără preluarea în proiect a „ceva“, acest ceva mă obligă la grijă şi ocrotire faţă de el. Eu stăpînesc „întreg pămîntul“, dar în aşa fel încît nu mă pot lipsi de el. Puterea mea este puterea celui dependent, şi astfel slăbiciune. Puterea celui dependent este ocrotirea.
    Puternic în mod absolut nu este decît acela a cărui fiinţă nu depinde nicicum de fiinţa celui stăpînit. Puternic în sine nu este decît acela a cărui fiinţă rămîne intactă chiar dacă obiectul stăpînirii lui dispare. Iar cel puternic în sine poate fi, din această pricină, şi singur. La el manifestarea puterii este un capriciu sau risipirea unui moment de plictiseală. Puterea lui poate tot atît de bine să nu se manifeste. Deoarece fiinţa lui nu depinde de nimeni, el poate tot atît de bine să rămînă impasibil, să ocrotească sau să nimicească. El poate să se obiectiveze în cel stăpînit sau poate, renunţînd la acesta, să se întoarcă la sine. În schimb, atunci cînd, hotărînd în privinţa a ceva, eu hotărăsc implicit în privinţa mea, puterea mea nu poate să se manifeste decît ca ocrotire. Puternic în mod absolut nu este, omeneşte vorbind, nimeni. Tot ce am numit intră în raza proiectului meu; eu sînt acest proiect şi realizarea lui depinde de existenţa lucrului numit. De aceea ocrotirea face parte din esenţa puterii omeneşti; ea nu este doar o formă de tandreţe, ci conştiinţa manifestă a slăbiciunii mele. Cînd, în loc să ocrotească, nimiceşte, puterea omenească nimiceşte deopotrivă fiinţa celui puternic şi se pierde pe sine ca putere. Singurătatea celui omeneşte puternic reprezintă sfîrşitul puterii şi nimicirea fiinţei lui, ca revers al nimicirii celui stăpînit. De aceea prima formă a izolării celui puternic nu apare în raport cu „cineva“, ci cu lucrul numit care, în loc să cunoască ocrotirea, este trecut acum în regimul distrugerii. În distrugerea apei, a pămîntului şi a cerului eu fac experienţa unei izolări esenţiale care este totodată condamnarea mea. Cîtă vreme acelea există, slăbiciunea dependenţei ca temei al puterii mele rămîne ascunsă. Abia distrugîndu‑le, acest temei ajunge vizibil. Încetînd să ocrotesc, am devenit singur. Dar pentru că temeiul puterii mele este dependenţa, independenţa singurătăţii îmi este refuzată şi eu nu pot, asemeni celui puternic în sine, să mă retrag în ea. Singurătatea în care cad din clipa în care încetez să ocrotesc nu este putere, ci moartea mea.” – Gabriel Liiceanu – Despre Limita pg. 60-61

  4. […] Despre click-ul pe “About” […]

  5. „…Sentimentulul ambiguu de compătimire, îl invadase chiar atunci sau cîţiva ani mai tîrziu. îşi aduse aminte de un lucru pe care i-l spusese Bruno: că totdeauna e groaznic să vezi un om care se crede cu desăvîrşire singur, pentru că există în el ceva tragic, poate chiar sacru şi, totodată, oribil şi ruşinos. Totdeauna purtăm o mască, una
    care nu e niciodată aceeaşi, ci se schimbă după fiecare din rolurile pe care le jucăm în viaţă: masca profesorului, a amantului, a intelectualului, a soţului înşelat, a eroului, a fratelui iubitor. Dar ce mască ne punem, sau ce mască ne mai rămîne cînd ne credem în singurătate, cînd credem că nimeni, nimeni nu ne priveşte, nu ne controlează, nu ne ascultă, nu ne cere, nu ne roagă, nu ne porunceşte, nu ne atacă? Poate caracterul sacru al acestor clipe se datorează faptului că atunci omul e faţă în faţă cu divinitatea, ori cel puţin fată în faţă cu conştiinţa lui neiertătoare. Şi poate că de aceea nimeni nu iartă să fie surprins în această supremă goliciune a sufletului lui, cea mai teribilă şi mai esenţială dintre goliciuni, întrucît îşi arată sufletul lipsit de apărare…”
    ( Despre eroi si morminte – E.S. – 1961)

  6. “ Singurătatea era mai profundă printre străini, căci patria e şi ea un cămin, asemenea focului şi asemenea copilăriei şi refugiului matern. Şi a sta în străinătate era la fel de trist ca faptul de a locui într-un hotel anonim şi indiferent: fără amintiri, fără copacii cu care te-ai obişnuit, fără copilărie şi fără stafii: pentru că patria era copilăria şi, de aceea, poate că ar fi mai bine să-i spunem matria, ceva ce te ocroteşte şi te încălzeşte m clipele de singurătate şi de frig. Dar el, Martin, cînd oare avusese o mamă? Şi, pe deasupra, patria aceea părea atît de neospitalieră, atît de aspră şi de neocrotitoare. întrucît (aşa cum spunea Bruno, dar acum nu-şi mai amintea ci, mai degrabă, simţea asta fizic, ca şi cum ar fi stat sub cerul liber pe vreme de furtună), neşansa noastră era că nu izbutisem încă sa făurim o naţiune, pe cînd lumea care-i dăduse naştere începuse să trosnească din toate încheieturile şi apoi se prăbuşise, aşa că nu avem nici măcar acele simulacre de eternitate care există în Europa, în Mexico sau în Cuzco — pietrele milenare. Căci aici (spunea el) nu sîntem nici în Europa, nici în America, ci într-un loc al rupturilor, un instabil, tragic şi tulbure loc al rupturilor şi al sfîşierilor. De aceea la noi totul pare mai trecător şi mai fragil, nu există nimic solid de care să te agăţi, omul pare mai muritor şi condiţia lui mai efemeră. Şi el, care dorea ceva puternic şi absolut de care să se agate în pragul catastrofei şi o peşteră caldă în care să se refugieze, nu avea nici casă, nici patrie. Sau, ceea ce era şi mai rău, avea un cămin clădit pe gunoi şi zădărnicie, o patrie nesigură şi enigmatică. Aşa că se simţea singur, singur, singur, singurele cuvinte pe care le simţi şi le gîndi limpede, dar care exprimau, fără îndoială, tot ce gîndea.”

    ( Despre eroi si morminte – E.S. – 1961 )

  7. „-Tu înţelegi! strigă el ca stăpânit brusc de mânie, tu înţelegi, şi asta o să te ducă la pierzanie!”

    „-Nu ştiu exact. Mi se pare, aşa, că pricep ceva. Da’ când încerc să rostesc acel ceva, se duce totul de râpă. Într-o zi, când oi fi în formă, o să ţi-l dansez.”

    „Privindu-l pe Zorba dansând, am înţeles pentru prima oară strădania himerică a omului de-a înfrânge gravitatea. Îi admiram rezistenţa, voiciunea, mândria. Pe pietrele acelea, paşii lui Zorba, năvalnici şi iscusiţi, gravau istoria demonică a omului.”
    (N. Kazantzakis, în „Alexis Zorba”)

    Undeva între nume, numite şi numitor, în punctul lor comun, cred, se află sensul şi necesiatea gravitaţiei care anulează suspendarea şi hăul. Omul nu suportă.

  8. Multumesc ca l-ati adus pe Nikos Kazantzakis aici, dar si pentru subtilitatea alegerii si comentariului.

    tot el zicea:

    „Ca o pasare plina de dragoste voi canta
    pe o ramura de migdal iarna,
    ciripind in extaz
    cu ciocul inaltat spre inaltul cerului
    pana cand creanga va inflori. ”

    si
    Δεν ελπίζω τίποτα. Δε φοβʊμαι τίποτα. Είμαι λεύτερος.

  9. Un revers:

    „lavă fierbinte
    pe-aripe întinse
    plouat-a
    din adâncul înălţimilor

    – cer spre care ridicasem
    gând, nori
    în a căror zăpadă
    citeam
    vise, soare
    ce mângâia suflet
    au căzut –

    plumb, cenuşă, smoală
    s-au apăsat
    pe-aripe de pasăre
    bolnavă.

    în brâul albastru
    al cerului,
    fuiorul de nori
    cu rază de aur
    încetase
    a mai toarce
    speranţă”

    Probabil ca libertatea, o libertate cumplită, vine dupa un cer căzut. Tot Kazantzakis: „Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă şi aspră mulţumire.”

  10. Mi-a venit în minte răspunsul potrivit pentru Kazantzakis 🙂 . Sunt versuri ale Magdei Isanos, voi transcrie partea de început din două poezii.

    „Vis vegetal”

    Aş vrea să fiu copac
    Şi-aş vrea să cresc lângă fereastra ta.
    Te-aş auzi,
    Şi-n voie te-aş privi intreaga zi
    M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
    Ca să te bucuri!
    ……

    Şi, revers al reversului, pentru a răscumpăra tragismul postării anterioare, cu semn de primăvară tot Magda I.

    „Primăvara”

    Un aer călduţ, parfumat
    Sub cerul de-un pal ivoriu,
    În vale pârâul umflat
    aleargă sălbatec si viu.
    ……..

    Am oscilat între a transcrie sau nu toate versurile celor două poezii. 🙂

  11. @Vali

    De fapt Kazantzakis face un kaiku

    „I-am zis migdalului
    Frate, vorbeste-mi de Dumnezeu
    Si migdalul a inflorit.”

    si-l completeaza in stilul dvs. daca tot e „Martisor”:

    „Daca infloresti acum, in mijlocul iernii, migdal fara minte,
    va veni zapada si te va distruge.
    – Cu atat mai rau! raspunde migdalul in fiecare primavara.”

  12. Parte care îmi place tare mult: „raspunde migdalul in fiecare primavara.”

    „În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
    făcându-i să-nfloreasca.”
    Cum altfel ar răspunde migdalul fară minte?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: