Terapie pentru a deveni o creatură

terapie2

O aparitie literara la sfarsit de decembrie 2008 ne propune o terapie pentru 2009. Debutul unei autoare de 16 ani, „Terapie pentru a deveni o creatura” la editura Junimea din Iasi.

Imi permit cateva subiectivitati. Cartulia, bilingva dar conceputa in franceza, promite sa socheze de la inceput: „Cine nu s-a simţit vreodată mic în faţa universului? Eu „. Ne asteptam la o avalansa de teribilisme adolescentine,  la o pulbere de sentimente edulcorate, si in loc de aceasta ce ni se ofera: un soi de tragism retinut, minimalizat. Autoarea ajuta cititorii  sa parcurga dintr-o suflare ceea ce pentru majoritatea ar fi insuportabil. Tragedia pierderii reperelor e tratata cu o candoare mascata. Nu suntem scutiti de o doza de violenta interioara, dar sunt oare altfel timpurile noastre?
„Am început să cred că totul nu era decât o iluzie a spiritului meu” …
„Nu suportam apucăturile umane. Omenescul în general. Supărător de excesiv. Niciodată, după un „gata”, nu se oprea cu adevărat. Continua întotdeauna încă puţin. Are nevoie să ducă războaie, fie pentru a-şi spori teritoriul sau reputaţia (publicitate, întreprinderi), sau doar din cauza unei diferenţe (omul nu acceptă ceea ce e diferit), unui dezacord, unei discriminări ce duce la conflicte (insulte, încăierări). Omul acţionează doar din interes personal, este egoist. Are nevoie să compenseze totul. Are nevoi, pur şi simplu. Fiecare moment dureros trebuie să conducă la un moment de plăcere. Aşadar bucuria aduce şi ea tristeţe. Omenescul face erori. E limitat. Omenescul uită. Eu nu mai puteam suporta să fiu umană. Încercam, dar nu reuşeam să accept…”
… Cel Atotputernic…dă lecţii, ceea ce nu e prea divin.

– Nu ştiu. E inexplicabil. Nu mă asum ca şi creatură. Nu accept să fiu dominată de o forţă superioară.
– Păi vezi că se poate explica ! „


Maturitatea are explicatii, sau macar ne ajuta sa gasim explicatii, chiar daca nu sunt convenabile. Fiecare personaj e autoarea, genereaza simpatie in functie de nevoile ei de moment. Poti transforma pe ceilalti in lupi-garou pentru a-ti directiona furia, pastrandu-ti sentimentele intacte pentru persoanele reale.  Imi marturisea, dupa lansare, Ana, cat de mult si-ar dori sa rescrie cartulia aceasta, ca a facut-o precipitat, in conditii anormale. Poti scrie altele ! … Ai spatiu suficient de crestere ! …

„A treia zi, am inventat creaturi legate de primele creaturi cu o legătură atât de puternică încât dacă una din ele murea, cealaltă dispărea la rândul ei. „ …  doar atat ca sa sugerezi nevoia de relatii veritabile …

img_0856

Desenele din carte  sunt ale autoarei. Imi permit sa adaug o imagine ce nu a fost introdusa in volum. Precum Sylvia Plath (in 1952) descria socurile electrice suportate in spitalul psihiatric in  nuvela „Johnny Panic si Biblia viselor„, fara ca cititorul sa-si dea seama, asa si Ana descrie decompozitia universului sau sub influienta medicamentelor neuroleptice: „o lume bizară. Forme răsucite. Fiinţe diverse. Fiinţe făcute dintr-o materie stranie. Lumea mea era ţara diferenţei. Cei ce locuiau acolo n-aveau nici ochi, nici gură, nici urechi, nimic care să ne semene. Erau de toate culorile, amestecate. Un fel de negru. Locuitorii „pământului meu” erau un soi de creaturi stâlcite, negre, cu formă diferită de la un individ la altul. Tovarăşii lor pe care încălecau erau lungi şi îşi puteau schimba culoarea. Asta depindea de dispoziţia lor, de starea lor de sănătate, de dorinţe, de ceea ce simţeau… Nu exista nici mare, nici pământ, nici cer. Totul era făcut din spumă. O spumă cenuşie. Te puteai scufunda în ea cât doreai.

Avea dreptate Simona Modreanu, in prefată: „ne simtim cufundati într-o stare de urgenţă, de precipitare a conştiinţei, discursul seamană cu  L’Innommable, al lui Samuel Beckett, in realitate o creatura imobilă, aproape incapabilă de a rosti cuvinte şi care, totuşi, spune ceva. Ascultam « ereziile » acestor copii  şi le împingem uşor spre raionul de curiozităţi, extravaganţe şi mistere de care nu e bine să te apropii prea mult pentru că rişti să te rătăceşti. … o societate evoluată, aseptică, trebuie să se păzească de intruşi, de inclasabili, de puri. Şi atunci, nu ai încotro, trebuie să urmezi o terapie, care să te transforme din fiinţă în creatură. Pentru că doar aşa, mutilat, absolutul devine suportabil. În primul rînd pentru noi înşine.”

Copiii contemporani au dreptul la explorarea lor spirituala a lumii. Poate ca ei ghicesc altfel viata umana, si, pana sa se adapteze, negociaza neindemanatec cu impresii neasortate sau integrate partial ale realitatii, si cu elemente cu dominanta importanta de imaginatie,  neuitand, in aceasta accelerare sa priveasca spre semnificatii. Ce e important, scrierea aduce ordinea. Cu mici povestioare poti face ordine in sentimente complexe si ambivalente, intelegi mai usor actiunile si reactiunile.  Eroina trebuie sa gaseasca propriile solutii ,  o ordonare a fantasmelor, si aceasta vine spre final :
„Eram umana : simteam bucurie, tristete, vina. Ceea ce era bine, dar si ceea ce era rau. Aveam atata sansa sa pot trai, misca, alerga, sa fiu eu, ce mai ! Era o sansa imensa. Imi place sa fiu o creatura : imi place sa traiesc. Singura neplacere era ca eram dominata, si asta era tot ceea ce eu vedeam – Un simplu incovenient. Pfffff.”

Pentru a nu-si acorda posibiltatea de a prelungi istoria, de a reveni si permite cititorului sa urmareasca aventuri Harry Potteriene, autoarea isi va suprima eroina in final. Ne lasa noua, spre intelegere, vidul imens al lumii. Pare neasteptat de detasata! Un simplu personaj – Alexandra, ofera tinerei autoare posibilitatea de a exterioriza ceea ce e in mintea sa, dar de a o face intr-un mod controlabil,  fara sa o perturbe si e evident ca istoria nu are absolut nici un suport in viata reala.

E adevarat, cartea e o violenta necesara, socheaza, asisti la un spectacol ce emotioneaza si transforma. Cum altfel sa nu resimti singuratatea, lipsa de comunicare, extremele existentei in cerc, a fiintelor parca condamnate la somn, ca recompensa. Universul dorit al autoarei e ceva perfect, dar pentru asta nu insa si uman.

S.M. incerca sa-i ia apararea pentru unele critici legate de stil aduse de un redactor parizian ce si-ar fi dorit mai multe „sentimente” in carte: „vocabularul ei nu e decit aparent simplu si chiar acolo unde se intimpla, efectul e devastator, iar lipsa tot aparenta de emotii si sentimente (de altfel, destul de des incalcata) spune si ea foarte multe despre experienta traita si despre nevoia de detasare. Si oricum, mi se pare ridicol sa judeci asa o carte raportind-o la opere si autori „de meserie”. Sigur ca, pentru a fi cu adevarat o mare scriitoare, daca asta isi va dori, ii vor trebui ani de munca si lecturi si perfectionari stilistice, dar pentru cineva total lipsit de aceasta experienta, si la virsta ei, e o realizare remarcabila.”

Aparitia cartii fusese anuntata aici:
Cronica Literelor si Artelor Romane>

Simona Modreanu Dumnezeul paradoxal al lui Cioran

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. „…creaturi legate de primele creaturi cu o legătură atât de puternică încât dacă una din ele murea, cealaltă dispărea la rândul ei. “
    „Fiecare linie ce leaga un punct de un altul poate fi intrerupta in orice moment.”
    Şi de aici… până la acel „punct din univers care urlă de durerea unui cerc”… nu mai e nici un punct distanţă…

    Sper ca rândurile de aici să intre la moderare. Vă rog, veţi ierta, sper, (hm… jocul iertării…) postarea aceasta, probabil bruscă, neaşteptată şi neînţeleasă. Am simţit, simt acut să vă spun (fără a vă obosi cu prea multe cuvinte) că îmi impun tăcere şi că (îmi place să cred, cel puţin, aşa am simţit, o anume legătură între ceea ce pun din mine în cuvânt şi ceea ce puneţi din dvs în cuvânt), pe parcurs, voi încerca să nu mai intru pe blogul dvs, fără a-mi impune uitare (e un ceva ce nu poate fi impus, oricum!). E ceva ce doare, ceea ce sunt (nu ştiu ce, undeva aproape de un punct), ceea ce a rămas după ruperi şi ruperi şi uragane, se „oglindeşte” pe aici şi, deseori, am acea stare insuportabilă pe care o poate da un „panaceu otrăvitor”.
    De ce nu renunţ la mască? (Deşi, de multe ori, tocmai fără mască fiind, am fost mai protejată.) Pentru că nu-mi cunosc toate ungherele şi deseori au ieşit la iveală lucruri care au făcut rău şi celorlalţi şi mie. Îmi cunosc, aş fi preferat să nu (ego-ul!), forţa de a „juca”, dacă vreau, cuvintele. O aveţi şi dvs – cel mai explicit lucru pentru ce am scris mai sus.
    Vali

  2. @vali

    E rascolitor ce scrieti, si emotionant. De aceea imi pare foarte periculoasa manevrarea cuvantului. Eu nu am incercat sa ranesc pe nimeni, poate ca ar trebui sa fiu mai atent… Ma gandesc, acum in seara asta, la ce scrieti aici, sunt cuvinte la care eu credem ca se poate rezista, caci mi le aplicam in primul rand mie. Doream sa mai rascolesc inca cateva parti adevarate, nu doar dulcetzuri…

    imi pare rau, si bine, ca v-ati eliberat, ati scris, si ati gasit solutia pt. dvs.

  3. Un film misterios „All about Lily Chou-Chou” (2001), ma readuce la subiectul adolescenta. Adolescenta cu tacerile ei. Ne trebuie mai apoi o viata intreaga… perseverenta existenta ne vindeca , nu stiu de ce, incepand cu trecutul …

    Tineretea ne invata multe, mai multe poate ca maturitatea. Frecventez tineretea! Tinerii acestia insolenti ne administreaza dusuri reci, igienic. Ne obosesc, ne hartuiesc, caci ei sunt mereu in alerta pe slabiciunile si scaparile noastre.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: