Ce-mi propun ?

„Sînt pierdut în miile de cuvinte şi de acte ratate care îmi alcătuiesc viaţa, care îmi dezar­ticulează, care îmi distrug sufletul. Această viaţă se află între mine şi mine însumi, o port între mine şi mine însumi, nu o recunosc ca fiind a mea, şi totuşi ei îi cer să mă reveleze. Cum să fii revelat de ceea ce te ascunde? Cum să faci, pentru ca toate măştile să devină tran­sparente, cum să reurci fluviul hazardurilor, al greşelii, al dezorientării pînă la izvorul curat? Cum să corectez tot ce m-a falsificat? Şi cum să exprim, cu ajutorul cuvîntului, tot ceea ce as­cunde cuvîntul? Cum să dau o expresie la ceea ce nu este exprimabil?
Aspir la imposibil, vreau ca vorbele mele să fie transparente. Mii şi mii de cuvinte, măşti şi minciuni şi rătăciri vor trebui să spună ceea ce ascunde cuvîntul. Nu-mi rămîne decît să dez­mint orice cuvînt dezarticulîndu-l, făcîndu-l să explodeze, transfigurîndu-l. Nu pot spune că ceea ce-mi propun e uşor. Nu se poate spune nici că ar fi inteligibil, dar lucrul acesta nu mai are sens din momentul în care nu mai e imposi­bil, în realitate, nu mă mai înţeleg foarte bine pe mine însumi căci sînt victima cuvintelor, sînt atras, purtat de valurile de cuvinte.Mi-e într-adevăr, destul de greu să înţeleg ce voiam să spun; sau mai bine zis mi-e greu să înţeleg ceea ce „simţeam”; este evident că dacă vorbeam, cu atît de mult timp în urmă, în aceşti termeni, despre viaţă şi despre cuvinte şi despre semne şi despre un eu care devine altul, este evident că încercam să dau seamă de experienţa mea trăită, de ex­perienţa de a fi pierdut în lume, separat, pierdut în limbaj şi în propriul meu limbaj pe care-l simţeam că nu mai e al meu, ci al altora.”  Eugene Ionesco

Anunțuri

5 răspunsuri

  1. „Anno Domini! Anul sfîrşirii depline, al intîlnirii cu acel judecător priceput în cântărirea conştiinţelor. Nu vă dezgustă golurile lăuntrice, sufletul cirpit cu ultimele cărţi de la Nouvelle Revue Frangaise sau Insei Verlag? Nu înţelegeţi că trebuie să ne coborîm toţi în galeriile noastre subterane, că trebuie să muncim cum părinţii noştri niciodată n-au muncit, ca să ne transfigurăm, să ajungem oameni şi să facem din această ţară a noastră un pămint al oamenilor, un pămînt în care sfîntul să nu fie socotit nebun, iar dreptul să nu fie scuipat ca un nătîng. Nu înţelegeţi că acest ultim an trebuie să-l închinăm aerisirii oraşelor noastre, al secării bălţilor moldo-valahe, că trebuie să răsuflăm şi noi văzduh proaspăt înca în ceasul morţii? Şi, mai ales, nu înţelegeţi că toate acestea nu trebuie să rămană vorbe vorbite, ca la înaintaşii noştri? Nu vă repugnă acelaşi retorism cultural pe care îl frunzărim, abătuţi, în revistele de acum douăzeci de ani? Să sfîrşim odată pentru totdeauna cu declamaţiile sufletelor lăcrămind în faţa tricolorului! Pieptul nu le mai poate înghiţi răsuflarea, ochii nu le mai pot răbda gesturile, urechile nu le mai pot culege tînguirile sau entuziasmul. Să-i urîm!
    Oboseala celorlalţi nu ne vatămâ. Păstrăm frescheţa celor douăzeci de ani oricît noroi ne-ar stropi: oricită mediocritate ne-ar înăbuşi, oricîte înfrîngeri ne-ar copleşi. Un singur gînd: e ultimul an, anul creărilor, al revizuirilor, al scadenţei. O singură ţintă: conştiinţa şi rostul ei în purificarea de miasma. O singură armă: aspră şi neîntreruptă muncă de şaisprezece ceasuri pe zi. La sfîrşitul toamnei, aproape de moarte, vom fi alţii şi alta va fi ţara. .. Cred că nici un tînăr nu va socoti aceste pagini simple sfaturi ocazionale. Eu le vreau prilej de reculegere şi prim pas în acest
    din urmă an. .. . Da, ultim an în adevăratul înţeles al cuvîntului. De ce să ne ascundem? Nu ştim cu toţii că vieţuim o viaţă de bucurii şi nădejdi minate? Nu aşteptăm cu toţii scînteia care va aprinde pîrjolul de acum zece ani deasupra dragului nostru pămînt româ¬nesc? Vom părăsi atunci cărţile, şi dragostele, şi visurile noastre. Şi poate mulţi vom muri, neştiuţi de nimeni, şi nimeni nu ne va plînge, şi urmaşii noştri ne vor uita, cu privirile înlănţuite de alte orizonturi.”

    „Aş vrea ca fiecare tînăr să-şi spună: anul ce vine mi-a fost dăruit de Dumnezeu pentru a-mi împlini menirile! ”

    Mircea Eliade – DESTINUL CULTURII ROMÂNEŞTI
    ANNO DOMINI – 1927

  2. O singură armă: aspră şi neîntreruptă muncă de şaisprezece ceasuri pe zi. – asceza studiului sperie…

  3. @lanternativa … Toata lumea vorbeste doar de exercitiul autentic si performant al gandirii si studiului, pot fi si saptesprezece-optsprezece… cat timp e vorba de adevarata pasiune, si nu doar de ambitie. Cum zicea Dali, (am vazut la TV pe unii din intelectualii publici cum utilizau comparatia, fara a-l cita), ” el picteaza mereu, in fiecare moment, chiar cand vorbeste” , ascezele sunt de multe feluri …

    Mersi pt. vizita.

  4. (Doar) Ambitia, cu foarte putine exceptii, nu cred ca poate crea ceva valoros asa cum poate crea pasiunea si focul interior, dorinta de a intelege in primul rand pentru tine si nu pentru a deveni, eventual, o vedeta publica poleita cu aurul mediocritatatii.

    Ascezele sunt, intr-adevar, de multe feluri dar si de un fel…

    Cat despre vizita, este intotdeauna o placere.

  5. @lanternativa … daca am inteles eu bine, iti doresc o retragere temporara cat mai fructuoasa, cu liniste si spor launtric. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: