Muze (II) – Dialoguri despre muza

- Ce cauti pe blogul acesta?
- Pai ,si eu … mmm … mi-am pierdut Muza!
- Ti-ai pierdut-o pe aici?
- Nu.
- Atunci de ce o cauti aici?
- Pentru ca e colorat si e lumina.
- Chiar cand cauti in Lumina nu e sigur ca vei gasi Muza, dar poate tot gasesti ceva.
In obscuritate nu vei gasi nimic!

Voce 1: Muza e mai mult decat “ceva”. Muza e o persoana, si majoritatea o vad doar ca pe o unealta.  E ceea ce noi ii conferim, idealul nostru, un suflet si un trup plamadit de imaginatia noastra. Realul are doar franturi din acest vis al nostru. Muza ce simte?

Muza simte ceea ce simti tu dar in felul ei si , involuntar probabil, devine ecou si amplificator al emotiei tale.Muza e un stimulant, catalizator de energii, te scoate din amorteala, te face chiar sa scrii, sa scrii pentru ea si pentru tine, venind din tine spre ea, nu poti sa nu scrii, nu poti sa nu creezi cu ochii largi deschisi, cuvinte, sunete, pictura ce ii sunt dedicate.

Voce 2:  MUZA… e asa de greu s-o ignori… mai am o speranta : ce-i mai bun, vine la urma…. mai asteapta… nu mult… dar mai asteapta…

Nu astepta rasplata, rasplata e acea stare in care esti capabil sa recunosti muza, sa creezi, nimic altceva nu iti va satura vreodata timpul.

Muze (I) – Despre Muza

Motto:  “Dic, age, Musa lenis, meumque praelude cantum”

(“Hai vorbeste blanda Muza si anunta-mi cantul.”)

Pana sa aflam ce e “daena”,  vom face o vizita unei verisoare a ei, mai indepartate …  “muza“.

E 14 octombrie. La Iasi e Sarbatoarea Sf.Paraschiva, este si ocrotitoarea mea dintotdeauna. Cateva amintiri imprecise revin,  e chiar dificil sa va povestesc despre muza! Nu e cumva si ea, o creatie a imaginatiei , o plasmuire?  Ma intreb inca si acum …

Trecu oare una prin viata mea, o muza cu unghii verzi, cu haine verzi, cu par verde … dar cu ochi negri, sau albastri, sau verzi si ei? Degetele sale subtiri cu unghii verzi, ca un cer verde cu stelute, se puteau oare plimba pe fruntea mea?

Muza mea e ca vantul? E plete verzi si vant in acelasi timp? E vant gales dar si furtuna. Zburda bucuroasa. Zburda suferind. Zburda dansand cu viata si moartea.

Poti cere vantului sa te ocoleasca?

Suferinta muzei mele am luat-o drept izvor. In el reveneam la viata, o revenire poate egoista, a celui ce descoperise ceva misterios. Muzo , de ce-ai confundat tu oare chemarile mele cu altceva? De ce te-ai facut ecou fals, chemandu-ma sa ne zbatem pe aceeasi cruce? De ce te-ai apropiat? Din curiozitate?

Vocea muzei? Incantare. Raspuns de ecou interior. Cum sa nu-i jertfesti vocea ta? Jertfesti vocea ta tacerii…

Muza nu te face doar sa scrii poezii, sa te indragostesti  altfel, sa dai tot ce e mai bun in tine. Muza m-a intinerit, mi-a daruit cumva hainele sale verzi si gandul sau verde. Parul mi-a inverzit in loc sa albeasca. Doar ca n-am inteles de ce m-a durut schimbarea asta. N-am inteles ca transformarea e ireversibila, ca vorbele mele vor deveni caini verzi, muscandu-mi buzele inca rosii.

O muza nu te face sa suferi, ci doar sa te schimbi De ce? DE CE? Cuvintele unei muze nu au nimic altfel, doar tie iti par seminte gata sa incolteasca. Si incoltesc, ca sa dea rod verde! Si rodul asta nu e cine stie ce. E doar rod. Iese el din tine datorita ei?

Muza simte ceea ce simti tu dar in felul ei si , involuntar probabil, devine ecou si amplificator al emotiei tale. Daca intalnesti muza intr-o persoana esti deja norocos de doua ori! Altfel esti norocos doar o data!

Muza vine de pretutindeni! De ca sa-i dam trup? De ce?

O frumusete in trup e muza, si e o frumusete in suflet “atat de frumoasa incat va ramane frumoasa si in continuare“  Priveste cum se dizolva in toate! Te priveste in ochi. Atat de real si atat de aproape incat nici cuvintele nu pot sa ne mai desparta.

Imi place sa cred ca acolo, langa muza, locuieste ce e mai bun din mine, partea valoroasa a sinelui meu. Acolo, langa muza, viata devine un vis al vietii. In vis inaintezi, insensibil la orice risc, pe margini de prapastii, pe faleze, pe turnuri ale fanteziei, fara vartej, fara sa ametesti, la inaltimi ce nu le percepem ca inaltimi, ci ca niste locuri plate, de campie. Muza din visul meu, imi da sarutul doar cu ‘buzele visului’.

Poti fi necredincios Muzei? O poti huli? O poti nega? Ce fatarnic!… O poti chema? Sau vine ea singura? O poti uita? Cum e sa uiti de tine? Caci muza seamana cu noi atat de mult, si se deosebeste de noi inca si mai mult. Putem schimba rolurile Muzo? Cum ar fi sa cari o ‘cruce’ mai grea, imi vei spune, fugind de mine pentru a ma apara.

Ma mai poti tu muzo parasi? Nu! Parul tau verde, muzo, arde oricum prin copacii padurii!

Te-am pierdut inainte de a te cunoaste cu adevarat, atunci cand m-am ascuns de intrebarile ochilor tai. Te-am iubit si te-am negat Muzo! M-am lasat doar fermecat de puterea ce mi-o daruiai, si, de atata vreme, nu mai ajung sa ma refac.

MA ROG SA NU FII TU MUZA MEA, IN FIECARE DIMINETA !

Ma rog sa fii fericita si libera ca vantul, si sa-mi iesi din ganduri…

Daca m-ai putea parasi cu adevarat, as putea macar reincepe sa te caut, poate te voi gasi pentru totdeauna, de data aceasta!

…

Iarta-ma Muza ca iti vorbesc cateodata la persoana a doua, Iarta-ma!

…

Muzo, tu cui te rogi? Omului bun ce m-a chemat, raspunde ea …

…

Ce-o fi, ce n-o fi MUZA asta, chestia e ca intalnirea ei separa viata ta in doua, iti ramane doar ceea ce vei numi mereu … RESTUL VETII !

va continua …

PS: The true Klimt here !

Exigenta profunzimii (VIII) – Minciuna

Motto:

Un menteur ne sait plus ce qu’il a dit la veille
Rire, il ne l’ose pas – si le rire l’ouvrait !
Il craint de s’endormir près de celui qui veille,
Sa paresse l’oblige à travailler le vrai.

(Jean Cocteau 1933)

” As vrea sa va spun adevarul, dar adevarul nu ma iubeste. De indata ce-l rostesc isi schimba chipul si se rasteste la mine. Par un mincinos si toata lumea ma priveste suspicios. Minciuna atrage intotdeauna necazuri mari. Te incalcesti in ea. Mint de teama de a nu fi ridicol. Odata pasit in minciuna ramai acolo. Nu e comod deloc. Ti-o jur!

E asa de usor sa spui adevarul. E un lux al celor lenesi. Minciuna nu e o ocupatie usoara. E un “montagne-russe” ce-ti taie rasuflarea. Daca iubesc spun ca nu iubesc, si invers. Degeaba imi spun in fata oglinzii “Tu nu vei mai minti!”. Eu mint! Mint pentru cei mici si pentru cei mari.

Daca mi se intampla sa spun adevarul vreodata prin hazard, el se rastoarna, face grimase, devine minciuna. Cele mai mici detalii se leaga impotriva mea si dovedesc ca am mintit.

M-am schimbat.  Nu voi mai minti. Voi gasi un sistem sa ma faca sa nu mai mint, sa scap de dezordinea oribilei minciuni. Va voi face dovada, aici, in public. Sa nu credeti ca-mi place sa-mi etalez viciul. Nu ! Mi-e rusine ! Urasc minciunile. Ma voi vindeca. O sa ies din tunelul minciunii.

Dar voi? Voi spuneti adevarul? Sunteti demn sa ma auziti? In realitate eu ma acuz fara a intreba daca tribunalul e in masura sa ma judece, sa ma condamne, sa ma gratieze. Si voi mintiti! Mintiti cu totii, fara incetare, va place sa mintiti dar credeti ca nu o faceti. Va mintiti pe voi insiva. Eu, eu nu ma mint pe mine insumi. Voi sunteti lasi. Ma ascultati, va ziceti: “Saracul de el!” si profitati de sinceritatea mea pentru a va ascunde minciunile. V-am prins! Stiti de ce va povesteam? Pentru ca nu e adevarat. Era singura modalitate de a va atrage in capcana ca sa inteleg.

Eu nu mint. Nu mint niciodata. Detest minciuna si minciuna ma detesta. Nu am mintit decat pentru a va spune ca mint. Acum vad chipurile ce vi se descompun. Fiecare doreste sa-si paraseasca locul, ii e frica sa nu-l chestionez. Doamna, ati pus sotului ca ati fost …  Domnule, ati spus sotiei ca … Fals. Fals. Totul e fals. Indrazniti sa ma contraziceti. Indrazniti sa ma tratati de mincinos. Nimeni nu reactioneaza? Perfect. Stiam la ce sa ma astept. E usor sa acuzi pe altii. E usor sa-i pui pe ceilalti in situatie defavorabila. Imi spuneti ca mint si mintiti.E admirabil. Eu nu mint niciodata. Ma auziti!

N i c i o d a t a.

Daca mi se intampla e pentru a face cuiva un serviciu, pentru a evita o rusine, o drama … Minciuni pioase.  Obligatoriu trebuie mintit. Sa minti un pic, din cand in cand. Orice as spune nu ma credeti. Miciuna e  … minunata. Imaginati-va o lume ireala si sa credeti in ea … minciuna!

E drept ca adevarul are miez si ma uimeste. Confruntare. Adevar si minciuna. Poate ca minciuna va castiga, chiar daca eu nu mint niciodata. Ce ? Am mintit! E cert. Am mintit spunandu-va ca nu mint niciodata. Am mintit spunandu-va ca mint?  Sunt un mincinos? Eu?

Nu mai stiu. Ma incurc. Ce vremuri! Oare sunt un mincinos? Va intreb.

Sunt mai degraba o minciuna.

O minciuna ce spune intotdeauna adevarul.  “

_____________________________________________________________________

Sub titlul “Teatru de buzunar” ambiguul Jean Cocteau (5 iulie 1889 – 11 octombrie 1963) reunea o serie de texte scurte, continand  monologuri sau dialoguri mai putin cunoscute,  printre care si “Le Menteur” dedicat lui Jean Marais, probabil in 1940, pentru radiofonie.

_____________________________________________________________________

Mi-as fi dorit sa fac o trecere de la articolul precedent, cel despre tacere,  printr-un citat de Robert Louis Stevenson “Exprimam adesea minciunile cele mai crude prin Tacere.” Minciuna e unul din subiectele literare cele mai utilizate, imi amintesc repede “Mincinosul” lui Corneille, cel al lui Henri James, “Cronicile unui mincinos” ale lui Boris Vian si altele.

In limba romana substantivul “minciuna” e feminin, iar “adevar” e masculin. In limba franceza “le mesonge” e masculin si “la verité” e feminin. Sa fie acesta semnul unei diferente psihologice?  Daca mi-as dori sa provoc, as putea adapta o vorba a lui Hermant: “Barbatii sunt clasa muncitoare a minciunii iar femeile sunt aristocratia ei”.

Odata deschis dialogul eu ma voi opri. Astept.  Mai ofer un citat, al lui Picasso, ce-mi place: “Tineretea e perioada minciunilor sincere”.

Exigenta profunzimii (VII) – Tacerea

Motto:  “Scriam taceri … Notam inexprimabilul.”

( A. Rimbaud – L’alchimie du verbe )

M-am gandit mult cum ar putea fi scris un articol despre tacere? Ce forma sa-i dau? Frazele rupeau din subiect, din Tacere, ca niste picaturi ce se rostogoleau accentuand tocmai opusul – zgomotul.  Trebuia intrerupta cursivitatea , doream sa las cititorul sa se odihneasca in tacerea dintre propozitii.   Il rog sa se opreasca, sa respire, sa priveasca pe fereastra, sa inchida ochii, sa-mi omoare cuvintele, sa le uite.  Il rog sa-si inchipuie o pagina alba, si din cand in cand, cate o voce, interogand feluritele taceri.

Cand tacerea se instaleaza intre doua persoane e dificil sa o dai deoparte…

Tacerea e o greseala, pe care o comitem, mea culpa. Ambitie de fiinta solitara. O folosim, tacerea, ca o anvelopa, o scrisoare ce nu duce nici un raspuns.  Dar oare a nu da un raspuns, nu e un RASPUNS ?

Cum sa colorezi o tacere ? cum sa o faci sa cante ?

Tacerea, odata instalata, te arunca intr-o speculatie fara sfarsit… Cand exista si distanta, e un cosmar. Caci apropierea, iti permite, chiar in tacere, macar glasul unei priviri.

Vorba multa, fara continut , e ca o TACERE…

Valoarea tacerii e ceva. Intrebati un muzician!

“Tacerea de dupa un concert de Bach, e inca Bach.” E o tacere vie.

Tacerea e esec al limbajului. Fiecare cuvant scris te indeparteaza de ceea ce doreai sa spui, si se gasea, de fapt in Tacere.

Cateva voci ,  lovind bland, in cuvant, tacerea :

Voce 1: “Exista taceri ca exil… taceri ale tale si ale lumii din jur si exista taceri ca auto-exil, cand tacerea proprie ramane singurul refugiu. Atunci, lovindu-te de peretii ei inalti, zgariind cu degete prelungi gratiile care te tin captiv, incepi sa crezi ca nimeni si nimic nu mai exista si te dai batut. Ecoul sufletului devine singurul cantec alinator. Pentru ca doar sufletul intuieste existenta libertatii. Tacere vie! Tacerea e teama de a nu fi inteles, sau de a fi inteles gresit, sau egoism de a nu impartasi din culoarea lumii tale, sau abandon, sau retragere din fata vorbariei zanganitoare… Tacerea ca o cupola in miezul careia iti inalti rugaciunea spre tine, fara sa astepti raspuns… Tacerea ca un zid pe care il escaladezi avand convingerea ca dincolo exista CUVANTUL ca salvare. Tacerea ca modalitate acuta de a vietui, isi are leac doar in glasul privirii, in jocul auzului. Se poate vietui doar tacandu-ti mereu si mereu vietuirea? “

Se pare ca in vietuirea comunicata ramane doar vorbirea. Tacerile nu raman! Sa treci lucruri sub tacere e lasitate. Exista oare lucruri despre care nu se poate vorbi? Exista taceri care fac posibila, mai apoi, vorbirea. Vorba e si ea o aripa a tacerii, o intalnire dintre doua taceri?

In Prietenie n-am inteles niciodata Tacerea. Nu poti dezerta in tacere. Cand prietenul are nevoie de tine nu poti reactiona tacand, mereu tacand…  Poti sa taci LANGA tacerea celuilalt, insa nu IN FATA celui care iti e prieten.

Voce 1: E tacerea aceasta o obosire de noi insine?

Voce 2: ...e tacere obosita de noi…

Voce 1: Ma imbrac cu TACERE ca si cu un val lung, diafan… alerg printre tacerile celorlalti… alerg spre mare… alerg spre locul unde ma simt libera sa PRIVESC, sa VAD in mine…

Voce 3: Tacerea poate fi lasitate…atunci cand cineva are nevoie de tine, de comunicarea cu tine si tu te incapatanezi sa nu-i intinzi “vorba de ajutor” de care are nevoie.  Tacere ca introspectie. Tacere ca studiu.  Tacerea poate fi strategie intru pedepsirea celuilalt. Poate deveni o razbunare mai crunta decat o mie de cuvinte.  Tacere cand nu ai cuvinte sa exprimi ceea e simti…sunt sentimente, sunt emotii atat de intense, atat de complexe incat nu-si gasesc corespondenta in cuvinte.  Tacere cand toata povestea a fost spusa, cand nimic altceva nu mai are rost, pentru ca ar   stirbi o forma ajunsa la final, finisare… “Restul e tacere!” – geniala incheiere pentru o capodopera.

Cand cineva isi cere scuze nu raspunzi cu TACEREA

Voce 3: TACEREA ca timp de reconfiguare a ideilor, de regandire a perspectivei, de introspectie… se pare ca prinde bine…

Identificam pana acuma doar aspecte pozitive ale TACERII. Uitam tacerea ca refuz al dialogului, tacerea ca pedeapsa, tacerea ca repros, tacerea ca suspendare, tacerea afectiva, tacerea ca ne-spunere, tacerea ca refulare, tacerea ca atitudine, tacerea ca retragere, tacerea ce te ajuta sa devii un strain, tacerea lui “tu nu mai faci parte din viata mea”, tacerea de tipul “lasa-ma”, tacerea celui ce-l lasa pe celalalt sa plece, tacerea prieteniei ranite, tacerea infrangerilor, tacerea crizei spirituale, inca-tacerea…

Voce 4: Niciodata nu esti prea prudent cu vorbele, par a nu avea nici o importanta vorbele, nu le poti crede in nici un caz periculoase, basinute, fasaieli ale gurii, nici calde nici reci, preluate cu usurinta de indata ce ajung la creier. Nu esti prudent cu vorbele si vine nenorocirea.  Vorbele sunt ca pietricelele, ascunse unele printre celelalte. Nu le recunosti numaidecat, dar iata ca ele iti tulbura toata viata pe care o mai ai de trait, toata, si in ce are ea slab si in ce are ea puternic… Si vine panica… O avalansa. Ramai asa ca un spanzurat deasupra emotiilor… A venit ca o furtuna, a trecut, mult prea puternica pentru tine, atat de violenta ca n-ai fi crezut niciodata ca se poate starni numai cu sentimente … Deci nu esti niciodata destul de prudent cu vorbele… si atunci vine tacerea…

Voce 5: Tacerea iti da sansa sa gandesti. Exista tacerea vorbei si tacerea atitudinii. (altceva decat tacerea ca atitudine. – tacerea ca atitudine comunica atitudinea de nevorbire). Tacerea atitudinii este acea atitudine care nu spune nimic. Tacerea vorbei iti da timpul gandirii. Tacerea atitudinii este neinteractiunea. Si gandesti la tacere in tacere!

Frumos spus: “tacerea da sansa sa gandesti”, eu as zice mai degraba “tacerea da sansa sa asculti”.

E mai usor de gasit tacerea in celalalt decat in tine insuti. Gandul nu-mi permite o tacere perfecta, dar stiu ca tacerea nu e vidul! Exista un fel de distanta/deosebire psihologica intre feluritele taceri. Mereu s-a crezut ca tacerea e aceea ce conecteaza interiorul cu exteriorul, ca e in spatiul acela de tranzitie… putem presupune ca acolo e fie ZID, fie FEREASTRA fie o USA.  Priviti!  Ne-vorbirea nu e tacere, “no-atitude” e o tacere lasha (sau inteleapta!) a atitudinii. De fapt, ne e frica de TACERE si ne-o imaginam ca pe o agonie a intrebarii “a fi sau a nu fi” cand de fapt ea e “a fi si a nu fi”!

Voce 5: Tacerea atitudinii poate exista numai intre necunoscuti. Intre cunoscuti capata mesaj (chiar daca este incorect) si devine o atitudine de tacere…

Voce 6: Tacerea ca nemiscare. Imi place expresia “a pastra tacerea”. Prin “a pastra”, vad tacerea ca pe un bun prea des risipit.

Voce 7: Tacerea gandurilor… atat de odihnitoare. “Nu exista nimic mai teribil in noi, si pe pamant si in cer, decat poate ceea ce n-a fost inca spus. Nu vom fi linistiti decat cand totul va fi spus, odata pentru totdeauna, atunci in sfarsit se va face liniste si nu ne va mai fi frica sa tacem.” ( Celine )

Voce 8: Ahahaha, incep sa ma amuz copios !  Tacerea, oricate metafore ati folosi, este tacere, si este CIRCUMSTANTIALA, la fel ca majoritatea lucrurilor mici ce se intampla in viata.

Voce 3: … daca taceai, filosof ramaneai, Domnule !

Propunerea unui subiect despre TACERE este indelicata si TREBUIA penalizata, multumesc “Vocii 8″ ca ne-a intrerupt vehement. Incheiem deci tacand !

_________________________________________________________________

Multulmesc celor ce mi-au imprumutat vocile lor si au rupt tacerea. Nu i-am uitat !

PS: Citatul exact din Arthur Rimbaud ( 1854-1891) este “J’écrivais des silences, des nuits, je notais l’inexprimable. Je fixais des vertiges.” - L’Alchimie du verbe.

Daena (XII) – Nichita Stanescu

“Draga Titu, uneori consider ca se face o mare confuzie intre sentimente si sentimentalisme. Nici nu-ti poti imagina cat de putine femei am putut iubi in viata mea. Degetele de la mana mea dreapta mi-ar parea multe fata de adevar. O sa afli si tu la randul tau ca mai mult de o data, cand e prima data, si mai mult de a doua oara, cand e a doua oara, a treia oara nu mai exista. Si-acuma cand am albit, eu tot numai la a doua oara ma gandesc, pentru ca prima oara e facuta sa se uite. Iubirea, de fapt, nu tine nici de sarut, nici de conversatie, si nici macar de ideal comun. Uite la mine si vezi cat de  de echilibrat sunt si aproape ca nu ti-ar veni sa crezi cat de tare ma topeste dorul de ea cateodata. Sunt teapan si om. Dar trupul meu de atuncea e vesnic indragostit de trupul ei de atuncea, iar sufletul meu, care e sufletul meu de atuncea, e vesnic indragostit de sufletul ei, care e sufletul ei de atuncea. In sentimente, norocul este de a iubi, iar nu acela de a fi iubit. Baga bine la cap ce-ti spun despre femei! Daca esti indragostit si dragostea ti se schimba in iubire, fii fericit cu aceasta si nu-i cere ei niciodata nimic! Cand esti singur, niciodata nu vei fi singur, dar, cand esti singur vei avea parte de o nobila singuratate. Sentimente? Sentimentalisme? Tampenii, tampenii, tampenii! Un chef de a scrie scrisori si atata!  Al tau, batranul Nichita ( Vietate – VI).

“Draga Titus, tot m-ai intrebat pe cine am iubit eu cel mai mult in viata mea ca mulier-mulieris. Grabnic iti raspund: ultima mea dragoste a fost o femeie din secolul al XVI-lea. Era inalta, subtire ca un deget al lui Jupiter aratand bolta. Blonda, tunsa scurt, putin raraita si putin balbaita. O bagasem in seama cu privilegiul unei lecturi scrise in litera gotica. Am tras-o din manuscris si am sarutat-o, dupa care, spre mirarea mea, cartea cea veche a luat foc din senin. Ii stiu si numele, dar nu ti-l spun. Ea se va naste peste trei sute de ani din nou. Ma va scoate din cartea cu litere aldine, ma va saruta si cartea va lua foc. Dar tu ma stii cum sunt! Poate odata ne vom naste impreuna in acelasi timp. Sa vezi ce ghinion pe mine: atunci vom fi frate si sora! uita-te si tu la faraoni! Ce proteste funerare sunt mormintele lor! In rest, draga Titus, afla despre mine ca sunt in forma…  Ave! Nicetas” (Vietate VIII – Ianus Bifrons).