Profilul intelectualului „public” de astazi

Daca privim cum e organizata scolia ce se ocupa cu formarea tineretului cum ne putem imagina profilul intelectualului de astazi ?
Ii putem banui oarecare pregatire in problematica criteriilor de adevar, in modelele cauzalitatii si determinismului, in problematica creativitatii, bine pus la punct in chestii epistemologice (rationalism, logica, probleme si ipoteze, cunoastere si comunicare, fizica contemporana, complexitatea), parcurgand vizionar problematica timpului, chestii ontologice ( metafizica, filosofia medievala, moderna, existentialism, filosofia romaneasca, Blaga, Noica, etc., ideea de transcendent, cosmogonia contemporana, unitatea universului in viziune filosofica si stiintifica, conceptul de realitate, paradigmele actuale, finalitate si finalism, abordarea determinismului actual, devenire si ireversibilitate, hazard si necesitate, sensuri ale ideii de libertate, raspundere si responsabilitate, deschiderile si limitele destinului, conditia umana, aspectele alienarii si dezalienarii, problematica omului contemporan, modelul uman si innoirea, locul si rolul transcendentului, sistemele actuale de valori, realizarea umana, reflectia spirituala a omului contemporan), teoria actiunii sociale, sociologia si politologia contemporana, determinantii si motivantii actiunii eficiente, nomologie, axiologie si teleologie, structuri organizationale, analiza discursului, logica ( interogatia, dialogul, teoria intervalului, informatia, spiritul critic, judecata de valoare, operatorii logici, argumentarea, retorica, discursul, normele de conduita in disputa publica, consensul, comunicarea didactica, semiotica, limbajul individual, stilul, actul de intelegere, personalitatea in opera sau in imaginea publica), antrolpologie, istoricism, morala, nihilism, stie multe despre angoasa, intentionalitate sau morfologia culturii, despre intelepciunea antica (sumerieni, india, daoism, budism, confucianism, greci, sofisti, multifamiliarizati cu Platon si Aristotel sau cu neoplatonismul), inteleg dualitatea istoriei : cu simt istoric sau stapanesc filosofia istoriei, problematica democratiei, a Europei, elitelor si elitismului, familiarizat in analize de caz ale politicilor contemporane, cu ecologismul, futurologia, cu limbajele logicii si limba naturala, capabil sa rezolve un dialog conflictual, imbibat atent in climatul artistic al vremii, identificand cu precizie modelele, valorile, stapan al psihologiei, teoriei comunicarii, al problematicilor familiei, copilariei, schimbarilor adolescentei, sentimentului amoros, inconstientului colectiv, fenomenelor lumii „electronice” si noii comunicari, tehnologia digitala, calculatorul, perceptiei mass-media si ponderii informatiei si tehnicilor persuasiunii, gaseste usor locul simpatiei, antipatiei, empatiei, moralitatii, amoralitatii, imoralitatii in societate, are o buna informare generala ( politic, economic, social, actualitati, eveniment, dezvaluiri, fapt divers, divertisment, modernitate, sanatate, educatie, eveniment artistic si cultural, sport, umor, confesiuni, presa culturala, istorica, artistica, feminism, utilitara, a varstelor, socio-profesionala, a diasporei …), trateaza cu seriozitate istoria religiilor (crestinismul, dacii, egiptenii, hinduismul, sufismul, iudaismul, sacrul si omul religios, islamul, budismul, dialogul interreligios), valorile etice, axiologice si filosofia culturii ( natura valorii, ierarhizarea valorilor, metafizica valorii, specificul culturii romanesti, criza culturii), impactul globalizarii, criza globala si tot ce tine de unitatea si pluralismul culturii…
Sa nu consideram cumva ca intelectualul nu stie ca afectivitatea, cu riscul ei de a deveni orbire, sau bruiaj, participa la formarea sa. Pasiunea, curiozitatea ii hranesc cercetarea filosofica sau stiintifica, iar un deficit de emotie poate sa-i slabeasca capacitatea de a rationa si … el o stie. Nu-si instaleaza, pe o pozitie superioara ierarhic, intelectul.

Intelectualul public nu traieste niciodata intr-un mediu mediocru, nu accepta dialogul, dezbaterea, polemica decat in anumite conditii, intr-un anumit stil, si pe anumite informatii. Se zbate adesea intr-o neputinta creatoare ce nu vrea sa si-o recunoasca. E intr-un permanent catharsis, ridicat la rang de virtute. E coerent pana la plictiseala… si cu asta ramane – cu o coerenta expusa public, un personaj. Ideal el ar trebui sa fie o autoritate naturala, ca orice persoana „sporita”. Intelectualul se mira, nu vrea sa traiasca … marunt, cauta certitudini, cel modest isi construieste impartial interioritatea, cel mai pretentios, e gata sa-si construiasca sisteme sau macar discursuri, flamand de a schimba argumente.

Intelectualul specializat se tine de ideea ca a gasit un fundament, o fundatie pe domeniul sau, acel lucru bine facut care distruge orice incertitudine vaga si problemele rau puse, dar care te restrange, omoara spiritul ce se vrea total, transcendent si in intregime viu. Intelectualul specializat ne ofera recompensa pentru suferinte, dupa munca cu sine, in actul de a intelege si depasi un blocaj, pana la o noua limita. Satisfactia sa, este aceea de  a-l scoate pe celalalt din starea de crepuscul mental … dar de ce neaparat cu forcepsul?

Anunțuri

11 răspunsuri

  1. „E adevărat că o conştiinţă contemporană — mîntuită de obsesia specializării pozitiviste şi de scepticismul mediocru al diletantismului — dovedeşte necesităţi şi posibilităţi enciclopedice. Dar toate cunoştinţele culese rămîn corpuri străine dacă nu sînt cernute, alese şi topite de acel sens pe care personalitatea îl imprimă lucrurilor, oamenilor, vieţii, morţii. Acest preţios sens care nu poate fi formulat, care funcţionează în acelaşi timp ca unificator al elementelor de conştiinţă şi ca valorificator al raporturilor pe care le încearcă această conştiinţă — răsare în sufletele bogate, în sufletele încercate de -experienţe.” M. Eliade era atat de nerabdator in finalul „Itinerariul sau spiritual” – 16 noiembrie 1927

  2. da… si poate inca, e ceva indecis in aceasta notiune, intelectualul. intelectuali sunt multi. problema vine de unde excelenta in cultura e reprezentata de acest model care s-a compromis – iar ceilalti, cei cu efortul cel bun, nu au reusit inca sa se formeze, au argumentele taiate ca maioneza, de nostalgii, loialitati si bisericordii…

  3. Mi-a placut cuvantul „MAIONEZA”, e des utilizata ca exemplu. Oul si uleiul, saracele, nu sunt niciodata vinovate si nu trebuie acuzate pentru esec. Dezastrul maionezei, care pleaca bine, e ca la un moment dat se dezarticuleaza ceea ce facea unitatea, perechea, potrivirea, convertirea constituentilor diferiti intr-o quinta essentia, si pare sa fie implacabila de fapt. De aceea aplicam metodele eliadesti, viguroase, diferite de simpla experienta cotidiana, pentru a face manifeste elementele ce ne compun, ce sunt probabil mai numeroase, si mai greu de re-unit ( de acord cu tipologiile de final si …, care sunt bine exemplificate in cele cateva articole ale dvs.).

  4. Un posibil răspuns pentru întrebarea „de ce neapărat cu forcepsul?”: poate pentru că, deşi el, intelectualul, ştie cum stă traba cu afectivitatea, ignoră că riscând orbirea propriei persoane, îl împinge şi pe celălalt din crepuscul în orbire. Altfel spus, se întâmplă că poate să aibă în vedere (nu neapărat conştient) doar formarea sa şi atunci, „arta instruirii” se transformă într-o maieutică deformată prin care celălalt e forţat (manipulat?) să însuşească a vedea altceva decât deja vede (doar că îi lipseşte sau nu stăpâneşte „instrumentarul” conceptual) , a vedea prin ochii celui ce-l învaţă. De aceea, cred, senzaţia de forceps, când, de fapt, scoaterea la lumină e să fie un ceva firesc.
    Afectivitatea, da, cuţitul cu două tăişuri…

    Am încercat o oareacare coerenţă în ce am avut să spun. Dacă se consideră a lipsi (coerenţa) din rândurile pe care le-am scris, pun asta pe seama instruirii intelectuale. 🙂

  5. O completare: manipulare = transfer (?) şi instrumentar conceptual, de fapt, instrumentar teoretic.

  6. @Vali: Nu am pretentii de coerenta. Ce sa spun: cand vedem prin ochii celuilalt, lucrarea NU SE INSCRIE, asa consider eu. Directia lui „in telos” e catre tinta. A gasit un capat si vine catre tine, incearca sa te ajute sa-l vezi. E celebrul „Punct de sprijin” ce vrea sa ti-l ofere. ( trebuie adugata definitia 🙂 ) . Afectivitatea e probabil organul nostru neastamparat, cel cu care ascultam dincolo de propriile noastre idei, deja fixate ( cum? de cine? ). Instructia nu trebuie sa ne confiste simturile dar nici sa ni le orbeasca, deterioreze, camufleze, izoleze …

    PS: raspunsul acesta il pun pe seama lipsei mele de orice instructie.

  7. Găsesc două sensuri pentru „a vedea prin ochii celuilalt”.

    primul, cel la care m-am referit mai sus:
    „sunt ochii mei,
    dar mi-s străini;”

    al doilea, diferit şi, da, altceva decât primul:
    „suflare
    vie, în ochi
    îngheţat, străbate
    aprins,
    adâncu-i izvor.”

  8. „Tot ce nu face, nu vrea sau nu poate sa faca statul ramane pe seama intelectualului, care lucreaza singur la el acasa, intre cartile lui, cu materialul lui, pe banii lui. Neputand activa in centrele organizate de munca, nu-i ramane decat sa-si organizeze singur, izolat, conditiile de cercetare si de creatie. Intelectualul roman se afla intr-un serviciu public neretribuit, acceptat de buna voie, ca sa nu spunem cu sacrificiu. Fiecare din acesti oameni care rezista politicii, afacerilor, succesului facil in domenii inferioare, pentru a se devota studiului, lecturii si scrisului, face un act fertil de renuntare … ” ( Mihail Sebastian – 16 iunie 1935 )

  9. Descrierea intelectualului este corecta si, chiar daca nu pare, coerenta. Lipseste, imi permit sa observ, un singur ingredient: mandria. A gandi intelectualul in afara mandriei este ca si cum ne-am imagina sistemul solar fara soare… Admit ca exista si exceptii, dar regula aceasta este.
    P.S. Felicitari pentru blog!

  10. @ODG multumesc pentru comentariu

    Trebuie bine analizate nuantele.

    Exista mandrii autentice. Bunica mea era mandra. Era o mandrete. Si ii statea bine asa, nu altfel. Exista o scoala a mandriei si una a smereniei. Fiecare are un pic de mandrie. Mandria sufleteasca e chiar compatibila cu modestia. Mandria inseamna si multumire de sine, satisfactie, incredere in calitatile proprii. Putem confunda mandria cu onoarea, nobletea. Daca ne insusim doar limbajul Filocaliilor, mandria este mama viciilor. Mandria ca antipod al smereniei. Cand e exagerata, mandria devine ingamfare, orgoliu, trufie, infumurare, semetie, infatuare, aroganta, pretiozitate, grandomanie…

    “Cel mai repede tradeaza si se corupe un intelectual”, zice un renumit monah.

    Ma intreb daca mandria este viciul esential in structura intelectualului? Poate individualismul?…

    … mai mult voi scrie azi in Jurnal 2012

  11. Da, nuantarile sunt binevenite. Ma refeream la mandrie ca origine a patimilor. Spre deosebire de non-intelectuali, intelectualii – si acum ma refer la cei autentici, creatori, reflexivi, implicati – au, dincolo de demnitatea umana, care ar trebui sa caracterizeze orice fiinta omeneasca, un ego mai mult sau mai putin umflat. Sigur, pot avea sau nu recunoastere, in special in domeniul/domeniile in care activeaza, insa aproape niciodata nu vor atribui performantele proprii lui Dumnezeu, ci propriilor merite, pregatiri, gene etc. Si, cel putin in parte, asa si este. Dar raman la convingerea ca, exceptand unele cazuri fericite – Vulcanescu, Steinhardt – , intelectualul se uita de sus la semenii sai.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: